Marea
întindere a Imperiulul Mohamedan, prin răspândirea Islamului peste cele trei
părţi ale lumii, i-a împins adesea pe musulmani la călătorii foarte depărtate,
la care mai contribuia şi tendinţa de a face prozeliţi, de a împrăştia legea
lui Mohamed. Afară de aceasta, preceptul religios al Islamului, care-l constrânge pe fiecare musulman a
întreprinde Hagiul (călătoria religioasă la Mekka) cel puţin o dată în
intervalul vieţii, era un impuls continuu pentru a deştepta curiozitatea arabilor
şi a le conduce la străbaterea ţărilor până atunci necunoscute. Vom cita aici
numai pe unii din acei celebri, de ex. Ibn Batuta, Masudi,
Istahri, Makrizi, Iakut etc., cărora mai cu seamă le datorăm cunoştinţe, mai
mult sau mai puţin exacte, asupra stării popoarelor nordice, mai peste tot timpul Evului
Mediu. Multă lumină s-a reversat prin aceasta, între celelalte, asupra instituţiilor, moravurilor şi dezvoltării
istorice ale ruşilor şi celor mai multe popoare turanice, care din timp în timp
au cutreierat pământul României. În cercetarea şi ilustrarea acestor notiţe,
răspândite printre autorii arabi s-a distins mai cu deosebire Frahn şi Dörn.
Întinzându-şi
arabii incursiunile chiar până în Ungaria de astăzi, nu se poate să nu dăm de
vreo urmă privitoare la pământul României; şi asupra unei astfel de urme ne-a
atras atenţia d. Blau în studiul său asupra limbii cumanilor (Zeitschrift d.
Deutsch. Morgenlandischen Gesellschaft, vol. XXIX. p. 566. No. 41), unde,
raportându-se la un pasaj din Iakut, scriitor de pe la începutul sec. XIII,
d-sa crede a fi găsit în Baskerd-ul de acolo - Bucureştii de astăzi. D. Blau se
mărgineşte a o spune într-o notiţă de cinci rânduri. Luând această notiţă ca
punct de plecare, noi am cercetat şi iată ce aflăm.
Pasajul
pe care-l are d. Blau în vedere este, în traducere, cel următor: „Am văzut în
Aleppo (Alep – Asia Mică) mai mulţi numiţi baskerdieni
cu părul plav şi de statură puternică, învăţând teologia, sectatori hamfiţi.
Întrebându-l pe unul
dintr-înşii despre ţara lor şi situarea sa, îmi răspunse: „ţara noastră este
dincolo de Constantinopole, sub domnia unui popor franc numit unguri. În ţara
noastră se află 30 de oraşe, dintre care fiecare ar putea fi o provincie
întreagă, însă regele nu ne permite a fortifica vreunul din ele, de frică că ne
vom răscula. În jurul nostru sunt provincii creştine: către miazănoapte slavii,
către miazăzi ţara Papei din Roma, Papa însă este capul francilor, locţiitorul
lui Christos, întocmai cum e la noi Califul şi în tot ce priveşte religia se
împlineşte porunca lui. Spre apus e Andalos(?), iar spre răsărit Bizanţul,
Constantinopole şi tot ce depinde de el. Limba noastră e o limbă francescă şi
portul nostru e ca al lor. Facem
împreună cu dânşii servicii militare, omorând numai pe apostaţii Islamului(?).
Îl întrebasem apoi de originea Islamului pe la dânşii şi de modul cum se susţin
în mijlocul necredincioşilor. El îmi răspunse că i-a auzit pe mai mulţi
strămoşi care ziceau că ar fi venit în ţara noastră, deja de multă vreme, şapte
cete de bulgari fugari musulmani, care se aşezară lângă noi, ne arătau
rătăcirea noastră şi ne îndreptau pe calea cea dreaptă a religiei mohamedane şi
astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns musulmani. Îl întrebai dacă jură(?)
domnitorului, precum este obiceiul la franci. Îmi răspunse că numai soldaţii
jură şi poartă uniforme ca
francii, dar nimeni altul afară de dânşii. La întrebarea mea despre depărtarea
de aici până în ţara lor, îmi zise „de aici până la Constantinopole sunt
aproape două luni şi jumătate, iar de la Constantinopole până la noi tot pe
atâta”.
