Colindele au fost cântece solare, fragmente şi rămăşiţe din cântările liturgice ale cultului naturii. Unele dintre ele - probabil minoritatea lor - în aparenţă sunt imnuri religioase creştineşti, tratând legende creştine şi cântând naşterea şi moartea lui Iisus. Ele însă sunt mai vechi decât creştinismul şi numai unei coincidenţe calendaristice i se datoreşte faptul că vechile cântece solare poartă, deşi foarte superficial, o urmă de creştinism.
Cântările
pe care le aveau popoarele indo-germanice, poate din timpuri preistorice, ca
părţi integrante ale cultului lor, preamăreau în versuri elementele şi lupta
lor în natură, fenomenele naturii şi corpurile cereşti. Îndeosebi soarele stă
în centrul acestui cult: biruinţa lui asupra întunericului nopţii, a iernii şi
a furtunii, făceau dintr-însul un erou; căldura lui şi lumina, pe urma cărora
creşteau plantele, făceau din el un binefăcător al lumii. Ca erou şi
binefăcător, soarele era şi este centrul miturilor solare şi este astăzi centrul
basmelor noastre. Apunerea sa seara, dar mai ales depărtarea lui de pământ
începând de la solstiţiul de vară, era privită ca o călătorie a lui printr-altă
lume, chiar ca o moarte a lui - pe urma lui murea lumina, venea frigul şi despuierea
naturii - iar oamenii îi dădeau poveţe cum să se lupte cu duşmanii săi, pe unde
să meargă să nu să rătăcească, cum să se poarte printr-altă lume. Ca drumeţ
înstrăinat, el era plâns în cântece şi este plâns şi astăzi în bocetele
noastre. Iar de la solstiţiul de iarnă, când începea să se apropie de pământ,
el era eroul biruitor care se întorcea din luptă, i se aduceau jertfe, i se
cântau cântece de bucurie şi de biruinţă. Venirea lui era privită ca o naştere,
căci cu el renăştea lumina zilelor şi viaţa naturii. Iar la echinocţiul de
primăvară era sărbătorit îndeosebi ca erou întors din luptă, ca eroul înviat
din morţi, dăruind viaţă lumii. Ca erou ce se naşte, a fost cântat de popoare
în toate timpurile, cu urări reciproce de fericire, cu alegorizări şi simbolizări
şi este cântat şi astăzi în colindele noastre şi este sărbătorit de datinele
noastre.
Colindele
erau şi sunt cântece la adresa soarelui, ce renaşte la solstiţiul de iarnă,
prin decembrie. Printr-o coincidenţă calendaristică, naşterea lui Christos în
cultul creştin, cade tot pe vremea solstiţiului de iarnă. Poporul nostru,
sărbătorind deodată naşterea eroului păgân cu a Dumnezeului creştin a
substituit numirile cântecului păgân. În loc de soare a zis Christos, în loc de
lună, cer sau lumină, a zis Sf.
Maria, în loc de Jupiter a zis Sfântul Ilie etc. Faptele însă au rămas
neatinse, cântecul e păgân. Nu numai fondul cântecului e întreg, dar însăşi
forma este a cultului solar. Bineînţeles, acest fapt nu e general. Nu, pentru
că schimbarea nu s-a putut întâmpla decât în unele cazuri: când cântecul cânta
naşterea soarelui ori printr-o atracţie - moartea lui. Deci, colindele care
cânta naşterea şi moartea lui Christos au substituit numirile păgâne; rar însă
sau mai niciodată pe acelea care cântă fapte prea păgâneşti de-ale soarelui,
nepotrivite cu fapte de-ale lui Christos. Aceste au rămas, neatinse întru
nimic, cântece păgâne.
Avem două feluri
de colinde :
Unele
sunt cântece de laudă la adresa stăpânului casei. Originea lor sunt cântecele ce le cântau
clienţii romani, în ziua anului nou, la casa patronului, glorificându-i faptele
sale, mai ales pe cele
războinice, ori ale strămoşilor săi. Poate tocmai din această cauză - căci
altfel cu greu afli o explicare în colindele noastre - preamăresc mai ales fapte
războinice, vitejii din campanii şi întâmplări din tabără. Toate colindele din
colecţia G.D. Teodorescu, numite acolo tradiţionale vânătoreşti, sunt în acest
gen. Colinda îl face erou pe însuşi stăpânul casei sau pe un fiu al său,
numindu-l cu numele. În colind de tânăr se povesteşte simplul fapt că „în
prundurile mării, în marginea ţării” stau două oşti, a leşilor, care au domn şi
a românilor, care n-au. Românii deci cutreieră ţara să-şi afle domn şi în urmă
aduc că: „Ăst domn bun de
casă/ Are un cocon/ Bun de a-l face domn”.
