Ghiuj

Written By Dragos Gros on miercuri, 7 mai 2014 | 06:29



 Istoria cuvântului „ghiuj” se poate urmări pe trei trepte, care ne vor urca succesiv din ce în ce mai sus în antichitate:
1. În limbile neo-tracice, dintre care îl conservă cea română şi cea albaneză;
2. În limbile tracice vechi, unde îl vom găsi în dialectele traco-lidic şi traco-macedonic;
3. În limba sanscrită.
Un interesant episod din istoria „ghiujului” îl formează cuvântul „hojma”. Dacă nu mă înşel, din toate dialectele române „ghiuj” se mai aude numai în Moldova. Este o vorbă eminamente populară. Răposatul poet basarabean Costache Stamate distribuie în următorul mod vârstele omului: „prunc, până la 3 ani; copil, până la 12 ani; băietan, copilandru, până la 20 ani; flăcău, holtei, până la 25 ani; bărbat, până la 40 ani; bărbăţoi, matur, până la 50 ani; uncheş, moşneag, ghiuj, de la 50 ani înainte”. Ghiujul reprezintă marginea extremă a vârstei.

Acest epitet se întrebuinţează totdeauna într-un sens de dispreţ sau cel puţin ironic, exprimând ideea de bătrâneţe bolnăvicioasă şi neputincioasă, dar capricioasă în acelaşi timp, ceva ca în fabula lui La Fontaine: „Un lion decrepit, goutteux, n'en pouvant plus”. Am căutat cu tot dinadinsul a constata prin monumente literare, existenţa şi semnificaţia „ghiujului” la moldoveni, căci în dicţionarele noastre, pe câte le-am putut consulta, nu l-am găsit nicăieri. De aceea şi filologii, necunoscându-l, nu şi-au bătut până acum capul de a-i descoperi ramificaţiile şi originea.

În limba albaneză, „ghiuj” ne apare sub forma „ghiuș”, articulat „ghiuș-i”, la plural „ghiușere-te” şi „ghiușe-te”, cu sensul de „bunic”. El se aplică acolo la ambele sexe: „ghiuş” - „bunic”, „ghiușa” – „bunică”, intrând totodată în termeni compuşi „ștăr-ghiuș” sau „tre-ghiuș”, „catre-ghiuș” şi „pesă-ghiuș” care înseamnă „stră-moș”, „re-stră-moș” şi „pre-re-stră-moș”, literalmente: „al treilea bunic”, „al patrulea bunic” şi „al cincilea bunic”.

Cuvântul albanez fiind demult cunoscut, s-au emis până aici asupra afinităţilor sale vreo trei sau patru opinii diferite. Xylander îl înrudea cu vorba bască „gusua” - nepot. Camarda, presupunând că „ghiuş” ar fi o formă muiată din „gluș”, o apropia de grecul pentru „cumnată”. Ilustrul Ascoli, al cărui nume trebuie rostit cu veneraţie chiar şi atunci când nu împărtăşim părerile sale, vede forma completă a albanezului „ghiuş” în pluralul sau „ghiușere-te”, de unde conchide că ar fi un împrumut din latinul socer (socru), italienește „socero”, prin trepte intermediare „sosero” şi „susere”. Derivaţia este foarte ingenioasă, ca tot ce emană din puternicul geniu de combinaţiune al lui Ascoli, dar nu se împacă cu fonologia şi cu morfologia limbii albaneze. Nu se împacă cu fonologia, căci în vorbele primite din limba latină, sonul „s” trece la albanezi totdeauna în „ș”, niciodată în „ghi”: „saeculum-șekul”, „scribere-șcruen”, „crista-kreștă”, „desiderare-deșăruem”, „piscis-peșk” etc., încât din „socero” ar fi ieşit „șoker”, cel mult „șoșer”, precum din „socius” a ieşit „șok” şi ar fi putut să iasă prin asimilare consonantică progresivă „șoș”, dar nici într-un caz „ghiușer”.

Ascoli, ca şi Xylander şi Camarda, a fost indus în eroare prin neştirea cuvântului român „ghiuj”. E cu neputinţă ca românii, în limba cărora fiinţează alături „ghiuj” şi „socru”, pe când albanezii nu au decât pe „ghiuş”, să fi tras ambele aceste cuvinte pe aceeaşi cale, din prototipul latin „socer”. E cu neputinţă, pe de altă parte, ca moldovenii să-l fi împrumutat pe „ghiuj” tocmai din Epir, când nu l-au luat de acolo nici chiar românii din Macedonia, precum nici vecinii sârbi şi bulgari. E cu neputinţă, cu toate acestea, de a nega perfectă identitate a albanezului „ghiuş” cu romanul „ghiuj”. Astfel, ne simţim conduşi, vrând-nevrând la luminoasa concluzie formulată acum vreo jumătate de secol de către Kopitar şi întărită apoi de Miklosich: „Particularităţile comune limbilor albaneză şi romană, întrucât nu se explică prin elemente latine, slave sau altele, aparţin sorgintei tracice, din care albanezii s-au adăpat prin dialectul traco-epirotic, iar românii prin dialectul traco-dacic”. Luând aceasta drept punct de plecare, să inceream a desfăşura biografia „ghiujului”.

„Hojma”, iată încă un cuvânt pitulat astăzi numai în Moldova, exclus din stilul elegant şi netrecut în vocabulare. „Hojma” înseamnă moldoveneşte „totdeauna”. Finalul „ma” din „hoj-ma” este un sufix pe care-l întâmpinăm de asemenea în alte două adverbe române foarte vechi: „avalo-ma” şi „avido-ma”. Aşa în Cantemir: „slova avidoma potrivind”, iar în mitropolitul Dosoftei: „cu de-avaloma giudeţ îl suiră”. Astăzi poporul zice „avalma” în loc de „avaloma”, precum se zicea încă în secolul XVII, ceea ce ne face a conchide că şi „hojma” este o contracţie mai nouă din „hojoma”, astfel că cele trei adverbe „avidoma”, „avaloma” şi „hojoma” se potrivesc prin dublul sufix „-o-ma”. Prin semnificaţie, adverbul „hojoma” se raportează către „ghiuj” întocmai ca în sanscrită adverbul „sanâ”, în Vede „sanatâ”, „totdeauna”, către „sanas”, „bătrân” sau ca în latină adverbul „semper”, „totdeauna” către „senex”, „bătrân”.

În ce mod însă ne vom explica oare relaţia fonetică între „ghiuj” şi „hoj” din „hoj-o-ma”? Un exemplu absolut analog de trecere a lui „ghi” în „h” în provincialismul moldovenesc, e verbul „desghioc”, care se pronunţă de asemenea „dehoc”, „dihoc”. Este o proporţie perfectă: (des)ghioc-(de)hoc-ghiuj-hojma. „U” din „ghiuj” a crescut la „o” în „hoj-” prin compensaţie pentru pierderea unui sunet. Tot aşa, în unele localităţi din Albania femeiescul „ghiușă”, „bunică” se pronunţă „ioșă”, trecând iarăşi „u” în „o” pentru a compensa pierderea lui „g”. Moldovenescul „dehoc” fiind o corupţie din „desghioc”, urmează că şi „hojoma” fusese precedat de o formă mai veche „ghiujoma”. Avem, pe de o parte la români pe „ghiuj” cu derivatul său „ghiujoma”, iar pe de alta, la albanezi pe „ghiuş” şi ghiușă”. Iniţialul „ghiu”, deoarece îl constatăm la posteritatea tracilor de pe ambele laturi ale Dunării, în Epir ca şi în Dacia, existase deja în vechea limbă tracă; dar mai rămâne nedecisă chestiunea finalului.

A putut fi „ș”ca în albanezul „ghiuş”. A putut fi „j”, ca în românul „ghiuj” şi „hoj-ma”. În fine, a putut să fie un al treilea sunet mai primitiv, din care să se fi dezvoltat „j” la români şi „ș” la albanezi. Această din urmă ipoteză este cea mai probabilă, fiindcă dialectele traco-dacic şi traco-epirotic s-au format fiecare pe câte o cale separată. Într-adevăr, prototipul tracic comun, din care au provenit albanezul „ghiuş” şi românul „ghiuj”, n-a fost nici „ghiuş”, nici „ghiuj”, ci „ghiug”.

După ce tracismul unei vorbe se constată prin co-existenţa ei în graiurile român şi albanez şi prin lipsa ei totodată în diferitele limbi cu care, mai mult sau mai puţin, fuseseră în contact din timp în timp locuitorii Daciei şi al Epirului, este o fericire excepţională când acest rezultat se verifică apoi pe neașteptate prin monumentele antichităţii. Scriitorii vechi greci şi latini ne-au lăsat din diversele dialecte tracice peste tot vreo sută de cuvinte, la care se mai pot adăuga, ca fântână mai puţin certă, vreo sută de nume proprii şi un mic număr de inscripţii traco-asiatice pe cale de descifrare. Iată tot ce stă actualmente în acesta privinţa la dispoziţia lingvistului, o provizie, negreşit, foarte mică, mai ales când o compară cineva cu cele 150.000 cuvinte ce ne-au rămas de la elini, dar totuşi un material de-ajuns pentru a nu mai fi iertat nimănui a zice, precum nu încetează a striga unii, din lenea de a cerceta: limba tracică e necunoscută.

Între celelalte atât de puţine, „rari nantes în gurgite vasto”, „ghiujul” nostru, ca prin minune, a scăpat şi el din naufragiu. Hesychius, celebrul lexicograf elin din sec. IV d.Cr., care ne-a păstrat un tezaur de vorbe greceşti şi negrecești de prin feluriţii autori vechi, în cea mai mare parte pierduţi, ne dă într-un loc nominativul plural. Ştiindu-se că la elini „u” se pronunţă ca „iu”, iată dar un cuvânt foarte antic, „ghiug-a-s”, având întocmai acelaşi înţeles cu albanezul „ghiuş” şi cu românul „ghiuj”. Moritz Schmidt şi Fritzsche îl afiliază pe acest „ghiug-a-s” cu vorba elină din dialectul ionic însemnând „bunic”. E mai curios că le identifică de asemenea Fick, derivându-le prin semnificaţia de „veghetor” din radicala ario-europeană „sku”; zic că e mai curios, căci el însuşi, în aceeaşi scriere şi chiar pe aceeaşi pagină, probează că la greci „k” trece în „g” numai în vecinătate cu lichidele „l”, „r” şi „n”, dintre care nici una nu figurează în „bunic” (în greacă). Cât se atinge de „ghiug-a-s”, „bunic”, care se găseşte unicamente în Hesychius, de nicăieri nu urmează să fi fost o vorbă greacă. Chiar dacă nu l-am avea pe albanezul „ghiuş” şi pe românul „ghiuj”, prin însăşi clasicitatea elină, ne-ar fi lesne a demonstra tracismul lui „ghiug-a-s”.

