Şi ovreii şi creştinii se feresc să rostească
un nume: ovreii pe al lui Dumnezeu, creştinii pe al dracului. Ovreii numesc pe
Iehova al lor Adonai, Elohim şi chiar citind în sfintele lor cărţi, când ajung
la numele Iehova, îl rostesc altfel de cum e scris. Iar creştinii caută şi ei
fel de fel de nume pentru dracul, numai să nu-i rostească numele cu adevărat.
Toate popoarele creştine au această apucătură. Noi îi zicem: Necuratul, Ucigă-l toaca, Ducă-se pe pustii,
Mititelul şi în multe alte chipuri.
Cauza de căpetenie, şi la creştini şi la ovrei, e frica. Când pomeneşti de lup,
e lupul în curte. La creştini înţelegi noima lucrului: nu pomeni pe dracul, ca
să nu te pomeneşti cu el în faţă. Dar de
ce s-ar teme ovreii de venirea lui Dumnezeu? Frica de a numi pe Dumnezeu ori pe
dracul e pornită din superstiţia omului primitiv că numele e o invocare. Un caz
analog e credinţa că dacă ţi-aduci aminte, aşa dintr-o dată, de un om încât te
miri cum „ţi-a trăsnit prin cap” să te gîndeşti tocmai acum la dânsul, ăsta e
semn că acel om îţi face ori îţi plănuieşte vreun rău. Tot analog e cazul cu
sughiţul. Fie că un geniu rău ţi-a trimis sughiţul, fie că un geniu bun te
poate scăpa de el: cel ce sughiţă pomeneşte pe câţi oameni îi vin în minte, şi
când pomeneşte pe cel adevărat (în care probabil s-a întrupat geniul), îl lasă
sughiţul. „Mă pomeneşte cineva”, zice ţăranul, când sughiţă şi apoi, la rândul
lui, începe el pomelnicul. La ovrei or fi fiind şi alte cauze, că nu pomenesc
numele lui Iehova. Dar acestea nu ne mai privesc.
Acum, să ne facem cruce mare, căci avem să
pomenim des numele satanei. Să nu vă fie silă. Mai cu gluma, mai cu dinadinsul,
vreau să vă arăt cum îl înţelege românul pe dracul în zicătorile şi proverbiile
lui. „Nu e numai un drac pe lume”, zice poporul. Ei, de ar fi numai un drac,
lesne s-ar feri românul de el şi lesne ar trăi omul dacă necazurile şi boalele
ar fi numai de un fel! Dar ele sunt de 99 de feluri. Va să zică, dracii sunt
mulţi. De aceea zice supăratul: am să te bag în draci! Dar atunci mă mir de ce
dăm pe om „dracului”, unuia singur, şi nu dracilor, căci mai mulţi i-ar face
mai dragă viaţa. Se vede că e destul şi unul singur. V-aţi dat d-voastră cu
socoteala vreodată cam ce face dracul cât e ziua? Zice românul că dracul nu
face biserici. Foarte bine, dar eu aş
vrea să ştiu ce face, nu ce nu face. E de mirat că românul nu ştie ce face
dracul când are de lucru, dar ştie ce face când n-are de lucru, căci atunci „îşi
cântăreşte coada”. Vezi că dracul ţine mult la coada lui, mai mult decît la
coarne. Nu s-a mai auzit că ar fi împuns dracul cu coarnele pe cineva, dar cu
coada el face multe neajunsuri. Unde îşi
vâră dracul coada se nasc certuri şi bătăi. Se vede că asta e a lui, să umble
prin lume şi să-şi vâre coada în toate. Şi mai ştie românul că „dracul nu şade
la un loc degeaba”. Fireşte, nu. El iese întru întâmpinarea oamenilor şi mai
ales a beţivilor. „Beţivului şi dracul îi iese cu ocaua înainte”. Iată dar cu
ce se ocupă dracul: să umble cu ocaua plină, de colo pînă colo şi să-l
ademenească pe beţiv în cârciumă, cum ademeneşti pe câmpie calul cu căciula în
care el crede că sunt grăunţe. Se vede că dracul îl îndeamnă pe om, mai ales
prin şoapte, să facă prostii.
