Home » , , , , , , » Colinde

Colinde

Written By Dragos Gros on luni, 17 martie 2014 | 08:18


 Colindele au fost cântece solare, fragmente şi rămăşiţe din cântările liturgice ale cultului naturii. Unele dintre ele - probabil minoritatea lor - în aparenţă sunt imnuri religioase creştineşti, tratând legende creştine şi cântând naşterea şi moartea lui Iisus. Ele însă sunt mai vechi decât creştinismul şi numai unei coincidenţe calendaristice i se datoreşte faptul că vechile cântece solare poartă, deşi foarte superficial, o urmă de creştinism.

Cântările pe care le aveau popoarele indo-germanice, poate din timpuri preistorice, ca părţi integrante ale cultului lor, preamăreau în versuri elementele şi lupta lor în natură, fenomenele naturii şi corpurile cereşti. Îndeosebi soarele stă în centrul acestui cult: biruinţa lui asupra întunericului nopţii, a iernii şi a furtunii, făceau dintr-însul un erou; căldura lui şi lumina, pe urma cărora creşteau plantele, făceau din el un binefăcător al lumii. Ca erou şi binefăcător, soarele era şi este centrul miturilor solare şi este astăzi centrul basmelor noastre. Apunerea sa seara, dar mai ales depărtarea lui de pământ începând de la solstiţiul de vară, era privită ca o călătorie a lui printr-altă lume, chiar ca o moarte a lui - pe urma lui murea lumina, venea frigul şi despuierea naturii - iar oamenii îi dădeau poveţe cum să se lupte cu duşmanii săi, pe unde să meargă să nu să rătăcească, cum să se poarte printr-altă lume. Ca drumeţ înstrăinat, el era plâns în cântece şi este plâns şi astăzi în bocetele noastre. Iar de la solstiţiul de iarnă, când începea să se apropie de pământ, el era eroul biruitor care se întorcea din luptă, i se aduceau jertfe, i se cântau cântece de bucurie şi de biruinţă. Venirea lui era privită ca o naştere, căci cu el renăştea lumina zilelor şi viaţa naturii. Iar la echinocţiul de primăvară era sărbătorit îndeosebi ca erou întors din luptă, ca eroul înviat din morţi, dăruind viaţă lumii. Ca erou ce se naşte, a fost cântat de popoare în toate timpurile, cu urări reciproce de fericire, cu alegorizări şi simbolizări şi este cântat şi astăzi în colindele noastre şi este sărbătorit de datinele noastre.

Colindele erau şi sunt cântece la adresa soarelui, ce renaşte la solstiţiul de iarnă, prin decembrie. Printr-o coincidenţă calendaristică, naşterea lui Christos în cultul creştin, cade tot pe vremea solstiţiului de iarnă. Poporul nostru, sărbătorind deodată naşterea eroului păgân cu a Dumnezeului creştin a substituit numirile cântecului păgân. În loc de soare a zis Christos, în loc de lună, cer sau lumină, a zis Sf. Maria, în loc de Jupiter a zis Sfântul Ilie etc. Faptele însă au rămas neatinse, cântecul e păgân. Nu numai fondul cântecului e întreg, dar însăşi forma este a cultului solar. Bineînţeles, acest fapt nu e general. Nu, pentru că schimbarea nu s-a putut întâmpla decât în unele cazuri: când cântecul cânta naşterea soarelui ori printr-o atracţie - moartea lui. Deci, colindele care cânta naşterea şi moartea lui Christos au substituit numirile păgâne; rar însă sau mai niciodată pe acelea care cântă fapte prea păgâneşti de-ale soarelui, nepotrivite cu fapte de-ale lui Christos. Aceste au rămas, neatinse întru nimic, cântece păgâne.
 Avem  două feluri  de colinde :
Unele sunt cântece de laudă la adresa stăpânului casei. Originea lor sunt cântecele ce le cântau clienţii romani, în ziua anului nou, la casa patronului, glorificându-i faptele sale, mai ales pe cele războinice, ori ale strămoşilor săi. Poate tocmai din această cauză - căci altfel cu greu afli o explicare în colindele noastre - preamăresc mai ales fapte războinice, vitejii din campanii şi întâmplări din tabără. Toate colindele din colecţia G.D. Teodorescu, numite acolo tradiţionale vânătoreşti, sunt în acest gen. Colinda îl face erou pe însuşi stăpânul casei sau pe un fiu al său, numindu-l cu numele. În colind de tânăr se povesteşte simplul fapt că „în prundurile mării, în marginea ţării” stau două oşti, a leşilor, care au domn şi a românilor, care n-au. Românii deci cutreieră ţara să-şi afle domn şi în urmă aduc că: „Ăst domn bun de casă/ Are un cocon/ Bun de a-l face domn”.

Şi-l cer. Dar mă-sa nu-l dă, căci e prea tânăr, nu ştie să încalece calul, nu ştie să strângă frâul, nici să încingă sabia şi să bată oşti. Dar trimişii îl cer cu stăruinţă, căci în oaste sunt ostaşi bătrâni, care îl vor învăţa toate acestea. Iar coconul pleacă apoi cu oştile. Colinda însă preamăreşte mai rar şi fapte bune, binefacerile. Unele colinde cântă faptele povestite de evanghelişti. Naşterea Domnului Christos, prinderea lui şi răstignirea. Originea lor trebuie căutată în cântece bisericeşti. Numărul lor e foarte restrâns. Cu mult mai multe sunt acelea care cântă legende, fapte nepovestite de sfintele noastre cărţi, a căror origine - fie mai veche, fie mai nouă decât creştinismul - n-au de-a face cu el aproape nimic, ba de multe ori povestesc fapte cu o concepţie opusă învăţăturilor creştineşti. Aşa în colindul Sf. Mării, ni se spune că Maria, Maica Domnului, pe când se pregătea să-şi boteze fiul, aude că i l-a botezat, fără ştirea ei, Sf. Ioan. Atunci Sf. Maria de ciudă şi de  mânie, „dete în foc ca să ardă”, dar „Busuiocul stinse focul”. Ea încearcă din nou să se omoare sărind în apă, însă apă n-a înecat-o. A treia oară s-a aruncat în sabie, dar sabia n-a voit s-o taie. Deci, e vorba de o încercare de sinucidere a Sf. Maria şi pentru ce lucru puţin!

Acest fapt, ca legendă poporală, nu-şi poate avea originea în creştinism. Într-altă legendă se spune că Maica Domnului, când a fost să nască, a venit în casa unui sas, care însă a alungat-o. Ea a intrat în casa unui român, care a primit-o cu drag şi a născut Maria. Această legendă e mai mult etnică şi prin sas se arată popoarele creştine neortodoxe, care n-au frumosul obicei al colindării şi în special sasul, care e zgârcit şi cum spune colinda: „de veste când a prins, porcii şi-au închis, socurii şi-a dezlăţat, câinilor ne-a dat, în goană ne-a luat”.

 Într-alte colinde cu caracter în aparenţă religios, se face învălmăşag de credinţe păgâne şi creştine. Aşa, în Colindul Sfintei Vineri se spune: că Sf. Vineri venea la Dumnezeu şi se plângea că ea a creştinat şi a botezat multă lume, dar „Cetatea Irodului” i s-a împotrivit. Dracii de aici au bătut-o, au schingiuit-o, au fiert-o trei zile într-un cazan. Atunci Dumnezeu dă poruncă sfinţilor Ioan, Petru şi Ilie să bată cetatea Irodului şi Ioan a bătut-o cu aghiazmă, Petru cu ploi şi Ilie cu fulgere, iar dracii de spaimă s-au botezat. În această colindă zeitatea păgână Venus, devenită Sf. Vineri, devine o martiră: cetatea  Irodului e locuinţă de draci, care la urmă se fac creştini. E curios să încreştinezi dracii! Apoi Sf. Petru ajunge stăpânul ploilor etc. Tot atâtea confuzii sau elemente mitice neasimilate. Altele dintre legendele cântate de colinde, puţine la număr, explică originea sau însuşirile unor animale, care sunt privite ca sfinte sau ale unor anumite lucruri. Aşa e colinda în care boul, calul şi oaia îşi dispută întâietatea ca animale  folositoare.  Boul „răstoarnă pământul de răsare grâul roşu”; calul „te duce, te şi aduce” ; iar „oaia hrăneşte şi te îmbracă”. Într-alt colind povesteşte însuşi Christos cum s-a născut grâul din sudoarea feţii sale în ceasul morţii, mărul din lacrimi şi vinul din sângele ce-i curgea pe urma piroanelor.
 George Coșbuc
Share this article :

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger