Dio Cassius

Marcus Aurelius 

  Este ştiut de toţi însemnătatea lui Dio Cassius între istoricii Romei, în special între acei care au scris mai cu dinadinsul despre Dacia. Dio Cassius Cocceius sau Cocceianus fu născut în Bitinia, la Nicea, la 155 d.Chr. Tatăl său, Cassius Apronianus a fost senator şi guvernator al Siciliei şi al Dalmaţiei. După mama sa, Dio Cassius era nepot al lui Dio Crisostomus Cocceianus, istoric şi oaspete al Daciei, despre care noi am vorbit altădată. Prenumele de Cocceianus el îl adăugă la numele său după mamă.

Dio Cassius a fost unul din bărbaţii cei mai celebri ai epocii sale. A fost pretor sub Pertinax, consul sub Severus şi sub Caracala, guvernator al Smirnei şi al Pergamului sub Macrinus, înălţat la 223 de împăratul Alexandru Sever la demnitatea de consul al Romei, Proconsul al Africii şi apoi guvernator al Dalmatiei şi al Pannoniei.

A fost de multe ori şi de multe ori s-a luptat în Dacia. În unire cu împăratul Alexandru Sever, Dio Cassius era un mare şi nestrămutat păzitor al disciplinei şi al onoarei militare în acele vremi de ruşinoasă memorie pentru romani, când Imperiul se vindea de militari pentru un donativum, când trădarea militară uzurpa suveranitatea poporului şi a Senatului roman şi vindea soarta Romei aceluia ce ar fi dat mai mulţi bani, frângând astfel legătura cea mai sacră ce a existat la romani şi care făcuse gloria şi mărirea lor: jurământul militar.

În urmă, Dio, obosit de osteneală şi de războaie şi totodată, doborât de o boală cronică, se retrase la Nicea, unde a şi murit, consacrându-şi timpul unor scrieri importante. Când Alexandru Sever, cedând rugăminţilor sale i-a dat voie să se retragă în căminul său, Dio pronunţă aceste versuri din Homer pe care le-a scris şi la sfârşitul cărţii 80 al Istoriei sale: „Jupiter l-a scăpat pe Hector de săgeţile, de pulberea, de sângele, de omorul şi de freamătul luptelor”...

Dio Cassius a fost căpitan de frunte, istoric şi om de stat. Privind la nestatornicia, la pasiunile şi la fluctuaţia principiilor mai multor oameni politici din zilele sale, el zice, cu experienţa sa practică şi de istoric, aceste memorabile cuvinte: „Toate schimbările sunt pline de primejdie; ele mai totdeauna aduc nenorociri mari ţărilor şi cetăţenilor. Bărbaţii de stat înţelepţi preferă să stea în aceeaşi stare, oricât de imperfectă ar fi, decât a se târî prin rătăciri nesfârşite”...

Dio Cassius a scris între altele:

1. Istoria domniei lui Traian;

2. Getica sau Istoria geţilor;

3. Istoria expediţiilor şi a călătoriilor sale prin toate ţările pe unde a umblat;

4. Istoria lui Commodus.

Toate aceste scrieri sunt cu desăvârşire pierdute şi toate erau foarte importante pentru istoria noastră antică, toate tratând despre Dacia. Dar scrierea cea mai importantă, scrierea monumentală a lui Dio Cassius este a sa Istorie Romană. Ea începea de la zidirea Romei şi se sfârşea cu domnia lui Alexandru Sever. Dio a pus 22 de ani pentru ea: zece ani a adunat material şi apoi în doisprezece a compus-o. Ea era în 80 de cărţi, din care ne lipsesc cele mai multe. Cele de la început, 36 de cărţi, ne lipsesc cu totul; abia avem puţine mici fragmente din ele, culese de Flaviu Ursin. Cărţile aproape complete sunt de la 37 până la 49. Toate celelalte, de la 49 până la 80 sunt iarăşi pierdute şi nu avem din ele decât o prescurtare făcută de Xiphilin şi câteva fragmente. Multe din cărţile pierdute tratau despre Dacia, precum fragmentele o dovedesc.