Ca nume personal, acest cuvânt ne întâmpină în scriitorii greci numai în privinţa lizilor şi a macedonenilor. Lizii erau un popor tracic din Asia-Mică, „fraţi şi consângeni cu moesii”, după mărturia lui Herodot, deşi vorbeau un dialect propriu, în care s-au furişat mai multe elemente semitice. Despre împoporarea tracică a Macedoniei, pe de altă parte, ne vorbeşte foarte lămurit Strabon. O principesă macedoneană, fiica regelui Aminta, se numea Ghiuja, iar cel mai puternic rege al lizilor, fondatorul dinastiei mermnadice, cu şapte secole înainte de Cristos, se numea Ghiuj. Un alt Ghiuj, de asemenea lid, era considerat în antichitate ca inventator al picturii. În deşert veţi căuta printre greci acest nume personal bărbătesc şi femeiesc. Regele lidic se numea Ghiuj şi principesa macedoneană Ghiuja, tot aşa precum la vechii romani se întrebuinţau numele personale Atta, care însemna „moşneag” şi Veturia, care însemna „babă” sau precum la părinţii noştri erau atâţia Tatini şi Tatine. „Ghiug-a-s” – „bunic” este dară în Hesychius o glosă lidică sau macedoneană, una din două, dar nicidecum elină. O probă suplimentară despre aceasta ne-o dă chiar Herodot într-un pasaj peste care au trecut cu vederea toţi acei ce s-au ocupat de a colecţiona vorbele tracice de prin scriitorii antici. El zice: „Lângă monument se afla o mare baltă pe care lizii, crezând că curge totdeauna, o numesc ghiug-aie”. Punând faţă-n faţă textul lui Herodot cu glosa din Hesychius, pasajul de mai sus înseamnă: „Balta fiind considerată ca eternă, lizii o numesc bunică”. Aşadar „ghiuga” - „bunic” ne apare în patru antice dialecte tracice: lidic, macedonean, epirotic şi dacic.

Oare n-ar fi legitim de a conchide de aici şi pentru al nostru „hojma” un prototip tracic „ghiugama”? Sufixul secundar „ma” serveşte în familia lingvistică ario-europeană pentru a ridica numele la grad superlativ. Astfel, din „ghiuga” „bunic”, vom avea superlativul tracic „ghiuga-ma” „cel mai bunic”, adică „etern”. Acest adjectiv „ghiuga-ma” „etern” nu explică însă definitiv adverbul nostru „hojma”. Este o treaptă necesară pentru a rezolva chestiunea, dar nu ultima treaptă. Ambele „a” din „ghiugama” fiind scurte, tind să scadă la vocale mai uşoare. Scăderea primului „a” ne întâmpina deja în „hoj-o-ma”, în care el trece în „o”, de unde apoi scăzând la „u”, dispare cu desăvârşire în forma actuală, „hojma”. Cu atât mai mult trebuia să scadă până la dispariţie finalul „a” din „ghiugam-a”, coada cuvântului fiind totdeauna cea mai expusă la ştergere. Chiar în limba sanscrită, în care sonul „a” predomneşte asupra tuturor celorlalte vocale, scurtul „a” final s-a pierdut în dialectele moderne ale Indiei, unde s-a conservat numai lungul „â” final. Din tracicul „ghiugama” trebuia cu orice preţ să-l avem pe românul „hojm”, niciodată „hojma”.

De unde vine aici conservarea finalului „a”? La prima vedere, s-ar putea bănui că acest „a” nu diferă de acea radicală demonstrativa „a”, care se observă de asemenea în adverbele noastre „acum-a”, „aiure-a”, „atât –a” etc. Această supoziţie se combate totuşi prin următoarele două obiecţii decisive:
1. Toate adverbele romane întărite prin demonstrativul „a” posedă în acelaşi timp o formă simplă, precum „acuma” lângă „acum”, „aiuria” lângă „aiuri” „atuncia” lângă „atunci” şi altele, pe când lângă „hojma” nu se găseşte nicăieri „hojm”.
2. Niciodată demonstrativul „a” nu se adăugă în limba româna către adjective întrebuinţate în mod adverbial: noi zicem „a lucra frumos”, „a se uita urât”, „a se purta drept” etc., iar nu „frumos-a”, „drept-a”, ca în „acum-a” sau „atunci-a”.
Prin urmare, finalul „a” din „hojma” nu se justifică nici prin adjectivul tracic „ghiugama”, nici prin radicala demonstrativă „a”. El nu poate proveni decât dintr-un lung „a” final, echivalent prin cantitate cu doi „a”, adică, „â” sau „ă”. Pe lângă forma tracică adjectivală „ghiugama” câtă dar să admitem o formă tracica adverbiala „ghiugamâ”. Lungul „â” final din adverbul „ghiugamâ” s-ar referi dară scurtul „a” final din adjectivul „ghiugama” întocmai ca în sanscrită, lungul „â” final din adverbul „sanâ” „totdeauna”, către scurtul „a” final din adjectivul „sana” „bătrân”. Chiar fără aceasta însă, lungul „â” final este unul din mijloacele de formare cele mai obişnuite în adverbele sanscrite: „adhunâ” „acum”, „purâ” „odinioară”, „mudhâ” „în zadar” etc., precum de asemenea în zendică şi pe inscripţiile perso-achemenidice, către care mai putem adăuga de astă dată, vechea limbă tracică. Adverbul nostru „hojma” ne descoperă, ca verigi intermediare, două derivate tracice din „ghiuga” „bunic”:
1. Adjectivul „ghiugama” „etern”,
2. Adverbul „ghiugamâ” „totdeauna”.
Aici însă nu se opreşte analiza. Având pe tracicul „ghiuga” „bunic”, cu posteritatea-i română şi albaneză, trebuie să-l descompunem în părţile sale constitutive.