Istahri,
pomenind în cartea sa pe Bas'g'erd, zice: „de la Bas'g'erd până la bulgari 25 zile şi de la Bas'g'erd
până la Bug'inak, un gen de turci, 10 zile”. Al doilea pasaj pe care-l
menţionează d. Blau, este cel comunicat de Dorn din geograful şi călătorul arab
Abu Hamid el-Andalusy (+566 = 1169), care, sub rubrica „despre Rumiia mare”,
zice: „Când eram în Bas'g'ird în anul 545 (1150), era între mine şi Rumiia cale
de câteva zile”. Descripţia geografică, ni se pare, nu poate lăsa vreo îndoială
că aici e vorba de un Bas'kerd meridional; până la d. Blau însă toţi confundau
acest Bas'kerd cu un altul, pomenit de însuși Iakut deodată cu acesta, în numele lui Ibn Foszlan (sec. X) şi care
era neapărat în ţara actuală a başkirilor, în nordul Rusiei. Tot astfel amestecă
autorii arabi pe bulgarii
de pe Volga cu cei de la Dunăre; de ex: Ibn Haukal (în traducerea engleză W.
Ouseley), care zice (p. 19) că bulgarii ar fi lângă Imperiul Bizantin şi ar fi în cea mai mare parte creştini,
pe când aiurea (p. 187, 190) vorbeşte numai de bulgarii de pe Volga.
Ibn
El-Wardy, compilându-l pe Masudi, numeşte Bas'kerd un popor turc, unul dintre
cele patru între khazari şi popoarele de către răsărit. Fiind notiţa coruptă,
îl vom cita pe Masudi, izvorul adevărat, care zice: „Între Ţara Khazarilor şi
Occident sunt patru popoare turceşti, trăgându-se de la un strămoş. Ei sunt
nomazi şi orăşeni, tari şi viteji. Fiecare popor îşi are regele propriu. Ţara
fiecăruia este în întindere de câteva zile, ajungând câteodată până la marea
Nites (Pont). Excursiile lor se întind până la oraşul Rumiia (Ţara Rumică:
Bizanţ sau Italia?) de unde dau de ţara Andalus(?). Unde au venit, acolo au ei supremaţia. Au încheiat pace
cu khazarii şi alanii. Locuinţa lor atinge Ţara Khazarilor. Poporul cel dintâi
este Bug'ina, al doilea Bas'g'erd, al treilea Buginak, cel mai puternic dintre
toţi şi al patrulea Nokerd (posibil Novgorod). Regii lor duc o viaţă nomadă. Pe
la anii 20 ai veacului al patrulea (după 932 d.Chr.) au avut multe lupte cu
bizantinii (rum)”. Acest Bas'kerd de origine turcă, ni se pare a nu fi totuna
cu Baskerdul de mai sus, de origine „francescă”, turanizat sub influenţa
Islamului; asemenea şi distanţa ar fi prea mică de la Constantinopole până la
Bas'kerdul din nord.
O
populaţie musulmană pe pământul României, care n-a lăsat nici o urmă a
existenţei sale, nu este ceva de mirare, dacă ne vom aduce aminte micşorimea
lor faţă cu creştinii şi fenomenul analog în Rusia mică, în care au locuit
musulmanii, ba chiar au şi domnit mai multe secole, dar au pierit cu totul,
încât numai din autori avem cunoştinţă de dânşii. Un argument puternic pentru
originea ne-turanică a baskerdienilor lui Iakut, afară de împrejurarea că
vorbeau „o limbă francă” – împrejurare secundară, căci acelaşi autor îi numeşte
şi pe maghiari „popor franc” - este aserţiunea că au locuit din antichitate în
vecinătatea Ungariei şi au fost islamizaţi numai prin irrupţiunea hoardelor
bulgare musulmane. Dacă s-ar admite
însă ne-turanismul lor, totuşi mai rămâne întrebarea: cine să fi fost oare?
Romani? Slavi? Germani?
Iată o nouă problemă în problemă; deocamdată - sub judice lis. Deşi
încercarea d-lui Blau de a identifica Baskerdul din Iakut în Bucureşti nu ne
convinge deloc, totuşi ea are meritul, în orice caz, de a atrage atenţia
istoricilor români asupra unui nou câmp de cercetări: literatura geografică
arabă.
Moses Gaster
Trimiteți un comentariu