Home » , , , , , , , , » Claudius Aelianus

Claudius Aelianus

Written By Dragos Gros on sâmbătă, 12 aprilie 2014 | 08:05


 Despre animale
 II, 53. În Misia boii transportă poveri şi nu au coarne. Se zice că pot fi văzute cirezi fără coarne, nu din pricina frigului, ci datorită naturii acestor boi. Avem o dovadă la îndemână, căci şi în Sciţia se întâlnesc boi lipsiţi de coarne. Am aflat dintr-o anume lucrare că există albine în Sciţia şi că nici nu le pasă de frig. Iar sciţii nu duc misilor de vânzare miere străină, ci din partea locului şi faguri de la ei. Să nu mi se ia în nume de rău faptul că înfăţişez lucruri contrare celor scrise de IIerodot...

IV, 9. Cei mai mulţi peşti primăvara sunt dornici de împerechere şi se retrag, mai ales în Pont. Căci Pontul are adăposturi şi culcuşuri bine hărăzite de natură. Dar lipsesc acolo animalele mari. Rătăcesc numai delfini mici şi slabi. Pontul nu are nici polipi, nici crabi, nici raci. Ei sunt pieirea peştilor mici.

V, 4. Marsuinul este un animal asemănător cu delfinul, având şi el lapte... Locul în care trăieşte e Pontul şi marea de acolo. De obicei marsuinul nu rătăceşte în afara acestor locuri.
V, 27. Alexandru din Myndos spune ca oile din Pont se îngraşă cu absint foarte amar...
VI, 24. [Vulpile] vânează dropiile în Pont astfel: se întorc cu spatele, apleacă capul la pământ şi ridică în sus coada ca un gât de pasăre. Dropiile, înşelate, vin ca la o pasăre la fel cu ele. Dar după ce se apropie de vulpe, aceasta le prinde foarte uşor, căci se întoarce cu capul şi se năpusteşte asupra păsărilor. Tracii ştiu, după indicaţiile acestui animal, când pot fi trecute fără primejdie fluviile îngheţate. Dacă [vulpea] trece gheaţa care rezistă şi nu cedează sub paşii săi, oamenii au curaj şi o urmează. Vulpea încearcă siguranţa fluviului în acest chip: apleacă urechea spre gheaţă şi când simte că dedesubt curentul nu face zgomot şi nu există nici o agitaţie la fund, se încrede în trăinicia gheţii şi trece fără şovăire. Iar dacă nu, nu face nici un pas.

IX, 15. Se spune că în otrava cu care ung săgeţile, sciţii amestecă şi sânge de om, pregătit cu droguri: [anume] partea sângelui apoasă, care se află la suprafaţă...
IX, 42. Tonii simt schimbările anotimpurilor... Asupra faptului că văd cu un ochi şi cu un altul nu, este de acord şi Eschil... Ei intră în Pont şi ţin uscatul în partea dreaptă, unde văd. Apoi când ies, înoată pe lângă celălalt mal...
IX, 59. Pontul Euxin are din belşug pește, căci de obicei nu hrăneşte animale mari. Chiar dacă pe alocuri, are foci şi delfini foarte mici, peştii din el sunt însă la adăpost de toate celelalte [animale].
XII, 34. Din lipsă de lemne, sciţii gătesc animalele jertfite [arzând] oasele acestora..