După şcoala lingvistică veche, ar fi foarte lesne, căutând pe deasupra la nişte asemănări fonetice şi logice de întâmplare, a înrudi pe „ghiuj” cu buriaticul „chușeng” „bătrân”, din Siberia, sau - mai ştii! - cu vreo vorbă irocheză din America. Ştiinţa filologică comparativă de astăzi procedează altfel. În cazul de faţă, ea începe prin a-şi pune întrebarea: Care este valoarea genealogică a traciculul iniţial „ghiu”? Cu ce fel de son simplu său compus din celelalte limbi ario-europene corespunde acest element de căpetenie al cuvântului „ghiuj”? Latinul „f” iniţial, de exemplu, corespunde slavului „d”, deşi ambele par la prima vedere a fi atât de eterogene. Un profan cu greu s-ar îndupleca a crede că vorbele noastre „fum” şi „duh”, cea dintâi moştenită de la romani, cea de-a doua împrumutată de la slavi, derivă cu o certitudine matematică din una şi aceeaşi radicală primitivă „dhu”! Tot aşa tracicului iniţial „ghiu” i-ar putea corespunde în restul familiei ario-europene vreun sunet cu totul străin în aparenţă. Unde oare să se afle dezlegarea acestei probleme? Cu limba română nu ne putem orienta, căci iniţialul „ghi” este la noi în genere foarte rar în vorbe vechi ne-latine, care mai au nevoie de a fi studiate de aici încolo, iar în cele latine el rezultă, ca şi la italieni, din grupul „gl”, precum în „ghiaţă”, italieneşte „ghiaccio”, din latinul „glacies”, constituind o particularitate a foneticii romanice.

Să recurgem dar la albanezul „ghi”. Luăm următoarele cinci cuvinte: Albanezul „ghiume” „somn”, armenul „qhûn”, celto-cimricul „hûn”, afganul „khûb”, persanul „khâb”, balugicul „whâv”, zendicul „qafna”, grecul „hiupnos”, sanscritul „svapna”, de unde apoi, cu conservarea iniţialului „s”: litvanul „sâpnas”, islandezul „svëfn”, danezul „sövn”, latinul „somnus”, slavul „sunu” etc., care toate se reduc la ario-europeanul „svapna”.