Câte rele se fac, prin el se fac, căci
păcătosului „parcă-i şopteşte dracul la ureche”, iar bietul român când dă de
pagubă, prin prostia lui sau prin întâmplare, se scarpină-n cap şi zice cu
jale: „Dracu m-a pus să fac!”. Dar parcă
numai românul e aşa? Atâta rău! „Râde om de om şi dracul de toţi”, căci el are
o deosebită plăcere să se joace cu omul, ca un copil, bunăoară aşa că „dacă
te-a prins de un deget, îţi cere mâna
întreagă”, ori te lasă poate prea des să-l mai „tragi de coadă”, ba te lasă
bucuros să-l apuci câteodată de coarne, căci ştiţi vorba cu omul care „ziua
fuge de bivol şi noaptea apucă pe dracul
de coarne”. Tot dracii cei bătrâni fac acestea: cei tineri sunt mai fără
experienţă. De aceea: „fă cruce mare că e dracul bătrîn”, şi apoi bătrân la
bătrân trage, de aceea şi dracul „îşi bate joc de om la bătrâneţe”. E adevărat
că „nici drac să vezi, nici cruce de el să-ţi faci”, dar românul nu-şi pierde
firea pentru asta, ştie el că „şi dracul are stăpân” şi că la urmă „îşi sparge
şi dracul opincile”, ceea ce dovedeşte totodată că dracul poartă opinci. Cât o
fi el de drac, rămâne de ruşine de multe ori, căci „omul e dracul”. Când zice
românul către cel îndărătnic: „am să scot eu pe dracul din tine”, deseori
într-adevăr îl scoate prin frică şi bătaie, căci astea două stau în acelasi
raport ca teoria cu practica. Dar adevăratul stăpân al dracului e femeia: nu mă
întind la multe argumente, gândesc că ajunge unul: „Femeia a îmbătrânit pe
dracul”. De altfel, femeia şi dracul sunt prieteni buni şi tovarăşi: ştia
bietul mocan ce spunea când cânta:
„Sub călcâiul cizmei mele
Şade dracul şi-o muiere
Şi mă-nvaţă a face rele”.
Multă frică are dracul şi de popă. Când vrea
românul să arate că unul fuge de ceva cu spaimă, zice că fuge ca de moarte, ca
de foc, dar mai ales „ca dracul de tămâie” sau „ca dracul de popă”. Unul dintre
cele mai plastice tablouri ale limbii populare este ascuns în zicătoarea: „se
uită ca dracul la popă” aşa de urât şi cu mînie, încât îl sfâşie cu ochii! Are
dracul tată, mamă, copii? Are de toate. Când ni se cere un preţ prea mare, zicem: „cere cât dracul pe
tată-său”; se vede că dracul ar fi încercat să-şi vândă pe prea scumpul său
tată cine ştie când. Se zice că l-ar fi cumpărat un călugăr. Iar iubita sa mamă
e des pomenită. Când ai spus cuiva să se ducă la mama dracului, i-ai spus de-ajuns. Iar că are
copii, se vede din vorba: „pe unde şi-a înţărcat dracul copiii”, căci de nu
i-ar avea cum şi i-ar înţărca? Şi e curioasă făptura dracului. Că are coarne şi
coadă e lucru ştiut. Dar că în loc de ochi are câte un ban în scăfârlie e lucru
mai puţin ştiut: „banul e ochiul dracului”. Dar ceea ce e curios de tot, un
gust specific al dracului, e că el adună nepoţi şi-i poartă înşiraţi pe aţă la
gât. Asta e vorba cu „nepotul e salba dracului”. Moldovenii spun că dracul are pipă
roşie şi că fumează mereu, chiar tutunul e tămâia dracului. De obicei el e
şchiop. Vorbim de „puiul de drac”, de „drac
bătrân”, iar asta arată că dracul e ca omul, creşte şi îmbătrâneşte, dar
nu moare căci „drac mort ai văzut vrodată?”.
De altfel, dracul poate fi de folos omului. „Fă-te
frate cu dracul până treci puntea” o fi ea vorbă înţeleaptă, după cum o ştii
pricepe, dar păţit om a fost cine-a zis întâi: „bun e Dumnezeu, meşter e dracul”.
Cum e lumea rea de tot „numai cu dracul o scoţi la căpătâi” şi ca să ieşi la
liman „trebuie să faci pe dracu-n patru”,
că altfel, vorba altora, nu a românilor, „tragi pe dracu de coadă”. Când pierzi
un lucru, nu pe Dumnezeu îl chemi într-ajutor, ci scuipi şi „scoate drace ce-ai
furat”; iar ţăranul, când nu pot boii să-i urnească greul car, parcă se roagă
lui Dumnezeu? Ba înjură pe Dumnezeu şi cheamă pe dracul, bate boii şi iară
înjură şi iacă-te că scoate carul! Nu-i aşa? Să fim noi sănătoşi, românii, că
Dumnezeu e departe în cer, iar dracul pe-aproape. Şi-apoi nu ştie dracul toate?
Când întrebi pe român de ceva ce el nu ştie ori nu vrea să ştie, îţi răspunde
că atotştiitorul Dumnezeu ştie? Nu, totdeauna „dracul ştie!”, va să zică dracul
ştie toate; atunci ce e cu contrazicerea aceasta, că românul zice despre un om
cunoscut de toată lumea „numai dracul nu-l cunoaşte”? Tot e meşter dracul! Şi
rău şi bun. Toate virtuţile şi toate viciile sunt „ale dracului”. Mai ales
inteligenţa, iscusinţa, dibăcia, dintre virtuţi; răutatea de suflet, dintre vicii,
sunt „date dracului”. Vedeţi că de omul răutăcios peste măsură se zice tot aşa
de bine că e „omul dracului”, ca şi de cel inteligent. Cu ce fală naivă vorbim
noi de un pişicher care face, poate chiar şi crime într-un chip inteligent, că „e
dat dracului” ori „e tăiat din dracul”.
Mărunţelu’ e tot aşa de „dat dracului” cu crimele lui ca şi Eminescu şi Alecsandri, căci şi de aceşti doi poeţi când
voim să ne exprimăm admiraţia, zicem: „Ei, monşer, sunt daţi dracului”. Tot
respectul unor asemenea „draci”!
Şi nu e nimic pe lume mai degeaba făcut decât
„s-aprinzi dracului lumânări” ori să dai ceva „de sufletul dracului” că el nici
sunet n-are, nici lumina n-o iubeşte. Şi totuşi la noi e un fel de dezmierdare
şi semn de iubire când zici unuia „fire-ai al dracului” sau „du-te dracului”.
Dar parcă şi dracul e cuminte, că de-ar veni de câte ori îl chemăm, ne-ar sta
tot în spinare, şi de-ar lua pe toţi câţi îi sunt trimişi, n-ar mai rămâne
oameni în lume.
Să vă mai spun două feluri de întrebuinţare
curioasă a vorbei „drac” în limba noastră: drac-gol şi tot un drac. Cel mai urât
şi mai slut om e dracul-gol ca urâţenie, iar cea mai frumoasă fată, isteaţă şi
veselă, e tot dracul gol. Cum se explică aceasta? Iar povestea cu baba şi cu vânzătorul
de icoane o ştiţi. „Câte parale Sf. Gheorghe?” „Optzeci de bani!”; babei i s-a
părut scump şi s-a socotit să-şi cumpere pe Sf. Dumitru. „Da’ Sf. Dumitru câte
parale?”, iar vânzătorul: „Sf. Dumitru ori Sf. Gheorghe tot un drac”. Aici s-a
potrivit rău vorba tot un drac, dar era cea adevărată, căci e vorba românului când
vrea s-arate asemănarea ori identitatea a două lucruri.
George Coșbuc
Trimiteți un comentariu