„Clasificarea morfologică a limbilor”, arătând neconsecinţele trifurcaţiei în limbi izolante, aglutinative şi flexionare (Schlegel, W. Humboldt, Schleicher), precum şi defectele celorlalte sisteme propuse (Bopp, Donaldson, Steinthal), ajunsese la concluzia, că o clasificare morfologică serioasă, dacă vom admite chiar că este posibilă, rămâne totuşi deocamdată un desideratum.
Numai
trei familii lingvistice sunt susceptibile până acum de o asemenea clasificare:
ario-europenii, turanicii şi semiţii. Pentru celelalte familii abia s-au făcut
câteva începuturi (Buschmann, Bleek, Fr. Muller, H. C. von der Gabelentz).
După
ce-i separă pe turani în ramurile orientală - grupurile mongolic şi tungusic -
şi occidentală - grupurile samoiedic, finic şi turc, afară de limba udică din
Caucaz şi de cele două stinse, accadiana şi medica - împărţind pe fiecare din
grupurile ambelor ramuri în dialecte, după distribuţia generalmente admisă
(Castrén, Schott, Schiefner), se respinge tentativa unora (Max Miller, Boller,
de Rosny) de a-i introduce în această familie pe dravizi, pe tibetani, pe
japonezi şi alte limbi cu desăvârşire disparate; apoi îi supune reviziunii pe
semiţi: ramura nordică - evrei, aramei, fenicieni, asirieni etc. - şi ramura
sudică - arabi, ghezi, amhari etc. - înlăturând pretinsa lor identitate
primordială (Lepsius, Brugsch, Benfey) cu vechii egipteni şi alte limbi
hamitice din Africa, cu care ele nu prezintă nici o asemnare cu adevărat
genetică. Cu raţiuni analoge, unii îi înrudesc pe ario-europeni cu chinezii
(Edkins, G. Schlegel).
Cunoscându-se
acum, în sensul cel mai strict (Pott, Whitney, Sayce) cele trei familii, care
este oare trăsura lingvistică cea mai caracteristica fiecăreia dintre ele? O
asemenea trăsătura gramaticală nu se afla. Orice particularitate formativă sau
sintactică am lua, o vom găsi în diferite limbi cu totul eterogene, astfel că
uneori, sub acest raport, Australia se întâlneşte cu Africa şi Kamciatca cu
capul Bunei Speranţe (Garnett). Trăsăturile cele mai caracteristice ale celor
trei familii lingvistice sunt exclusivamente fonetice: tri-consonantismul la
semiţi, armonia vocalică la turanici, gunificaţiunea la ario-europeni.
Tri-consonantismul
radicalelor, în care vocala nu există (qtl, ktb, dbr), căci îndată ce ea se adaugă,
avem deja în loc de radicală o categorie gramaticală (qatala, qâtala, qattala,
qatl, qatil, iqtal, qutila, qutilu, qutl, uqtul, qitl), este comun tuturor
semiţilor, dar absolut străin celorlalte limbi umane. Acelaşi rol îl joacă la
turanici armonia vocalică, prin care vocala silabei radicale se acomodează pe
vocalele celoralte silabe, făcându-le uşoare sau grele (baba-lar-um-dan, dedeler-in-den),
iar la ario-europeni gunificaţiunea, întărindu-se prin adaosul unui a (aa = â,
ai, au), vocala emfatică a unui cuvânt (bhug-bhaugami, i-aimi).
Plecând
de la aceleaşi combinaţii primitive de sonuri, semiţii şi-au elaborat radicale
tri-consonantice, turanicii armonia vocalică, ario-europenii gunificaţiunea.
Aceste trei divergenţe se datorează unui singur agent: asimilarea. După ce
indică rolul asimilării în limbă, începând de la sunete până la sintaxă,
(Grimm, Pott, Steinthal, Förstemann, Sayce), comparând-o cu asimilarea în lumea
fizică (Herbert Spencer), dă ca exemplu acea întindere la care poate să ajungă
treptat prin asimilare un element fonetic într-un grai, rotacismul n=r în dialectul
româno-istrian: măcina=măcira, luna=lura, june=jure, înainte=inrente, fin=fir,
bine=bire, un=ur, s-a mâniat pe mine=s-a mariat cu mire etc. (I. Maiorescu),
astfel ca sonul „r”, după ce la români în genere uzurpase deja adesea locul lui
„l”, îl mai goneşte în Istria pe „n”, deşi tranziţia n=r este aproape neauzită
la eleni (Curtius) şi la italici (Corssen), de tot excepţională în limbile
romanice (Diez, Carolina Michaelis), foarte rară în totalitatea familiei
ario-europene.
Tri-consonantismul
s-a născut din existenţă, înainte de separarea semiţilor în grupuri, a unui
număr fie cât de mic de radicale tri-consonantice, după cum sunt şi la
celelalte două familii. S-a întâmplat ca la câteva din aceste radicale nuanţă
de idei coincidea cu modificarea vocalei, ceea ce ne întâmpină în limbile cele
mai diverse: la dravizi (Caldwell), la iavani (Humboldt), la tibetani (Abel
Rémusat), la abhazi (Uslar) etc. Nu trebuia decât trei-patru asemeni cazuri de
radicale din trei cosoane fără vocală stabilă, pentru că asimilarea să propage
apoi modelul, precum trei-patru cazuri de întrebuinţare qvasi-adverbiala a
ablativului latin „mente” au fost de-ajuns pentru a formă mai toate adverbele
franceze, italiene şi spaniole.
