Postări
Iată o zicătoare din cele mai cunoscute. S-ar
fi ispitit cineva să creadă că-i e românească originea, deoarece nu ne lipseşte
nici papură din lacovişti, nici darul de a căuta cusururi acolo undo nu sunt.
Să-l fi împrumutat de la francezi, nu seamănă deloc; mai întâi pentru că sub
această formă, nu-l au; al doilea, fiindcă al lor „Chercher midi à quatorze
heures” se potriveşte mai mult cu „A umbla după potcoave de cai morţi”, precum
dovedesc aceste patru versuri ale lui Voltaire, scrise sub un cadran solar dintr-un
sat:
"Vous, qui vivez dans ces demeures,
Etes-vous bien? Tenez-vous-y,
Et n'allez pas „chercher midi
A quatorze heures”.
Ei bine, nu. Proverbul e latinesc şi romanii
îl întrebuinţau acum mai bine de două mii o sută de ani, tot atât de des ca
noi, de nu şi mai mult. Un popor de cârcotaşi, la care a propăşit atât de mult
meşteşugul de a croi legi apoi de a le învârti, răsuci şi răstălmăci după
timpuri şi împrejurări, boală ce şi noi de la dânşii se vede c-am moştenit, ca
strănepoţi ce le suntem, un aşa popor nu putea arăta mai bine îndărătnicia
celui ce făcea cu pricea, decât zicându-i: „in scirpo nodum quoeris”, „cauţi
nod în papură”. Şi astfel l-a şi trecut Plaut în comedia sa „Menechmi”. În
orice dicţionar latin mai îngrijit îl găsim sub forma infinitivală de „nodum în
scirpo quoerere”. Tot cu acelaşi înţeles îl întâlnim în scrierile grămăticului
Isidor.
„Nu e fum fără foc”
Acest proverb, care mai are şi varianta „Unde
nu e foc, nu iese fum”, seamănă cu zicătoarea franceză foarte de demult „Ou n'y
a feu, n'y a fumée”, ale cărei diferite variante sunt „Il n’est jamais feu sans
fumée” şi „Feu ne fut oncques sans fumée”. Nu ştiu dacă vechile noastre
tipărituri ne-or fi dând ceva în privinţa proverbelor. A zice însă că l-am luat
de la francezi în timpii mai noi, de când suntem mai în relaţii cu dânşii, îmi
pare lucru nedovedit şi cu pripire, căci şi francezii au tradus multe din
latineşte, de unde ne-ar fi venit mai cu înlesnire.
„Aş pune mâna în foc”.
Ori de câte ori vrea cineva să garanteze că
cutare om e aşa sau altminteri, că cutare fapt s-a întâmplat sau nu, românul
zice: „Pentru asta aş pune mâna în foc” sau: „Nu pot să-mi pun mâna în foc
pentru dânsul”. În Moldova se întrebuinţează, cu acelaşi înţeles şi expresia
„Apuc foc cu gura”, iar în Muntenia „Iau foc în gură”. Zicerea a ajuns să fie
proverb în Evul de mijloc, când cel ce vroia să probeze că pe nedrept e
învinovăţit de vreo crimă, trebuia sau să se bată în duel sau să bea apă ori
ulei fierbinte sau să meargă pe fiare înroşite în foc, ori să-şi vâre mâinile
în cărbuni aprinşi. De scăpa neatins, Dumnezeu îi arăta nevinovăţia. Francezii
îl au sub forma identică de „J’en mettrois la main au feu”, iar cărţile de acum
două-trei sute de ani vorbesc pe întrecute de asemenea minuni, ce sunt mai
presus de priceperea simplilor muritori. Nici un document nu ne probează, dacă
nu mă-nşel, să se fi practicat şi la noi acest soi de „judecată a lui
Dumnezeu”. Cu toate astea, un popor nu poate avea expresii şi proverbe prin
care să arate idei pe care nu le înţelege, fapte pe care nu le cunoaşte. Dacă
românul s-ar fi aflat cu totul străin de asemenea crude încercări, i-ar fi fost
cu neputinţă să adopte de la străini o frază care nu răspundea unei cugetări
bine lămurite în mintea sa.
„Lupul îşi schimbă părul, dar năravul nu”.
Pretutindeni e cunoscută şi întrebuinţată
aceasta zicătoare, iar variantele ei sunt prea puţine. Cui nu-i place verbul
„schimbă”, zice „leapădă”; cine nu iubeşte pe „nu”, zice „ba”, proverbul însa
rămâne acelaşi şi cu acelaşi înţeles. Rolul şi apucăturile lupului au fost
destul de cunoscute în vechime pentru ca chiar de pe-atunci să dea loc la
comparaţii. De aceea şi găsim proverbul nostru la greci, apoi la romani şi la
toate popoarele; latinii ziceau: „Lupus pilum, non ingenium mutat”. În vechea
limbă franceză suna astfel: „En tel pel com naist li loups morir l'estuent” sau
„En tel peau qu'ha le loup quand il naist morir li eschet”. În culegerea de
„Proverbe comune” din secolul XV, îl găsim sub această formă: „Le loup alla a
Rome et y laissa de son poil et rien de ses coustumes”.
„Bate fierul până-i cald”.
Al
francezilor: „faut battre le fer tandis qu'il est chaud”, îl întâlnim chiar în
manuscrisele vechilor proverbe din secolul XIII. Rabelais zicea într-al
XVI-lea: „Messieurs, ce pendant que le fer est chaud il le fault battre”.
„De la mine puţin, de la Dumnezeu mult”.
Această formulă, întrebuinţată ca proverb, se
zice la noi românii nu numai când se împarte de pomană vecinilor şi săracilor,
ci mai ales în două împrejurări însemnate din viaţa omului:
I. La botez, când la prima îmbăiere a
copilului, nașul aruncă o monedă în scăldătoarea micului fin de curând
creştinat;
II. La nuntă, când, la împărţirea darurilor,
fiecare mesean dă noii familii partea sa de ajutor în bani, în vite sau în produse.
Ovidiu, care întrebuinţează atât de des
vechile formule ale religiei şi obiceiurilor latine, ne arată izvorul formulei
noastre, în următorul vers: „Pauca quidem, fateor; sed Di dent plura rogati”.
„Face pe dracu-n patru”.
Iată iarăşi un proverb care corespunde
francezului „faire le diable à quatre” asemănându-se unul cu altul ca două
boabe de mei. Voind să-i lămurească originea, Tuet crede că zicătoarea
francezilor ar fi luat naştere în Evul de mijloc, de când cu jucarea pieselor
numite Mistere, în care cei patru stâlpi ai iadului erau reprezentaţi de patru
inşi îmbrăcaţi în draci, zbierând şi schimonosindu-se ca vai de lume, spre a da
privitorilor o idee despre chinul ce-i aşteaptă de vor face multe păcate. Se
poate prea bine ca de-aici să fi venit proverbul francez. Tuet o fi ştiut ceva
în această privinţă, că nu degeaba era popă. La noi însă, care nu i-am avut
nici pe cei patru străvestiţi, nici „Mistere” de felul celor cunoscute în
apusul Europei, „a face pe dracu’ în patru” înseamnă a face în toate chipurile,
a întrebuinţa toate mijloacele pentru ajungerea unui scop oarecare. Nu-i văd
dar alt înţeles decât acela că omul vioi merge cu tăria până acolo, încât chiar
dracul e silit să alerge în patru părţi deodată şi să se facă luntre şi punte
ca, prin diavoliile lui să aducă izbânda ce preamăreşte stăruinţa. Asemenea
oameni se zic „tari de înger”, adică al căror înger e mai tare decât dracul,
căci credinţa poporană spune că fiece om îşi are îngerul şi dracul sau.
„De haram a venit, de haram s-a dus”.
Sau
astfel, „Haram a fost, haram s-a dus”, ori „Ce e de haram, de haram se duce”,
se zice de averile celor îmbogăţiţi pe nedrept şi cu paguba altuia, prin jaf şi
înşelăciune. Asemenea avuţie, crede poporul, nu dăinuieşte mult, ci lesne se şi
risipeşte. Fără osteneală au venit, fără osteneală se şi cheltuieşte. Poetul
latin Noevius fu cel dintâi care dete la iveală aceasta cugetare la romani:
„Male parta male dilabuntur”. Cicero o repetă mai târziu într-o vorbire care
numai bine nu-i prinse. Ceea ce pare a dovedi că şi la romani era răspândită în
popor credinţa despre răul sfârşit al unor asemenea averi răpite, e versul lui
Ovidiu: „Non habet eventus sordida praeda bonos”. De astfel de lucruri „de
haram”, francezii zic că „du diable vint, au diable retourna”. Ba mai aveau şi
o altă zicătoare, cu totul poporană în secolele trecute: „ce qui est venu de
pille pille, s'en reva de tire tire”.
G. Dem. Teodorescu
Paris, ianuarie 1877
Trimiteți un comentariu