Aceştia sunt păstori şi proprietari de turme, aşezaţi
în comunele de lângă Braşov numite Săcele unde ei au format o populaţie de o
importanţă economică oarecare nu numai pentru Transilvania, dar chiar şi pentru
comerţul şi industria Austriei întregi. Deşi aceşti păstori au traversat secole
împreună cu ceilalţi conlocuitori prin toate vicisitudinile provinciei, cu
toate acestea Transilvania a rămas pentru dânşii un pământ cu mult mai puţin
cunoscut decât munţii şi văile Balcanilor. Între ei şi ceilalţi români ai
Carpaţilor nu s-a dezvoltat până la anul 1848 nici cea mai mică legătură
familiară sau socială, n-a existat nici o comunicaţie de rasă sau interese.
Viaţa lor internă a fost totdeauna mărginită în familiile aceluiaşi trib, iar
viaţa externă - legată din părinte în fii de plaiurile şi munţii Turciei.
De la Carpaţi şi până în Grecia cutreierau
numeroasele turme ale acestor păstori, la care, întocmai ca la românii din
Macedonia, domneau bunăstarea materială, abundenţa, satisfacţia. Această comunicaţie permanentă
cu regiunile trans-danubiene, această gravitaţie instinctivă către Hem
şi mai departe, să nu fie oare o reminiscenţă a patriei de altădată? Mai există
de-a lungul Carpaţilor meridionali ai Transilvaniei şi alte triburi însemnate
de păstori români, cum sunt cei de la Sibiu şi Haţeg, dar românii din Săcele
n-au avut cu ei nici un contact direct, deosebindu-se unii de alţii într-un mod
pronunţat. Pe când păstorii de la Sibiu şi Haţeg exprimă în fizionomie, în
datinile şi spiritul lor, un caracter mai vechi pământean, românii din Săcele,
din contră, ni se înfăţişează întru toate căa o colonie exotică, în care nu se poate
descoperi cea mai mică părticică din tipul elementelor sedentare ale
Transilvaniei.
Înalţi, viguroşi, maiestuoşi, cu o figură frumoasă şi
impozantă, de multe ori serioasă, cu părul negru ori castaniu, cu ochii vii şi
expresivi, ei par a reprezenta un tip italic în care nu este nimic dac sau
slav. Femeile lor, înalte şi zvelte, cu o faţă albă-rumenă şi fragedă amintesc
imaginaţiei privitorului un cer mai albastru, o climă mai blândă. În mersul lor
se exprimă o demnitate şi o eleganţă admirabilă; în ochii lor cei negri,
melancolici sau azurii se oglindeşte de multe ori un cer misterios şi infinit,
ce ne descoperă patimile lor psihice, chinurile vieţii lor singuratice. Astfel
aflăm la dânşii, bărbaţi şi femei, toate acele particularităţi ce ne uimesc
privindu-i pe păstorii români din Pind sau Moscopole, despre care Pouqueville
rosteşte în modul următor: „Aceşti păstori, ce poartă pe frunte întipărirea
secolelor sunt, cei mai mulţi, tari şi bine făcuţi. Capul lor are proporţiile
romane, iar timpul ce slăbeşte tipul naţional n-a putut a-i confunda nici cu
grecii, nici cu albanezii. Femeile lor, înzestrate de natură cu bogatele culori
de care Rubens a dat model şcolii moderne, au o gură garofată şi frăgezimea
sănătăţii. Înalte şi cu talie subţire, ele au toate părul castaniu sau bălai şi
ochi albaştri plini de dulceaţă”.
„Ţânţarii - zice un alt scriitor francez, Ami Boué -
sau românii Pindului sunt oameni bine făcuţi şi viguroşi, cu păr negru ori
castaniu, cu figuri inteligente, cu frumoase fizionomii şi cu talii adevărat
romane”. În privinţa caracterului, românii din Săcele sunt de o inteligenţă
naturală foarte vivace, sobri , neînvinşi la osteneală, buni economi; ei mai
posedă şi acea calitate distinctivă a „ţânţarului”: isteţimea în speculaţiune,
plăcerea şi dexteritatea de a trăi în ţări străine. Femeile lor, foarte blânde,
nu se dedau la lucruri anevoioase, ci se ocupă cu ţesutul şi cu facerea de
covoare şi ciorapi. În scurt, atât la bărbaţi cât şi la femei se vede acelaşi
tip, fizic şi moral, ca şi la macedoromâni, de care ei se apropie nu mai puţin
în datinile vieţii lor familiare şi sociale.
Acel orientalism misterios, imprimat aşa de tare în
viaţa popoarelor balcanice de la venirea otomanilor în Europa şi care deloc nu
este proprie gintei latine, domneşte şi la românii din Săcele ca o
ereditate istorică. Astfel vedem femeile subordonate cu totul bărbaţilor, o
subordonare ce nu provine atât din respect, pe cât mai mult din acel spirit
oriental ce-şi are sorgintea în inegalitatea condiţiei femeii. Ele nu cunosc dansul,
nici alte întruniri ori distracţii publice, atât de plăcute celorlalte românce
de ambele laturi ale Carpaţilor. A vorbi cu vreo fată nu numai că nu este
permis unui străin, dar este aproape imposibil, fiindcă după datinile lor, este
interzis fetelor a se arăta în public. Căsătoriile se stipulează în general din
partea părinţilor, fără ca junii să se fi văzut vreodată; ba chiar şi
la fidanţare, ginerele primeşte de la viitoarea sa soţie numai un buchet de flori
fără ca să le fie iertat a începe o conversaţie. Fata se retrage, îndată ce a
asistat, ca o simplă martoră, ca o statuie de marmură, înaintea viitorului
său soţ.