Astfel cartea 38 trata despre bătaia ce a suferit Antonius la cetatea Histria, la gurile Dunării, de către sciţii bastarni veniţi în ajutorul moesilor şi despre fuga lui Antonius. Luptele Mitridatice, la care luară o parte atât de activă tracii şi geţii se descriau în cărţile 1-36. Cartea 51 povestea pe larg despre războaiele romanilor în Moesia şi în Tracia şi despre expediţia lui Lentulus contra lui Getison, regele dacilor. Aici, Dio, vorbind despre suevi şi daci, susţine că suevii sunt celţi, iar dacii – sciţi, că dacii şedeau pe ambele maluri ale Dunării, că o parte din dacii de dincolo de Dunăre fiind vecini cu tribalii, fac parte din Prefectura Moesiei şi sunt numiţi de toţi moesi; ceilalţi se numesc daci, geţi sau traci; că neamul dacic a fondat odinioară o colonie în preajma munţilor Rodopi. Dio vorbea încă despre o ambasadă ce dacii trimiseseră mai nainte la Cezar. Cezar, nefăcându-le nici o concesie, dacii intraseră în relaţii intime cu Antonius; că dacii în această epocă erau bântuiţi de lupte şi neînţelegeri civile. Dio descria războaiele lui M. Crassus cu dacii şi cu bastarnii, de neam scitic şi aceştia din urmă. Bastarnii trecând Dunărea supuseseră pe vecinii tribali şi dardanieni. Crassus îi lăsă în pace, dar când ei trecură Balcanii şi se legară de Tracia Denteleţilor, aliata Romei, Crassus se repezi contra lor, îi goni înapoi în ţara lor şi cuceri partea ce se numea Getica. Deldon, regele bastarnilor, cade în luptă ucis de însuşi Crassus. Apoi Crassus se găsi în primejdie cu oastea sa, căci bastarnii izbutiseră să ocupe o poziţie tare, de unde romanii nu-i puteau scoate. Atunci Rol, regele unei părţi a geţilor, dă ajutor lui Crassus şi bastarnii sunt bătuţi. Pentru aceasta, Rol primi de la Cezar titlul de aliat şi amic al romanilor. Acest fragment al lui Dio ne arată că geţii, deşi un neam, formau mai multe state deosebite şi autonome.

Tot în această carte se vede că Dio vorbea despre odrisi, vecini şi amestecaţi în neamul lor cu geţii şi ne nara războiul între Rol, regele geţilor şi Dapyx, alt rege al geţilor. Crassus veni în ajutorul lui Rol, care era acum amic şi aliat al poporului roman şi după multă luptă izbutiră să-l bată pe Dapyx, care muri trădat de un general al său. Dio ne mai zicea şi că Crassus se repezi apoi să ia peștera Kira, tot în Dacia, o peşteră mare, unde după tradiţie Titanii bătuţi de Dumnezeu găsiră refugiu. Aici, geţii lui Dapyx ascunseseră bogăţiile lor. După ce a luat această peşteră prin foame, Crassus năvăli asupra tuturor Statelor getice, afară, se înţelege, de Statul lui Rol, deşi acestea n-aveau nici o legătură cu Dapyx. Crassus îl bătu mai ales pe Zyraxe, rege al Geţilor, după o luptă sângeroasă, cetatea sa Genucla, cea mai puternică dintre cetăţile lui Dapyx, zidită pe Dunăre, atacând-o totodată de pe uscat şi de pe apă. Fragmentul zice că a trebuit mult timp şi multă osteneală ca Crassus să ia Genucla; el avu noroc, mai ales că grozavul rege al geţilor, Dapyx, era absent, dus cu sume enorme de bani să-i adune pe sciţi contra romanilor...