Şi-l
cer. Dar mă-sa nu-l dă, căci e prea tânăr, nu ştie să încalece calul, nu ştie
să strângă frâul, nici să încingă sabia şi să bată oşti. Dar trimişii îl cer cu
stăruinţă, căci în oaste sunt ostaşi bătrâni, care îl vor învăţa toate acestea.
Iar coconul pleacă apoi cu oştile.
Colinda însă preamăreşte mai rar şi fapte bune, binefacerile. Unele colinde
cântă faptele povestite de evanghelişti. Naşterea Domnului Christos, prinderea
lui şi răstignirea. Originea lor trebuie căutată în cântece bisericeşti.
Numărul lor e foarte restrâns. Cu mult mai multe sunt acelea care cântă
legende, fapte nepovestite de sfintele noastre cărţi, a căror origine - fie mai
veche, fie mai nouă decât creştinismul - n-au de-a face cu el aproape nimic, ba
de multe ori povestesc fapte cu o concepţie opusă învăţăturilor creştineşti.
Aşa în colindul Sf. Mării, ni se spune că Maria, Maica Domnului, pe când se
pregătea să-şi boteze fiul, aude că i l-a botezat, fără ştirea ei, Sf. Ioan.
Atunci Sf. Maria de ciudă şi de mânie, „dete
în foc ca să ardă”, dar „Busuiocul stinse focul”. Ea încearcă din nou să se
omoare sărind în apă, însă apă n-a înecat-o. A treia oară s-a aruncat în sabie,
dar sabia n-a voit s-o taie. Deci, e vorba de o încercare de sinucidere a Sf.
Maria şi pentru ce lucru puţin!
Acest
fapt, ca legendă poporală, nu-şi poate avea originea în creştinism. Într-altă
legendă se spune că Maica Domnului, când a fost să nască, a venit în casa unui
sas, care însă a alungat-o. Ea a intrat în casa unui român, care a primit-o cu
drag şi a născut Maria. Această legendă e mai mult etnică şi prin sas se arată
popoarele creştine neortodoxe, care n-au frumosul obicei al colindării şi în
special sasul, care e zgârcit şi cum spune colinda: „de veste când a prins,
porcii şi-au închis, socurii şi-a dezlăţat, câinilor ne-a dat, în goană ne-a
luat”.
Într-alte
colinde cu caracter în aparenţă religios, se face învălmăşag de credinţe păgâne
şi creştine. Aşa, în Colindul Sfintei Vineri se spune: că Sf. Vineri venea la
Dumnezeu şi se plângea că ea a creştinat şi a botezat multă lume, dar „Cetatea
Irodului” i s-a împotrivit. Dracii de aici au bătut-o, au schingiuit-o, au
fiert-o trei zile într-un cazan. Atunci Dumnezeu dă poruncă sfinţilor Ioan,
Petru şi Ilie să bată cetatea Irodului şi Ioan a bătut-o cu aghiazmă, Petru cu
ploi şi Ilie cu fulgere, iar dracii de spaimă s-au botezat. În această colindă
zeitatea păgână Venus, devenită Sf. Vineri, devine o martiră: cetatea Irodului e locuinţă de draci, care la urmă se
fac creştini. E curios să încreştinezi dracii! Apoi Sf. Petru ajunge stăpânul ploilor
etc. Tot atâtea confuzii sau elemente mitice neasimilate. Altele dintre
legendele cântate de colinde, puţine la număr, explică originea sau însuşirile
unor animale, care sunt privite ca sfinte sau ale unor anumite lucruri. Aşa e
colinda în care boul, calul şi oaia îşi dispută întâietatea ca animale folositoare.
Boul „răstoarnă pământul de răsare grâul roşu”; calul „te duce, te şi
aduce” ; iar „oaia hrăneşte şi te îmbracă”. Într-alt colind povesteşte însuşi
Christos cum s-a născut grâul din sudoarea feţii sale în ceasul morţii, mărul
din lacrimi şi vinul din sângele ce-i curgea pe urma piroanelor.
George
Coșbuc
Trimiteți un comentariu