An

  Substantivul „an” din latinul „annum” nu trebuie amestecat cu adverbul an = lat. anno, de unde „an-ţărţ” = „anno terţio”, despre care vezi la locul lor. În înţelesul strâns al cuvântului, „an” este totalitatea timpului în cursul căruia pământul îşi săvârşeşte rotirea sa în jurul Soarelui. Prin aceasta rotire urmează una după alta cele patru mari schimbări periodice: primăvara, vara, toamna şi iarna, care în graiul vechi se numeau „vremile anului”. Moxa, 1620, p. 346 : începu a podobi ceriul cu stele şi cu luceferi, cu soarele şi cu luna, de se întrecu una cu alta intru lauda cui le-au făptuit şi  să cunoască oamenii vremile anilor.

Zicerea anotimp sau anutimp, pe care unii o urcă la epoca romană (Cihac, I, 12)  este un neologism născut nu demult la românii de peste Carpaţi printr-o traducere literală din germanul Jahreszeit; cu toate astea, ea are sorţi de a se înrădăcina în grai, lipsind un alt termen mai potrivit pentru noţiunea de „saison”. Într-un sens mai larg, se zice „an” numărul de 365 sau 366 de zile, oricare ar fi punctul lor de plecare; iar într-o accepţiune familiară, „an” este o vreme îndelungată în genere.

Împărţirea anului în luni, săptămâni, zile şi nopţi se cuprinde în admirabila ghicitore poporană: Am un copaciu cu doi-spre-ce craci; în fiecare cracă sunt patru cuiburi; în fiecare cuib sunt şapte ouă şi fiecare ou are o parte albă şi alta neagră" (Sbierea, Povesti p. 322 ; cfr. Ispirescu, Ghicitori p. 31).

E caracteristica prin spirit bisericos varianta bulgară : un arbore cu 12 ramuri, pe fiecare ramură, câte 4 cuiburi, în fiecare cuib, câte două găoci uscate" (Čolakov, Sbornik 1872 p. 119), adică, câte două zile de post. Că unitatea cea mai lungă de timp, căci deceniu sau secol sunt străine poporului, anul se identifică cu însuşi timpul, bunăoară în locuţiunea est-timp = est-an. Raritatea unui fapt se exprimă prin locuţiunea „într-un an o dată”. Un ţăran din Ialomiţa : „Azi e Santu Neculai, hai, nevasta, la biserică să dăm o liturghie şi să ne rugăm lui Dumnezeu, e sărbătoare mare, e într-un an o dată...” (T. Teodorescu, c. Lupşanu).

Pluralul ani, când e vorba de totalitatea timpului cât a trăit o fiinţă sau cât a durat un lucru, e sinonim cu vârsta sau, după cum se zicea în vechiul grai, cu crescut. În acest sens se poate întrebuinţa cu determinarea numărului anilor sau într-un mod nederminat. Nedeterminat, a cerceta despre vârsta cuiva se zice mai poporan: a întreba anii. Fără număr, dar determinat printr-un adjectiv, se zice despre vârsta : mic de ani = tânăr; mare de ani = bătrân; în ultimul sens locuţiunea românească corespunde latinului „annosus” şi mai bine însă italianului „pieno d'anni”. Se mai poate zice tot aşa de bine: „vechi de zile”. Când nu e vorba de vârstă, ci despre punctul de plecare al unei situaţiuni atunci de însemnează „depuis” fără raport genitival. Aşa: m-am însurat de trei ani, de mulţi ani te aştept, de ani n-ai mai venit pe la noi. Graiul face o mare deosebire între an şi an, adică între anul comun şi anul particular, cel dintâi începându-se şi isprăvindu-se la câte o zi hotărâtă, bunăoară 1 ianuarie şi 31 decembrie pe când celălalt cuprinde acelaşi număr de luni, dar se începe şi se isprăveşte la câte o zi convenţională. Astfel poate să fie un alt an scolastic, un alt an fiscal, un alt an judiciar, un alt an pentru arende şi chirie etc., iar indivizii în trebile şi daraverile lor îşi încep anul după întâmplare sau în orice zi le vine la socoteală.

Anul comun poate să fie numai oficial sau numai vulgar. La români a fost în curs de mai multe veacuri, până în secolul trecut, o diferenţă între unul şi altul. Anul nostru oficial, luat de la bizantini prin slavi, se începea la 1 septembrie și se număra de la Creaţiunea lumii, presupusă a se fi petrecut cu 5508 ani înainte de naşterea Mântuitorului, astfel că, pentru a şti anul creştin, trebuia din totalitatea unei date să scoatem 5508 de la 1 ianuarie până la 31 august, iar 5509 de la 1 septembrie până la 31 decembrie inclusiv. Pe când un asemenea an se ţinea la Curte, în biserică, pentru relaţiuni juridice de orice natură, poporul însă n-a încetat niciodată de a serba începutul anului la 1 ianuarie, şi-n parte printr-o rămăşiţă de tot arhaică la 1 martie, legendarul Mărţişor, care şi la romanii cei primitivi era luna dintâi: „annus incipiebat a Martio” (Macrob., Sat.,I, 12), de unde luna a şaptea a şi păstrat numele de septembrie.

Din cauza divergenţei între uzul oficial şi între cel vulgar, în vechile texte ne întâmpină nu rareori greşeli cronologice, fie prin neştire, fie prin scăpare din vedere, nu numai din partea celor agramaţi, dar chiar și de catre cei mai mari cărturari. Aşa în Synaxarul mitropolitului Dosoftei citim pe frontispiciu incheiarea bilingvă : „vleto de la începutul lumii 7190 meseţa octovri 27 dni, de la naşterea Domnului şi Mantuitoriului nostru Isus Hristos letu 1682”, pe când octobre 7190 corespunde lui octobre 1681, iar nu 1682. În graiul vechi se zicea deopotrivă, bine la singular şi la plural: în anul cutare sau în anii cutare. Pentru anii de la Creaţiune se zicea nu numai „de la începutul lumii” ca mai sus şi „de la Adam” ca în textele citate, ci şi încă „de la zidirea lumii” sau „de la facerea lumii”; însă expresiunea cea mai frumoasă şi de formaţiunea cea mai poporană este: „din faptul lumii”, după cum dis de dimineaţă se cheamă „faptul zilei”.

B.P. Hasdeu