Tot astfel ni-i descriu etnografii pe românii din
Macedonia. Ne vom mărgini a-l cita aici pe răposatul Bolintineanu: „D. Cosmad -
un român macedonean din Salonic – mi-a zis că ar fi dorit să mi-o arate pe
fiică-sa, dar datinile lor sunt ca fetele să nu se arate la străini. La românii
macedoneni - continuă Bolintineanu mai departe - mai de multe ori când un june
se însoară, n-o vede pe fată, ci rudele lui, femei sau oameni bătrâni,
trebuie s-o vadă pentru dânsul; el o vede numai la logodnă sau la cununie; şi
odată logodit, nu poate s-o mai vadă pe fată până la cununie”.
În costumul românilor din Săcele se recunoaşte iarăşi
caracteristicul port al macedoromânilor, în care culorile roşii şi verzi nu
sunt deloc exprese, iar galbenul - foarte puţin. Astfel descrie Ami Boué şi
costumul românilor din Macedonia: „Românilor şi grecilor din Tracia şi Tesalia
le sunt cu totul interzise culorile strălucitoare, cum sunt cele roşii şi
galben-deschise. Oamenii avuţi poartă o căciulă neagră destul de ridicată, mai
largă deasupra ca dedesubt, iar în contra frigului şi ploii ei se
prezervă cu o manta de pănură sură, închisă sau neagră”.
Nu mai puţin interesante sunt unele particularităţi
lingvistice, care se observă mai ales la femei. Astfel, pe lângă accentul
macedonean, femeile din Săcele pronunţă de regulă articolul „le” din plural cu
o variaţie foarte apropiată de „li” al macedonenilor, zicând mai mult: fetili,
braţili, cărţili etc. în loc de fetele, braţele, cărţile.
De asemenea, ele îl substituie pe „di” lui „de”, zicând: di unde, di
supra, di mult, şi alte multe singularităţi analoge ce ne
întâmpină în pronunţia săcelenilor.
Este remarcabil că toate aceste particularităţi
lingvistice se mai aud numai în limbajul femeilor, căci bărbaţii le-au părăsit
cu totul, trăind o viaţă mai mult externă, pe când femeile sunt restrânse la
viaţa casnică şi astfel scutite de orice influenţă din afară. În fine, chiar şi
numele de familie ce se mai păstrează la colonii din Săcele ne-ar putea procura
oarecari indici despre descendenţa lor. Astfel sunt numele de familie din
Săcele: Goga, Cioga (Bocioga), Giuvelca etc., care figurează şi la românii din
Pind. Toate acestea ne fac a crede că grupa păstorilor români din Săcele şi-a
avut leagănul în Peninsula Balcanică, aceasta în urma stabilirii
otomanilor pe ruinele Imperiului Bizantin. Dacă ipoteza noastră nu este prea
riscantă, timpul imigrării lor din Macedonia şi a primei apariţii în
Transilvania s-ar putea fixa într-un mod aproximativ. În tot cazul, trebuie
să-l căutăm în nişte perioade de mari tulburări interne şi crâncene persecuţii,
când locuitorii Tesaliei şi Macedoniei s-au văzut ajunşi la suprema
necesitate de a-şi părăsi vechile lor aşezăminte şi să-şi caute un adăpost în
sânul Carpaţilor.
Englezul Leake ne spune că, după tradiţiile
locuitorilor din Kalarites (oraş în munţii Pindului), ei s-au retras acolo din
Tesalia în a doua jumătate a sec. XVI, cam pe la anul 1580 şi el adăugă că
această tradiţie pare a fi foarte probabilă, fiindcă este de crezut că ei n-au
părăsit şesurile fertile ale Tesaliei mai înainte de a fi simţit opresiunea
cuceritorilor şi imposibilitatea de a le rezista. De asemenea, ne împărtăşeşte
istoricul Valvasor că românii din Carniolia au imigrat din Turcia pe la anul
1543, iar Minucio Minuci în „Historia degli Uscochi”, tipărită la 1602, afirma
că în sec. XVI au trecut din Turcia în provinciile creştine o mulţime de oameni
ce nu mai puteau trăi sub tirania otomană. În această perioadă de refugiere
generală a putut să se opereze şi imigrarea macedoromânilor în Transilvania.
Aceleaşi cauze au trebuit să producă aceleaşi efecte, aceleaşi mişcări în
triburile păstorilor români de peste Dunăre şi astfel este foarte probabil că,
atunci când o parte din locuitorii Tesaliei s-au retras la Kalarites şi o parte
în Carniolia, un alt trib a trecut în sânul Carpaţilor. De altminteri, chiar şi
din istoria Imperiului Otoman rezultă că epoca cea mai teribilă ce a domnit
asupra Tesaliei şi Epirului, a fost către finitul sec. XV şi prima jumătate a sec.
XVI. La 1192 a început Baiazid II campaniile sale în Epir, care au fost
continuate de Soliman (1537) în Albania şi Bosnia. În tot timpul acesta,
teritoriul românilor macedoneni a fost teatrul unui război sângeros, dinaintea
căruia a trebuit să-şi caute alte adăposturi.
Nicolae Densușianu
Trimiteți un comentariu