Albanezul „ghiaștă” „şase”, grecul „hex”, celto-cimricul „chwech”, afganul „șpag” şi „șpaj”, zendicul „khșvas” prin metateză din „șvaks”, sanscritul „șaș”, slavul „şesti”, germanul „sechs” etc., toate din prototipul ario-european „svaks”. Rezultă că iniţialul albanez „ghi” poate reprezenta, între celelalte iniţialele sanscrite „s” şi „sv”. Din exemplele de mai sus, cel mai important în cazul de faţă este „ghiume=svapna”, căci el ne prezintă întreaga silabă „ghiu”, ca şi în „ghiuş”, corespunzând ario-europeanului „sva”. Să se observe că „u” din „a” în „ghiume” din „svapna” se datorează anume acţiunii labializatoare a lui „v”, ca şi în armeanul „qhûn”, celto-cimiricul „hûn”, afganul „khûb” etc., care „u” la rândul său a labializat apoi în forma albaneză pe nasala ce-i urmează, făcând „ghiume” din „ghiune”. În acest mod fonologia ne-a autorizat pe deplin a-l căuta pe tracicul „ghiuga” sub o formă primordială „svaga”. În limba sanscrită, ario-europeanul „g” trece regularmente în „j”, pronunţat ca al nostru „g” înaintea vocalelor „e” şi „i”. Din ario-europeanul „svaga”, de unde tracicul „ghiuga”, ne putem aştepta la sanscritul „svaja”. Într-adevăr, „svaja” pentru sex bărbătesc, „svajâ” pentru cel femeiesc, ne întâmpină în monumentele sanscrite, incepând cu 1500 sau chiar cu 2.000 de ani înainte de Cristos, cu semnificaţia de „rudă” sau „neam”.

Merită a arăta ca forma româna „ghiuj” e mai apropiată de tracicul „ghiuga” decât forma albaneză „ghiuş”. Să ne întoarcem la corespondentul lor sanscrit „svaja”. Acest cuvânt se descompune în „sva-”, pronumele reflexiv pentru câtetrele persoanele şi în adjectivul „ja” din radicala „jan”, ario-europeanul „gan” „a produce”, încă înseamnă propriamente „de aceeaşi origine cu mine”' şi se traduce foarte bine latineşte prin „co-gnatus”.

Compoziţia „sva-ga”, însemnând „neamul meu”, s-a păstrat în două limbi antice: sanscrită şi tracă. În sanscrită, sub forma „svaja”, acest cuvânt se aplică în genere la „rudă”. În tracă, sub forma „ghiuga”, el a căpătat înţelesul mai special de „bunic”, mai dezvoltându-se de aici adjectivul „ghiugama” „etern” şi adverbul „ghiugamâ” „totdeauna”. De la traci l-au moştenit albanezii şi românii. Albanezii, sub forma „ghiuş”, până astăzi cu semnificaţia de „bunic”. Românii, sub forma „ghiuj”, lângă care s-a conservat şi adverbul adjectival „hoj-ma”, l-au redus cu încetul la sensul ironic de „moşneag”. În istoria „ghiujului” nostru se manifestă încă o dată cele două mari legi din viaţa tuturor limbilor: scăderea fonetică şi scăderea logică.

Dintr-un prototip disilabic, mai rămâne o biată silabă, în care nu mai găseşti absolut nici unul din sonurile originare ale cuvântului: vocale şi consoane, totul s-a schimbat! Până şi acolo unde ţi se pare că „svaga” se mai aseamănă cu „ghiuj”, adică în sonul „g”, întâlnirea e tot ce poate fi mai închipuit, căci românul „g” îl reprezintă aici pe primitivul „s”, pe când primitivul „g” e înlocuit prin românul „j”.
Un singur şi acelaşi cuvânt a devenit la englezi „knight” „cavaler” şi la germani „knecht” „slugă”, din care forma germană se pronunţă „cneht”, pe când cea engleză - „nait”. Scăderea logică, ca şi scăderea fonetică, este efectul desei şi îndelungatei frecări a vorbelor, care se tocesc prin uz, ca o monedă ce trece necontenit din mână în mână, până ce ajunge atât de ştearsă, încât abia i se mai cunosc efigia şi legenda.

B.P. Haşdeu

Share this article :

+ comentarii + 1 comentarii

7 mai 2014, 17:43

Pfffffffff. Abia am aşteptat să citesc. Mi-a plăcut enorm pentru că... mi-s moldoveancă, evident. :D Şi "ghiuj" se mai foloseşte şi-n ziua de azi. Exact cu acel sens. Clar că nu am ştiut nimic din ce am citit. Toate aceste comparaţii între limbi mi se pare năucitoare. Incredibilă minte a avut Haşdeu! Om, nu glumă. Chiar a merita aşteptarea. am mai învăţat ceva azi. Mulţumesc.

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger