În toate întîmpinările de pînă acum, în scrisoarea d-lui X, din „Le Nord”, în articolul puţin politicos al gazetei ruseşti „Viedomosti”, în răspunsul unui rus către Alecsandri găsim repetîndu-se cu stăruinţă că Basarabia este din numărul provinciilor cucerite de ruşi cu sabia de la tătari şi de la turci. Convingerea noastră este însă că, din veacul al patrusprezecelea începînd, Basarabia n-a fost nici întreagă, nici în parte a turcilor sau a tătarilor, ci a unui stat constituit, neatîrnat, deşi slăbit şi încălcat în posesiunile sale, a Moldovei. Moldova era proprietarul locului si dacă reprezentanţii statului moldovenesc, Domnii, ajunseseră atît de slabi încît dreptul nostru era dezbrăcat de putere şi nu putea să se apere aceasta nu e o dovadă că Moldova a renunţat vrodată la dînsul. Căci un drept nu se pierde decît prin învoirea formală de a-l pierde. Dar fie această învoire smulsă cu de-a sila, fie dictată de raţiuni de stat, fie izvorîtă din orice alte consideraţii, nu se modifică şi nu se nimiceşte decît din momentul în care renunţăm la el. Cum că aceasta nu e numai opinia noastră, ci chiar aceea a diplomaţiei ruseşti se dovedeşte din istoria celor din urmă 150 de ani. De cîte ori Rusia stipula ceva în favorul Principatelor în tratatele ei cu Turcia, ea se provoca totdauna la drepturile imprescriptibile, ab antiquo, la capitulaţiunile Principatelor. Acelaşi Rumianţof de care d. X pretinde c-ar fi cucerit Basarabia de la tătari realipeşte Basarabia şi Hotinul la Moldova, Giurgiu şi Brăila la Valahia. Rumianţof se învoieşte cu desfiinţarea mitropoliei Proilabului (Brăila), creată de greci pentru părţile pe care, din cauze militare, turcii le ocupase, şi permite mitropolitului Moldovei să alipească din nou, precum era din vechime, Basarabia la eparhia Huşilor, Hotinul la eparhia Rădăuţilor, Giurgiul şi Brăila la eparhia Rîmnicului.
Prin urmare Rumianţof contemporan cu acele cuceriri,
el însuşi cuceritor ştia mai bine ale cui erau acele locuri, ştia mai bine că
tătarii n-ar fi avut nevoie de mitropolit şi de episcop, ştia cu un cuvînt că
locurile erau ale Moldovei. Cum că această conştiinţă de drept nu s-a stins
niciodată în Moldova vom avea ocazia de a o dovedi pas cu pas. Pas cu pas vom
dovedi totodată că ocuparea părţilor din Moldova şi Ţara Românească n-a fost
decît militară, că ea avea cel mult caracterul administraţiei trecătoare pe
care şi ruşii o introduc în campanie prin provinciile inamice şi că, oriunde
erau a se hotărî chestiuni de proprietate unde puterea juridică a statului se
manifesta, statul moldovenesc hotăra pe acest pămînt ocupat de turci. Cazurile
de reclamaţii sînt tocmai cu tătarii ce locuiau în Buceag, cărora domnia
Moldovei le hotăraşte locul unde le este învoit a fi aşezaţi, măsură acel loc
şi-l hotărniceşte, deşi domnia era fanariotă, deşi slabă, deşi locul era ocupat
de trupe turceşti. Dar pînă a sosi la capătul veacului al 17-lea şi la
începutul veacului al 18-lea, la slăbiciunea statelor noastre sub fanarioţi, a
cărei cauză e tocmai Rusia şi alianţa nefericitului Cantemir cu Petru cel Mare,
vom stabili mai întîi drepturile ţărilor pentru timpii în cari nu era vorba de
precumpănire turcească la noi.
