Calistene,
nepot al lui Aristotel, s-a născut la Olint şi a murit în Asia, unde
îl însoţise pe Alexandru cel Mare. A scris între altele o „Istorie a grecilor”,
precum şi „Viaţa şi faptele lui Alexandru Macedon”, din care, în sec. II i.Ch.
s-a format un fel de roman istoric despre ilustrul personaj macedonean, cu
întâmplări supranaturale. Scrierea a trecut prin prelucrări în primele secole
ale erei noastre, pentru ca în sec. IV să fie tradusă în limba latină de către
Iulius Valerius. Romanul lui Alexandru, cunoscut sub numele lui
Pseudo-Calistene, s-a bucurat de o largă circulaţie în Evul Mediu şi se afla
totodată la baza „Alixăndriei” noastre.
Viaţa
şi faptele lui Alexandru Macedon
I, 23.
Alexandru a pornit cu treizeci de mii de osteni tineri şi s-a dus să se
războiască cu sciţii. Oastea sciţilor era nenumărată, însă norocul lui
Alexandru nu putea fi înfrânt. Luând cu sine câţiva oșteni şi urcându-se pe o
înălţime, el a privit spre mulţimea duşmanilor, ca să caute un loc potrivit
pentru ai săi dar neştiut de sciţi. Apoi s-a întors şi a luat cu sine toată
oastea, iar în timpul nopţii a aşezat-o din loc în loc în jurul şanţului care-i
înconjura pe sciţi. Într -un loc unde cu greu se putea ajunge, a pus oameni la
pândă şi a rânduit acolo, în ascunzătoare, două mii de bărbaţi aleşi. Tuturor
celor din jurul şanţului le-a poruncit să aprindă focuri, pe grupuri de câte
douăzeci şi opt [de oșteni] sau mai mulţi. După ce făcură astfel, sciţii
priviră în toate părţile şi văzură că în locul unde Alexandru pusese pândari nu
erau focuri de care să se teamă (autorul
a vrut să spună că pentru duşmani locul nu inspiră teamă, deoarece acolo nu
erau aprinse focuri). Văzând mulţimea macedonenilor, se înspăimântară şi
hotărâră să fugă de acolo în timpul nopţii, ca să scape cu viaţă. Părăsiră
toate lucrurile şi începură să fugă. Alexandru băgă de seamă şi îi urmări în
mare linişte, cu toate oștile sale. Când ajunseră sciţii în locul în care erau
ascunşi macedonenii, Alexandru sună din corn la spatele lor, iar oștenii săi
scoaseră strigăte de luptă. Sciţii începură să se îmbrâncească unii pe alţii.
Cei care stăteau la pândă le ieşiră înainte şi îi loviră de sus. Sciţii nu
puteau să se aştepte la altceva decât la moarte. Ei cereau iertare, căci puteau
fi măcelăriţi toţi, fără nici o primejdie pentru macedoneni. Alexandru se
întoarse spre ei şi porunci să înceteze îndată luptă. El spuse să fie luaţi cu
toţii şi să fie aduşi în tabără, spre a chibzui în privinţa lor. Când ajunseră
în locul unde poruncise el, Alexandru dădu poruncă să vină la dânsul
conducătorii acelora. Tremurând, aceştia i se înfăţişară. Alexandru le vorbi
astfel: „Vedeţi că soarta v-a dat în mâinile macedonenilor şi că n-aţi fost în
stare să vă împotriviţi. Sunteţi voi sclavii mei sau nu?”. Ei răspunseră
îngroziţi: „Suntem sclavii tăi, stăpâne şi îţi vom sluji întotdeauna aşa cum
doreşti”. Apoi căzură cu feţele la pământ şi i se închinară. Fiindu-i milă de
dânşii, Alexandru porunci să li se scoată cătuşele şi să meargă cu dânsul până
în cetatea Filipopoli, ca să le arate cum îşi sărbătoreşte izbânda. Apoi, le
îngădui să se întoarcă la casele lor şi le porunci să plătească macedonenilor
un tribut anual.
I, 26.
Numărând pe toţi cei de faţă şi pe cei pe care-i avea de la tatăl său, Filip a
găsit şaptezeci şi şapte de mii, iar arcaşii erau şase mii cinci sute. A trimis
un sol la sciţi, ca sciţii să meargă cu dânsul ca tovarăşi de arme şi ca să-i
fie aliaţi, dacă vor. Sciţii i-au trimis şaptezeci de mii de călăreţi arcaşi,
toţi tineri. După ce a supus Tesalonicul, a pornit împotriva sciţilor, care
locuiau mai spre interior. După trei zile veniră soli din Sciţia, care
făgăduiră că vor fi pentru el ca nişte robi şi îl rugară să nu meargă împotriva
lor. Alexandru le-a răspuns: „Mergeţi în ţara voastră şi trimiteţi-mi bărbaţi
arcaşi pricepuţi, să-mi fie tovarăşi de luptă, câte mii doriţi. Iar eu voi
porni împotriva Lacedemonei. Ajutorul vostru să-mi vină în şaizeci de zile.
Dacă ajutoarele aşteptate nu vor sosi în ziua statornicită, voi porni cu oaste
împotriva voastră şi nu mă voi abate din drumul meu”. Sciţii se înţeleseră să
îndeplinească cele poruncite, întocmai ca nişte sclavi. Iar el îi trimise la
casele lor, arătându-se binevoitor faţă de ei.
Trimiteți un comentariu