La Iornande, după toate ediţiile cele vechi, dintre care vom pomeni pe cea dintâi din 1515 a lui Conrad Peutinger, apoi a lui Bonaventura Vulcanius (1597), a dominicanului Jean Garet (1679) şi a lui Murători (1723), se citeşte următorul pasaj „ut refert Dio, qui historias eorum (Getarum) annalesque graeco stile coinposuit, qui dixit primum Zarabos Tereos, deinde vocitatos Pileatos hos, qui inter eos generosi exstabant: ex quibus eis et reges, et sacerdotes ordinabantur...”
În noile ediţii,
dintre care avem dinaintea noastră pe a lui Closs (1866) şi pe a lui Holder
(1882), afară de a lui Mommsen (1882), în loc de „Zarabos Tereos” ne întâmpină
: „Tarabostes eos”. În codicii manuscripţi, aşa cum i-a colecţionat
Mommsen, se găseşte:
Cel Ottobonian: „tarabostereos”;
Cel Berlinez: „thorabostes eos”;
Cel Laurentian: „strabostes eos”;
Cel Breslavian: „zarabostereos”.
Puţin ne pasă în cazul de faţă, dacă pasajul de mai
sus, Iornande l-a luat de-a dreptul din Dion Crisostom sau numai prin
mijlocirea lui Cassiodor. Nu este deloc important, pe de altă parte, de a se şti,
care din codicii manuscripţi e mai vechi şi care e mai nou, deoarece o copie
mai veche după acelaşi original poate să fie mai puţin corectă decât o copie
mai nouă. Singurul lucru de căpetenie, tocmai acela pe care nimeni nu l-a băgat
până acum în seamă, este concordanţa pasajului în chestiune cu un alt pasaj tot
din Iornande şi anume: „Elegit namque (Diceneus) ex eis tune nobilissimos
prudentioresque viros, quos theologiam instruens, numina quaedam et sacella
venerare suasit fecitque sacerdotes, nomen illis Pileatorum contradens, ut
reor, quia opertis capitibus tiaris, quos pileos alio nomine nuncupamus,
litabant; reliquam vero gentem Capillatos dicere jussit...”.
Se ştie că
Iornande, ca şi prototipul său Cassiodor, îi confunda pe daci cu goţii ; în
pasajele însă de mai sus este învederat că se povesteşte numai despre daci, căci
în cel de-al doilea e vorba în special de marele legislator dac Deceneu, amic
al regelui dac Berebista din epoca lui Iulius Cesar, ambii bine cunoscuţi din
Strabon (VII, c. 3 § 5, 11; XVI, c. 2 § 39); şi apoi, direct sau indirect, relaţia
e luată din Dion Crisostom, scriitor din epoca lui Traian şi autor al unei
opere pierdute despre daci, nu despre goţi.
În pasajul al
doilea este foarte interesantă menţiunea tiarelor ca acoperământ de cap la
nobilii daci. „Tiara” nu este un cuvânt grecesc, ba grecii nu ştiau nici măcar
la ce gen să-l pună. Pentru copiştii
latini ai lui Iornande, aceasta vorbă era atât de neobişnuită, încât în
manuscrisele consultate de Mommsen, fiecare o scrie altfel: „tyaris”, „thyaris”,
„thiaris” şi „tiaris”. „Tiara” era o căciulă curat tracică, pe care Servius în
scoliele la Virgiliu (Aen. 247) o explică prin „pileum phrygium”. Ea se întrebuinţa
şi la vechii perşi, dar De Lagarde (Abhandl. 206) n-a putut să-i găsească vreo
etimologie iranică.
La daci dară
există o clasă nobilitară şi sacerdotală, care nu umbla cu capul gol ca
poporul, ci purta pe cap tiare, de unde latineşte ei se numeau „pileati”,
iar în limba dacică se ziceau „Zarabi Terei” sau „Tarabi Terei”. Care din
aceste două lecturi este oare cea mai corectă? Să presupunem că la daci „saraba”
însemna „cap”; o presupunere provizorie, pe care mai jos o vom verifica pe
calea pozitivă. Nobilii daci umblau cu capul acoperit cu tiara, adică erau
capete tiarate: „capira tiaris operta” la Iornande în pasajul al
doilea, întocmai aşa şi la Dion Crisostom (Or. LXXII). Întrucât „sarabi” ar însemna „capete”, a doua
parte a numelui, „Terei”, caută neapărat să cuprindă o noţiune privitoare la
tiară: un adjectiv „tiareus = couvert d'une tiare” este din punct în punct tot
aşa de tracic ca şi adjectivul recunoscut tracic „bassareus = couvert d'une
pelisse de renard” (De Lagarde, op. cât.
278). Este un raport fonetic şi morfologic perfect: tiareus : tiara : bassareus
: bassara.
Pentru a
demonstra că textul lui Iornande nu poate fi citit şi înţeles altfel decât aşa
cum l-am citit şi înţeles noi, să luăm ipoteza contrarie, întemeiată pe lectură
”Tarabostes eos”, şi lesne se va vedea că ea duce la absurd. În această ipoteză,
„Tarabosti” se explică (Tocilescu, Dacia înainte de Romani p. 657) prin
neopersanul tarbus, căciulă ascuţită, pileus” şi deci se referă la „Pileati”. Însă
„eos” care urmează după „Tarabostes”, în antiteză cu „hos” care precede pe „Pileatos”,
vădeşte că „Tarabostes” în această ipoteză nu poate fi clasa cea nobilitară
care purta căciuli, ci numai restul poporulul dac, cei pletoşi, „Capillati” din
pasajul al doilea, către care nu se potriveşte deloc „căciula”, căci tocmai ei
umblau cu capul gol. Pe lângă această absurditate logică, vine apoi
absurditatea etimologică de a atribui dacilor un cuvânt neo-persan, fără a
dovedi că el a existat la traci sau măcar la vechii perşi.
Am putea să nu
mai vorbim despre etimologia cea gotica a lui „Tarabosti” din „tharbostai, was zwar egentes, necessarii,
vielleicht aber auch sacrifici, sacrificantes heissen kann” (Grimm, Gesch.
d. d. Spr. 820). Astăzi nimeni nu-i mai amestecă pe daci cu goţii, una la mână;
şi apoi al doilea, „tharbostai” însemnând „săraci”, este absurd ca să fie un
nume tocmai pentru casta cea domnitoare. Numai prin lectura „tereos = tiareos”
dispare acel „eos” care încurcă orice ipoteză contrarie.
Dar culmea
demonstraţiei este că numai prin lectura „Sarabos” noi ajungem la un cuvânt
curat dacic asupra căruia ne vom opri acum o clipă. Mai sus noi ne-am mărginit
a bănui că în limba dacică „saraba” însemna „cap”, după cum se admit
presupuneri provizorii chiar în matematici, cu condiţia însă, neapărat, să le
verifice şi să le confirme apoi consecinţele. În cazul de faţă consecinţele au
justificat bănuiala şi am avea dreptul din parte-ne de a ne mulţumi cu atâta.
Din fericire, avem material îndestulător ca să mergem mai departe.
Se afla o mărturie
textuală din epoca lui Cezar cum că tracii, prin urmare şi dacii, aveau pentru „cap”
acelaşi nume, dar cu „s” ca eranii, nu cu „k” ca greco-italienii, anume la
Strabon (XI, 14): „nişte Traci porecliţi
„Sara-pare”, adică „cap-taietori” (cfr. Lassen în Zeitschr. d. d. morgenl. Gesellsch.,
X, 3 67). La daci în special „sara” – „cap” ni se înfăţişează în nomenclatura
topică la oraşul „Sarmizegethusa”, capitala dacilor, „caput
Daciae”, după cum Tit-Liviu numeşte Roma „caput Italiae” sau Larissa „caput
Thessali”, astfel că acest nume trebuie descompus în Sar-mizegethusa. Apoi
peste acelaşi „sar” noi dăm la „Sargetia”, râuleţ ce curgea lângă
Sarmizegethusa şi care tocmai prin aceasta capătă importanţa de a
fi şi el „caput”, descompunându-se în Sar-getia. În restul Daciei, „sara” se găseşte
tot în compoziţie, întrucât îmi aduc aminte, numai la finele unor nume locale:
Germi-sara şi Deu-sara, peste Dunăre, Sapri-sara, unde Germi-, Deu- şi Sapri-
trebuie să fie elemente adjectivale.
Alături cu „çara”
se constată în limba indo-europeană primitivă o formă amplificată „çarabha”, cu
un „bh” care se ştie că trece la greci în „fi”, la erani şi latini în „b”. La
latini: „cerebrum” – „creier”, adică „cereb-rum” – „apartinând capului”,
nicidecum „cere-brum” – „purtător de cap”, ceea ce n-are nici un sens, de vreme
ce nu creierul poartă capul, ci viceversa;
vechea formă persică la Isidor: „sarabarae quaedam
capitum tegmina nuncupantur qualia videmus in
capite magorum picta” (De Lagarde,
Abhandl. 206), adică „saraba- ra” – „căciulă”, literalmente iarăşi „aparţinând
capului”, cu acelaşi sufix adjectival „-ro-„ ca şi în latinul „cereb-rum”; în
fine, zendicul „çaravara” – „căciulă”, „Kopfbedeckung” (Justi,
Handb. 294), urmează şi el a fi îndreptat în „çarabara”.
Aşadar, tracii, pe lângă „sara” trebuie să fi avut şi
ei pe amplificatul „saraba” şi tocmai pe acesta noi îl vedem la daci ca nume al
castei nobilitare în preţiosul pasaj din Dion Crisostom. Prin urmare, din toate
punctele de vedere, cea mai corectă lectură a primului pasaj din Iornande rămâne
aceea din ediţia lui Peutinger: „Zarabos Tereos = Sarabos tiareos” sau şi mai
bine, „Sarabas tiareos”. Întregul pasaj va suna astfel „ut refert Dio, qui
historias eorum annalesque graeco stilo composuit, qui dixit primum sarabas
tiareos deinde vocitatos Pileatos hos, qui inter eos generosi
exstabant: ex quibus eis et reges et sacerdotes ordinabantur...”.
În acest pasaj „primum” se raporta la cuvântul original dacic: „Sarabas”, iar „deinde”
la traducerea lui, fie greacă, fie latină,
„pileati” la Iornande. Sensul dară este: „Dion, care a scris greceşte istoria
dacilor, ne spune că la dânşii se numeau „Sarabi tiarei”, pe latineşte „pileati”,
clasa cea de sus, din care se alegeau regi şi sacerdoţi”.
„Saraba” însemnând
„cap”, este învederat că şi fără epitetul „tiareus” acest cuvânt caracteriza
deja îndeajuns casta cea nobilitară, astfel că mai adesea sau chiar totdeauna
el urma să se întrebuinţeze singur în gura poporului de câte ori era vorba de „pileati” şi
de aceea „tiareus” trebuia de la sine să dispară, devenind de prisos.
B.P. Haşdeu
Trimiteți un comentariu