Armonia
vocalică se explică şi mai simplu, de vreme ce oricine simte că o vorbă se
pronunţă mai lesne când vocala sufixului se nimereşte a fi de aceeaşi natură cu
vocala radicalei, de unde apoi la turanici a fost treaba asimilării de a face
ca toate cuvintele să devină, după aceeaşi normă, mai comode. Gunificaţiunea,
la rândul său s-a putut desfăşura din coexistenţa interjecţiilor „a” şi „aa”,
„u” şi „au”, „i” şi „ai”, dintre care a, u, i exprimă aceeaşi senzaţie cu mai
puţină energie decât aa, au, ai; interjecţii comune mai tuturor limbilor umane
(Herbert Spencer, Darwin, Gratiolet), dar ajunse prin asimilare numai în familia
ario-europeană la ceea ce este gunificaţiunea. Este o ipoteză mai naturală
decât aceea care atribuia începuturile gunei, tot prin asimilare, îngemănării,
pentru mai multă intensitate, a radicalelor pronominale ario-europene a, i, şi
u (Windisch), deşi ambele se pot împăca prin originea interjecţională a
acestora din urmă.
Oricare
ar fi însă, în amănuntele sale, geneza tri-consonantismului, armoniei vocalice
şi gunificaţiunii, ele sunt anterioare naşterii formelor gramaticale la semiţi,
turanici şi ario-europeni, deoarece se află în însăşi temelia acestor forme.
Dacă cele trei familii au fost vreodată o singură tulpină, aceasta numai în
epoca când limba consista încă din simple radicale, iar forma gramaticală
rămânea tăcută în intenţia vorbitorului, ca la copil în prima perioadă a
graiului. De aici ar urma posibilitatea de a constata unitatea primordială a
semiţilor, turanicilor şi ario-europenilor prin comparaţia radicalelor
respective, lăsând la o parte orice formă gramaticală.
Ceea ce
ni se dă ca radicală, are sens abstract. De aceea un glumeţ a râs că
ario-europenii, înainte de a se fi despărţit în grupuri, aveau deja zecimi de
cuvinte numai pentru „mergere”: „i”, „ga”, „ar”, „sar”, „kram”, „gam”, „sarp”
etc. (Hewitt Key). În realitate însă, abstracţia fiind totdeauna posterioară,
asemenea radicale generale s-au putut elabora la ario-europeni numai după ce
s-a separat numele de verb, adică în perioada formelor gramaticale, iar
radicalele anterioare aveau fiecare un înţeles concret: „a merge ca apa”, „a
merge ca şarpele”, „a merge ca boul” s.a., toate acestea născute din nişte
noţiuni şi mai concrete: „apă”, „şarpe”, „bou”.
Aşa
trebuia să fie în epoca presupusei unităţi ario-semito-turanice. Dar să fie
oare cu putinţă ca din aceleaşi noţiuni de „apă” sau „şarpe” semiţii, turanicii
şi ario-europenii să fi tras absolut acelaşi sens abstract? La unii, din
„şarpe” s-ar fi dezvoltat „a merge ca şarpele” şi apoi în genere „a merge”; la
alţii, „a înghiţi ca şarpele” şi apoi în genere „a înghiţi”. Când însă o
radicală semitică, din contră, se aseamnă din punct în punct prin semnificaţia
sa abstractă cu o radicală turanică sau indo-europeană, tocmai aceasta
dovedeşte că ele nu sunt înrudite.
Sub
raport fonetic, pe de altă parte, se probează că radicalele semitice, turanice
şi ario-europene, pe care le compară partizanii unităţii primordiale a celor
trei familii, seamănă mai bine una cu alta decât o radicală sanscrită cu o
radicală greacă sau latină. Pe când sanscritul „dh”, de exemplu, este la greci
şi la latini „f”, de unde apoi la spanioli „h”, sunete atât de disparate,
indo-europeanul ne apare la semiţi ca „b”, cu singură lipsa de aspiraţie! O
asemănare fonetică atât de perfectă este de-ajuns pentru a compromite pretinsa
înrudire a radicalelor.
Se
conchide dară, la o riguroasă demarcaţie genetică între semiţi, turanici şi
ario-europeni. Nu contest însă, că aceste trei familii s-au încuscrit uneori
între ele sau cu alte familii lingvistice. La celţi, bunăoară, se recunoaşte
turanismul în resturile armoniei vocalice (Lottner, Whitley Stokes, Beuloew).
Tot aşa la resiani, un mic amalgam slavo-turanic din Italia nordică (Baudouin
de Courtenay). Sunt unele popoare turanice, viceversa, care au pierdut aproape
de tot armonia vocalică prin amestec cu limbi eterogene (Castrén). Excepţiile
de la armonia vocalică în limba maghiară din sec. XII-XIII (Riedl, L. Adam)
rezultă de asemenea din amestecul ungurilor cu slavii din Panonia, deşi mai în
urmă, prin asimilare, s-a putut restabili principiul armonic în toată rigoarea sa.
B.P.
Haşdeu
Trimiteți un comentariu