Macedoromâni

 Există în Transilvania o grupă însemnată de locuitori români care nu numai prin tip, caracter şi datini, dar chiar şi prin singularităţi lingvistice şi viaţa mai mult orientală se deosebesc de celălalt element român de peste Carpaţi. Suvenirurile familiare şi sociale ale acestui trib sunt în aşa strânsă legătură cu Peninsula Balcanică, încât istoricul şi etnograful care-şi va lua frumoasa misiune să studieze diferitele ramuri ale elementului român, nu va putea să nu bănuiască că această colonie a fost odată stabilită în Dacia Aureliană.

Aceştia sunt păstori şi proprietari de turme, aşezaţi în comunele de lângă Braşov numite Săcele unde ei au format o populaţie de o importanţă economică oarecare nu numai pentru Transilvania, dar chiar şi pentru comerţul şi industria Austriei întregi. Deşi aceşti păstori au traversat secole împreună cu ceilalţi conlocuitori prin toate vicisitudinile provinciei, cu toate acestea Transilvania a rămas pentru dânşii un pământ cu mult mai puţin cunoscut decât munţii şi văile Balcanilor. Între ei şi ceilalţi români ai Carpaţilor nu s-a dezvoltat până la anul 1848 nici cea mai mică legătură familiară sau socială, n-a existat nici o comunicaţie de rasă sau interese. Viaţa lor internă a fost totdeauna mărginită în familiile aceluiaşi trib, iar viaţa externă - legată din părinte în fii de plaiurile şi munţii Turciei.

De la Carpaţi şi până în Grecia cutreierau numeroasele turme ale acestor păstori, la care, întocmai ca la românii din Macedonia, domneau bunăstarea materială, abundenţa, satisfacţia. Această comunicaţie permanentă cu regiunile trans-danubiene, această gravitaţie instinctivă către Hem şi mai departe, să nu fie oare o reminiscenţă a patriei de altădată? Mai există de-a lungul Carpaţilor meridionali ai Transilvaniei şi alte triburi însemnate de păstori români, cum sunt cei de la Sibiu şi Haţeg, dar românii din Săcele n-au avut cu ei nici un contact direct, deosebindu-se unii de alţii într-un mod pronunţat. Pe când păstorii de la Sibiu şi Haţeg exprimă în fizionomie, în datinile şi spiritul lor, un caracter mai vechi pământean, românii din Săcele, din contră, ni se înfăţişează întru toate căa o colonie exotică, în care nu se poate descoperi cea mai mică părticică din tipul elementelor sedentare ale Transilvaniei.

Înalţi, viguroşi, maiestuoşi, cu o figură frumoasă şi impozantă, de multe ori serioasă, cu părul negru ori castaniu, cu ochii vii şi expresivi, ei par a reprezenta un tip italic în care nu este nimic dac sau slav. Femeile lor, înalte şi zvelte, cu o faţă albă-rumenă şi fragedă amintesc imaginaţiei privitorului un cer mai albastru, o climă mai blândă. În mersul lor se exprimă o demnitate şi o eleganţă admirabilă; în ochii lor cei negri, melancolici sau azurii se oglindeşte de multe ori un cer misterios şi infinit, ce ne descoperă patimile lor psihice, chinurile vieţii lor singuratice. Astfel aflăm la dânşii, bărbaţi şi femei, toate acele particularităţi ce ne uimesc privindu-i pe păstorii români din Pind sau Moscopole, despre care Pouqueville rosteşte în modul următor: „Aceşti păstori, ce poartă pe frunte întipărirea secolelor sunt, cei mai mulţi, tari şi bine făcuţi. Capul lor are proporţiile romane, iar timpul ce slăbeşte tipul naţional n-a putut a-i confunda nici cu grecii, nici cu albanezii. Femeile lor, înzestrate de natură cu bogatele culori de care Rubens a dat model şcolii moderne, au o gură garofată şi frăgezimea sănătăţii. Înalte şi cu talie subţire, ele au toate părul castaniu sau bălai şi ochi albaştri plini de dulceaţă”.

„Ţânţarii - zice un alt scriitor francez, Ami Boué - sau românii Pindului sunt oameni bine făcuţi şi viguroşi, cu păr negru ori castaniu, cu figuri inteligente, cu frumoase fizionomii şi cu talii adevărat romane”. În privinţa caracterului, românii din Săcele sunt de o inteligenţă naturală foarte vivace, sobri , neînvinşi la osteneală, buni economi; ei mai posedă şi acea calitate distinctivă a „ţânţarului”: isteţimea în speculaţiune, plăcerea şi dexteritatea de a trăi în ţări străine. Femeile lor, foarte blânde, nu se dedau la lucruri anevoioase, ci se ocupă cu ţesutul şi cu facerea de covoare şi ciorapi. În scurt, atât la bărbaţi cât şi la femei se vede acelaşi tip, fizic şi moral, ca şi la macedoromâni, de care ei se apropie nu mai puţin în datinile vieţii lor familiare şi sociale.

Acel orientalism misterios, imprimat aşa de tare în viaţa popoarelor balcanice de la venirea otomanilor în Europa şi care deloc nu este proprie gintei latine, domneşte şi la românii din Săcele ca o ereditate istorică. Astfel vedem femeile subordonate cu totul bărbaţilor, o subordonare ce nu provine atât din respect, pe cât mai mult din acel spirit oriental ce-şi are sorgintea în inegalitatea condiţiei femeii. Ele nu cunosc dansul, nici alte întruniri ori distracţii publice, atât de plăcute celorlalte românce de ambele laturi ale Carpaţilor. A vorbi cu vreo fată nu numai că nu este permis unui străin, dar este aproape imposibil, fiindcă după datinile lor, este interzis fetelor a se arăta în public. Căsătoriile se stipulează în general din partea părinţilor, fără ca junii să se fi văzut vreodată; ba chiar şi la fidanţare, ginerele primeşte de la viitoarea sa soţie numai un buchet de flori fără ca să le fie iertat a începe o conversaţie. Fata se retrage, îndată ce a asistat, ca o simplă martoră, ca o statuie de marmură, înaintea viitorului său soţ.

Tot astfel ni-i descriu etnografii pe românii din Macedonia. Ne vom mărgini a-l cita aici pe răposatul Bolintineanu: „D. Cosmad - un român macedonean din Salonic – mi-a zis că ar fi dorit să mi-o arate pe fiică-sa, dar datinile lor sunt ca fetele să nu se arate la străini. La românii macedoneni - continuă Bolintineanu mai departe - mai de multe ori când un june se însoară, n-o vede pe fată, ci rudele lui, femei sau oameni bătrâni, trebuie s-o vadă pentru dânsul; el o vede numai la logodnă sau la cununie; şi odată logodit, nu poate s-o mai vadă pe fată până la cununie”.

În costumul românilor din Săcele se recunoaşte iarăşi caracteristicul port al macedoromânilor, în care culorile roşii şi verzi nu sunt deloc exprese, iar galbenul - foarte puţin. Astfel descrie Ami Boué şi costumul românilor din Macedonia: „Românilor şi grecilor din Tracia şi Tesalia le sunt cu totul interzise culorile strălucitoare, cum sunt cele roşii şi galben-deschise. Oamenii avuţi poartă o căciulă neagră destul de ridicată, mai largă deasupra ca dedesubt, iar în contra frigului şi ploii ei se prezervă cu o manta de pănură sură, închisă sau neagră”.

Nu mai puţin interesante sunt unele particularităţi lingvistice, care se observă mai ales la femei. Astfel, pe lângă accentul macedonean, femeile din Săcele pronunţă de regulă articolul „le” din plural cu o variaţie foarte apropiată de „li” al macedonenilor, zicând mai mult: fetili, braţili, cărţili etc. în loc de fetele, braţele, cărţile. De asemenea, ele îl substituie pe „di” lui „de”, zicând: di unde, di supra, di mult, şi alte multe singularităţi analoge ce ne întâmpină în pronunţia săcelenilor.

Este remarcabil că toate aceste particularităţi lingvistice se mai aud numai în limbajul femeilor, căci bărbaţii le-au părăsit cu totul, trăind o viaţă mai mult externă, pe când femeile sunt restrânse la viaţa casnică şi astfel scutite de orice influenţă din afară. În fine, chiar şi numele de familie ce se mai păstrează la colonii din Săcele ne-ar putea procura oarecari indici despre descendenţa lor. Astfel sunt numele de familie din Săcele: Goga, Cioga (Bocioga), Giuvelca etc., care figurează şi la românii din Pind. Toate acestea ne fac a crede că grupa păstorilor români din Săcele şi-a avut leagănul în Peninsula Balcanică, aceasta în urma stabilirii otomanilor pe ruinele Imperiului Bizantin. Dacă ipoteza noastră nu este prea riscantă, timpul imigrării lor din Macedonia şi a primei apariţii în Transilvania s-ar putea fixa într-un mod aproximativ. În tot cazul, trebuie să-l căutăm în nişte perioade de mari tulburări interne şi crâncene persecuţii, când locuitorii Tesaliei şi Macedoniei s-au văzut ajunşi la suprema necesitate de a-şi părăsi vechile lor aşezăminte şi să-şi caute un adăpost în sânul Carpaţilor.

Englezul Leake ne spune că, după tradiţiile locuitorilor din Kalarites (oraş în munţii Pindului), ei s-au retras acolo din Tesalia în a doua jumătate a sec. XVI, cam pe la anul 1580 şi el adăugă că această tradiţie pare a fi foarte probabilă, fiindcă este de crezut că ei n-au părăsit şesurile fertile ale Tesaliei mai înainte de a fi simţit opresiunea cuceritorilor şi imposibilitatea de a le rezista. De asemenea, ne împărtăşeşte istoricul Valvasor că românii din Carniolia au imigrat din Turcia pe la anul 1543, iar Minucio Minuci în „Historia degli Uscochi”, tipărită la 1602, afirma că în sec. XVI au trecut din Turcia în provinciile creştine o mulţime de oameni ce nu mai puteau trăi sub tirania otomană. În această perioadă de refugiere generală a putut să se opereze şi imigrarea macedoromânilor în Transilvania. Aceleaşi cauze au trebuit să producă aceleaşi efecte, aceleaşi mişcări în triburile păstorilor români de peste Dunăre şi astfel este foarte probabil că, atunci când o parte din locuitorii Tesaliei s-au retras la Kalarites şi o parte în Carniolia, un alt trib a trecut în sânul Carpaţilor. De altminteri, chiar şi din istoria Imperiului Otoman rezultă că epoca cea mai teribilă ce a domnit asupra Tesaliei şi Epirului, a fost către finitul sec. XV şi prima jumătate a sec. XVI. La 1192 a început Baiazid II campaniile sale în Epir, care au fost continuate de Soliman (1537) în Albania şi Bosnia. În tot timpul acesta, teritoriul românilor macedoneni a fost teatrul unui război sângeros, dinaintea căruia a trebuit să-şi caute alte adăposturi.

Nicolae Densușianu