Acest petec de pămînt, precum îl numesc
corespondenţii ziarului „Le Nord”, locuit de tătari sub corturi şi de alte
neamuri pe jumătate sălbatice, care-şi datoreşte scoaterea lui din întuneric
unor generali „d’un renom populaire”, ca Rumianţof şi Sumarow, are cu toate
acestea un nume care ţipă sub condeiele ruseşti. A rosti numele Basarabia e una
cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabeni exista
cu mult înaintea vremii în care acest pămînt devenise românesc; acest nume
singur este o istorie întreagă.
D'Ohsson, în „Histoire de[s] Mongols” (T. I, p. XXXV), ne spune că existau în
arhivele hanului mongol din Persia fragmente istorice de o recunoscută
autenticitate, scrise în limba şi cu caractere mongole, pe care însă prea
puţini oameni le puteau citi. Pentru ca aceste fragmente să fie pricepute şi de
public, sultanul Mahmud Gazon Khan a voit ca ele să fie adunate într-un trup de
istorie şi au însărcinat cu această lucrare în anul 1303 pe medicul
Fazel-Ullah, poreclit Rașid. Medicul Fazel-Ullah-Rașid compilează deci cronica
lui după fragmente mongolice, şi sub anul 1240 povesteşte următoarele :
În primăvara anului 1240 principii mongoli
trecură munţii Galiţiei, pentru a intra în ţara bulgarilor şi a ungurilor, Orda
care merge spre dreapta, după ce a trecu ţara Aluta, îi ieşi înainte
Bazaran-bam cu o armată, dar e bătut. Cadan şi Buri au mers asupra saşilor şi
i-au învins în trei bătălii. Bugek trecu din ţara saşilor peste munţi, intrînd
la Kara-Ulaghi şi a bătut popoarele ulaghice. Aşadar principii tătari au bătut
pe Kara-Ulaghi, adică pe negri-valahi (Kara-iflak)?, ba înaintea unuia i-a
ieşit o armată comandată de Basarab-ban.
În „Annales
Polonorum vetustiores”, scrise se vede între anii 1248—1282 (publicate
întîi de Sommersberg, analizate de Lelewel) se găseşte însemnat pentru anul
1259: Tătarii, după ce subjugaseră pe besarabeni, pe litvani, pe ruteni şi alte
neamuri, au luat cetatea ,,Sandomir", sau, latineşte; Thartari, subiugatis
Bessarabenis, Lithvanis, Ruthenis etc. Regele maghiar Carol-Robert, într-o
diplomă din a[nul] 1332, povesteşte bătaia ce o păţise de la Basarab, fiul lui
Tugomir, în ţara noastră: „In terra
transalpina per Bazarab, ilium Thocomery” (Féjer VIII, 3, 625). Din acest
Tugomir-Basarab, care trăia pe la 1300 şi ceva, s-a născut Alexandru, cel
pomenit în diploma de mai sus, care a trăit pînă la 1360; din Alexandru s-a
născut Vladislav şi Radu Negru, din Radu Negru Dan şi Mircea cel Mare (—1418).
Cam într-o sută de ani, de la Tugomir pînă la
capătul domniei lui Mircea, Ţara Românească ajunsese la cea mai mare întindere
teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgăraşului şi
Omlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra,
Chilia cu gurile Dunării şi ţări tătăreşti nenumite mai de aproape. În această
vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele
papale, în documentele cele scrise latineşte ale domnilor, în scrieri contemporane:
Basarabia. Una din aceste posesiuni a fost şi acest „lambeau de terre” de pe
care Rumianţof şi Sumarov pretind a fi cules tătari de sub corturi. E destul a
pomeni că, deşi acea familie de Domni s-a stins în linie bărbătească, numele
vechi domnesc de Bassaraba, se mai poartă şi astăzi prin adopţiune de cătră un
boier mare din Ţara Românească.
Tot în vremea aceasta a înfloririi voievozilor
Basarabi şi a ţării Basarabia, id est Valahia Moldova poseda teritoriul de la
Hotin pînă în Cetatea Albă, căci la începutul veacului a cincisprezecelea
cavalerul Guillebert de Lannoy se întîlneşte cu Alexandru cel Bun, merge la
Cetatea Albă, care e a Domnului moldovenesc şi găseşte aici un oraş stăpânit de
un pîrcălab (Burggraf) moldovenesc şi populat cu genoveji, moldoveni şi armeni.
Destul numai că, într-o vreme în care abia era viaţă istorică prin împrejurimi,
Basarabia actuală era pămînt românesc stăpînit de Domni români. Şi ace[a]sta
n-o deduc numai istoricii de astăzi, ci Miron Costin însuşi; cronicarul cel
învăţat şi mare logofăt în Moldova povesteşte aceasta în versurile dedicate
regelui Poloniei. Pentru a nu anticipa, reproducem acestea numai pentru a
esplica numele şi a arăta că el este puţin ceva mai vechi decît tătarii de sub
corturi ai lui Rumianţof, iar pe acest general rus îl vom găsi, cum am zis, la
vremea lui, susţiind cu act iscălit de dînsul tocmai teoria contrară celei expuse
de corespondenţii ziarului „Le .Nord”. Dar lăsînd Valahia de o parte, ce se
numeşte astăzi Basarabia? Trăgînd o linie de la Hotin, din Nistru pînă în Prut,
avem o lature, de la amîndouă capetele ei tragem cîte o linie pînă în Marea
Neagră, una de-a lungul Nistrului, cealaltă de-a lungul Prutului; iar capetele
acestor două linii le încheiem cu o a patra linie formată prin ţărmurii Mării
Negre. Acest cuadrilater cam neregulat se numeşte azi Basarabia, deşi fără
cuvînt. După ce Ştefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465—1475,
părţile de sud, cîte le aveau Basarabii între Prut şi Nistru, aceste părţi au
păstrat numele distinctiv al dinastiei „primae ocupantis”, a Basarabilor. Deci
nu întreaga ţară dintre Prut şi Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fîşie
spre sud, hotărîtă şi mică, aşa cum ne-o arată Cantemir în „Descriptio Moldaviae”.
Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale:
Trage o linie curmezişă de lîngă Nistru de la Bender pînă în vîrful lacului
Ialpug la Bolgrad şi ai o lature, apoi ia-o de la Bolgrad pînă în Reni, ai a
doua lature, de la Reni pe Dunăre în sus pînă la Chilia, a treia lature, apoi
luînd malul Mărei Negre pînă la Cetatea Albă la gura Nistrului, a patra lature;
apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă pînă la Bender, a cincea lature. Numai
pămîntul coprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvînt Basarabie;
tot ce-i dasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace.
Pămîntul cuprins între aceste cinci linii era
împărţit în patru ţinuturi: Bugeacul, Cetatea Alba, Chilia şi Ismail. Numai în ţinutul
Bugeacului au locuit tătari cu învoirea Domnilor Moldovei, în celelalte se vor
fi răsfirat cîte unul-doi, căci nimeni nu poate opri în mod hermetic trecerea
unui om, mai ales tătar fiind, peste marginele moşiei lui; dar în sfîrşit numai
în Bugeac tătarii colonizaţi s-au bucurat de oarecari privilegii, concese de
proprietarul locului, care era statul Moldovei. Cu acest pămînt ne vom ocupa în
numerii viitori. Statornicind, după cercetările mai noi, originea numelui după
Cantemir, marginele pămîntului de care e vorba, vom arăta ce soi de tătari a
putut culege de sub corturi generalii ziarului ,,Le Nord", de la anul 1400
începînd şi pînă la 1812, adică în curs de patru sute şi mai bine de ani. În
treacăt ne vom ocupa şi cu cetatea Hotinului.
M. Eminescu
Trimiteți un comentariu