Apoi Dio sfârşea cartea aceasta cu relaţii topografice, etnografice despre moesi, geţi, daci, tribali şi dardarieni (Dio Cass. tom. VII, pag. 161-197. Aproape de Nistru, la miazăzi, se afla şi astăzi peştera sau stânca Sorocei. Tradiţia zice că locuitorii vechi din Moldova se adăposteau aici şi-şi ascundeau bogăţiile. Stânca Sorocei, dacă nu este peştera Cira din zilele dacilor, e cel puţin o analogie). Cartea 55 cuprindea descrierea comandamentelor militare. Legiunea V Macedonica şi Legiunea XIII Gemina aveau cartierele lor în Dacia. Tot această carte povestea războaiele romanilor, comandaţi de Tiberiu şi ajutaţi de Rimetalces, regele tracilor, cu dalmaţii şi panonii şi luptele tot de atunci ale lui Sever, alt general al romanilor, cu dacii şi cu sauromaţii, care, profitând de aceste împrejurări devastaseră Moesia.

Cartea 65 nara cum Vespasian, comandând în Siria, dar dorind Imperiul, l-a trimis din Siria în Italia pe Mucian, generalul său, contra lui Vitelius; cum Mucian, neputând face această expediţie pe mare din cauza iernii, şi-a condus armata prin Capadocia şi Frigia şi prin toată Tracia. Cartea 67 cuprindea expediţia şi războaiele lui Domitian contra geţilor sau dacilor şi relaţii întinse etnografice, istorice şi geografice despre Dacia. Cartea 71 vorbea despre expediţiile lui Marcus Aurelius la Dunăre, despre invazia lui Tarbos, domn vecin în Dacia şi despre distribuţia pământurilor de către Marc-Aurelius în Dacia.

Tot aceasta trata despre descălecarea astingilor în Dacia, conduşi de regii lor Rhaos şi Rhaptos. Dacia era guvernată atunci de Clemens. Astingii se supun romanilor şi li se dau pământuri în Dacia. Se mai relatau serviciile ce iazigii le făcuseră lui Marc-Aurelius la Dunăre, pentru care el, spre a-i răsplăti, le iertă mai multe din condiţiile ce le impusese; însă nu-i scuti de condiţiile atingătoare de întruniri şi de comerţ, de a nu pluti pe Dunăre cu luntrile lor şi de a nu sta niciodată pe insulele Dunării. Marc-Aurelius le-a mai permis a face comerţ cu roxolanii, trecând prin Dacia, cu condiţia însă de a lua totdeauna voie pentru aceasta de la guvernatorul Daciei.

Cartea 72 trata despre petrecerea lui Comodus prin Dacia. Comodus acordă pacea burilor cu condiţia de a nu se aşeza niciodată, nici a păşuna vitele lor, mai aproape de 40 de stadii de Dacia. Sabinianus supune 12.000 de daci goniţi de compatrioţii lor din Dacia liberă şi promite a le da pământuri în Dacia romană. Cartea 77 cuprindea afaceri dacice, plecarea lui Antonin din Dacia şi trecerea sa în Tracia. Cartea 78 trata despre afacerile Daciei sub Sever Alexandrus şi Macrinus şi despre numirea lui Marcius Agrippa ca guvernator şi cap militar în Dacia şi a lui Decius Triccian în Panonia, vecina Daciei.

Nu numai citatele cărţi şi multe altele din istoria lui Dio Cassius sunt pierdute, dar încă întreaga carte 68, care cuprindea expediţiile lui Traian în Dacia, căderea dacilor sub dominaţia romanilor şi colonizarea Daciei Traiane. Din ea nu avem, ca şi din multe altele, decât o foarte modestă prescurtare a lui Xiphilin, care şi ea este plină de lipsuri.

Al. Papadopol Calimah