XIV, 23. De sub poalele munţilor Alpi, spre vântul de miazănoapte, în părţile pe unde locuieşte un neam de oameni pricepuţi în ale călăriei, porneşte din izvoare puţine la număr cel mai mare fluviu al Europei, Istrul, care înaintează spre soare-răsare. Apoi, ca şi cum l-ar însoţi ca pe un rege al apelor din partea locului, se adună multe râuri şi apa lor nu seacă. Numele fiecăruia [dintre acestea] îl ştiu locuitorii din jur. Când se varsă în Istru, le încetează denumirea pe care o au de la izvoare, se despart de numele lor, pentru a-l lua pe al acestui fluviu şi se varsă împreună în Pontul Euxin. În acest fluviu [Istru] se află diferite neamuri de peşti: coracini, barbuni, moruni, crapi negri, porci-de-mare, pești-mierle albi şi, pe lângă aceştia, bibani şi pești-spadă. Aceşti pești-spadă corespund numelui lor şi iată dovada. În restul corpului sunt fragezi şi nu pricinuiesc durere la pipăit. Dinţii lor nu sunt prea încovoiaţi şi nu au o înfăţişare care înspăimântă. Le lipsesc spinii drepţi pe spate, cum ar fi la delfini, sau la coadă. Însă iată ce produce uimirea celui ce aude sau vede [aceste lucruri]: chiar sub nările prin care respiră şi pe unde apa îi vine în bronhii şi iese afară, botul se prelungeşte în formă ascuţită, este drept şi creşte pe încetul în lungime şi grosime. Când peştele ajunge la mărimea unei balene, sporeşte deopotrivă şi această [spadă], luând înfăţişarea ciocului unei trireme. Punându-se în mişcare, peştele-spadă atacă peştii, îi omoară şi apoi îi devorează. Chiar cetaceele cele mai mari sunt alungate de el. Arma sa nu este din aramă, dar natura i-a ascuţit-o. Când sporesc ca mărime, aceşti pești-spadă merg şi împotriva unei corăbii. Unii oameni se laudă că au văzut o navă bitiniană trasă pe ţărm, ca să i se repare carena ce i se stricase din pricina vechimii. În corabie au văzut înfipt un cap de pește-spadă. Animalul îşi înfipsese lancea în navă şi încercând să o tragă afară, din cauza efortului mare i s-a rupt de la gât tot corpul, iar lancea a rămas înfiptă, aşa cum era vârâtă de la început. El este pescuit în mare şi în Istru, căci îi place şi apa sărată şi cea curgătoare şi dulce.

XIV, 25. [Nu este vorba de] misii care locuiesc în Pergamul lui Telephos, ci mă gândesc la aceia din Pont, din partea de miazăzi, care îşi au aşezările lângă pământul scitic, resping atacurile sciţilor şi apără pentru Roma toată regiunea pomenită mai sus, adică de lângă Heracleea şi de lângă apele [râului] Axios [din vecinătatea cetăţii Tomis]. Localnicii povestesc în cântările lor că Medeea, fiica lui Aietes, a săvârşit, cu mâini nelegiuite, acea crimă împotriva fratelui ei Apsirt. Într-adevăr, misii cântă şi aceasta faimă nefericită a vrăjitoarei din Colhida, pe lângă alte isprăvi ale grecilor. Ei pescuiesc astfel: un istrian, pescar de meserie, mână lângă malul Istrului o pereche de boi, dar nu pentru că are cumva de arat, căci precum se zice, nu are nici în clin nici în mânecă boul cu delfinul. Astfel cum ar putea să lege prietenie mâinile pescarilor şi plugul? Dacă omului îi stă la îndemână o pereche de cai, foloseşte caii. El duce pe umeri jugul, merge acolo unde socoteşte că e bine să se aşeze şi crede că e loc prielnic de pescuit. Leagă de mijlocul jugului [animalelor] capătul unei funii trainice şi foarte potrivită pentru tras, punând nutreţ din belşug boilor sau cailor. Iar aceştia mănâncă pe săturate. În partea cealaltă, leagă de funie o undiţă puternică şi grozav de ascuţită. Înfige în ea un plămân de taur şi o aruncă somnului din Istru, [momindu-l cu] o mâncare foarte plăcută. De sfoara care leagă undiţa atârnă atât plumb, cât să ajungă, ca să fie o greutate pentru tras [în jos]. Când simte carnea de taur, peştele porneşte îndată s-o prindă. Apoi întâlneşte din abundenţă şi fără nici o piedică ceea ce doreşte: deschide gura mare, ca să apuce hrana la care nu se aştepta şi care l-a momit şi trage la el nenorocita hrană. Lacomul se întoarce mulţumit şi, fără să simtă, e străpuns de undiţa pe care am amintit-o. Dorind să scape de nenorocirea ce l-a copleşit, smuceşte în jos şi scutură funia cât poate de tare. Pescarul baga de seamă acest lucru şi se bucura nespus. Apoi sare din locul unde aştepta şi lasă îndeletnicirea pescăriei [pentru a deveni plugar] precum face un actor de tragedie care îşi schimbă masca. El mână boii sau caii, iar între animale şi puternicul cetaceu se încinge o luptă. Animalul din Istru trage în jos cu toată puterea ce o are, iar perechea de animale trage funia în partea opusă. Dar împotriva aceluia sunt mai mulţi, nu unul. Peştele e biruit de opintelile celor două animale şi, răpus, este tras pe ţărm.

XIV, 26. Se afla în Istru un golf foarte adânc, semănând cu o mare după ocolul său întins. Că golful acesta este foarte adânc o dovedeşte îndeajuns faptul următor. Corăbiile de transport care străbat marea acostează acolo. Iar golful se mânie ca şi marea, când e agitată de vânturile ce suflă cu furie nebunească. În el se află insule şi pe mal, nişte ascunzişuri, unde cineva se poate adăposti. Ies în afară şi maluri abrupte şi înălţimi, de care se frâng şi se despică valurile înfuriate când se izbesc. Apoi, ca şi cum ar fi strâmtorate, sunt împinse în mare. De obicei, aceasta se întâmplă la sfârşitul toamnei. Iar la începutul iernii apa din golf creşte. Vântul de la miazănoapte o împinge şi o face să revină cu furie. Ea poartă gheaţa ca pe o corabie cu marfă. Iar vântul de la miazănoapte i se împotriveşte, suflând aspru şi foarte rece. N-o lasă cum s-ar zice să scape de durerile [facerii], ci i se opune şi o împinge îndărăt. Gheaţa, oprită şi respinsă, merge spre adâncime, se strânge multă şi alcătuieşte un şirag gros. Din această pricină, apa adevărată a Istrului curge pe dedesubt, pe drumuri aş zice tăinuite, iar ceea ce se adaugă şi [este] corupt stă deasupra ca o câmpie. În timpul iernii oamenii de prin partea locului călătoresc pe ea cu căruţa sau călări. Cum cercetează şi încearcă trăinicia gheţii de pe acest fluviu şi de pe Strimonul trac acel primejdios şi viclean animal care e vulpea, am spus mai sus. Gheaţa de pe Istru înconjoară corabia ce pluteşte pe apă, apoi o încătuşează; şi nu-i mai sunt de folos pânzele, nici cel de la proră nu-şi mai aţinteşte privirile înainte, nici conducătorul corăbiei nu mai întoarce cârma. Căci toate uneltele de plutire au înţepenit şi corabia însăşi este prinsă de legăturile gheţii care o înconjoară. În adevăr, ea nu mai seamănă cu o corabie, căci nu mai este izbită de valuri, ci pare o movilă dintr-o câmpie întinsă, un punct de observaţie sau un promontoriu. Atunci navigatorii sar, aleargă pe fluviu, aduc căruţe şi transportă povara pe gheaţa ce fusese până atunci apă. După ce trece iarna şi fluviul curge cu putere, readuc încrengăturile. Corabia rămâne pe loc până ce se înmoaie frigul, se topeşte gheaţa şi e slobodă de ciudatele-i legături. În acest timp, pescarii iau târnăcoape, găuresc gheaţa unde vor şi fac o copcă. Ai zice că este o gură de fântână sau de putină foarte mare şi pântecoasă. Foarte mulţi peşti, voind să scape din gheaţa ce se află deasupra în felul unui acoperiş, dornici de lumină, înoată cu bucurie spre copcă. Se adună blajini în număr mare, se înghesuie şi astfel sunt prinşi uşor ca într-o groapă puţin încăpătoare. Stau la îndemână crapi, coracini din belşug, bibani şi pești-spadă, însă nu mari şi fără lancea de la cap, moruni - aceştia fragezi, deoarece cei mai bătrâni sunt ca şi tonii cei mai mari. Tonul e foarte gras pe la şale şi pântece, încât ai spune că ai de-a face cu pieptul unei scroafe care alăptează. El are pielea aspră şi făuritorii de lănci lustruiesc cu ea mânerele lăncilor. Începând de la mijlocul capului şi până la coadă, sub măduvă, se întinde o membrană moale şi îngustă. Dacă o usuci la soare, poţi avea, dacă vrei, bici de mânat o pereche de cai, întrucât ea nu se deosebeşte aproape deloc de o curea. Când peştele e crescut, nu-l vede nimeni încercând să iasă de sub gheaţă şi să vină la copcă. El merge însă să se ascundă sub stâncă sau în fundul nisipului, unde se încălzeşte şi e foarte mulţumit. Nu are nevoie nici de iarnă, nici de alt peşte, ca să mănânce. Cât timp durează frigul, vrea să fie scutit de orice efort şi se bucură de răgaz hrănindu-se din propria-i grăsime. Precum polipii când nu au pradă îşi rod tentaculele, tot astfel şi peştii aceştia se hrănesc din ei înşişi. Când se sfârşeşte iarna şi începe primăvara, iar Istrul curge liber, el urăşte trândăvia. Înoată la suprafaţa apei şi se umple de spumă de acolo. Căci se formează multă spumă când apa clocoteşte şi curge foarte repede. La suprafaţa apei, tonul este prins uşor când pescarii îi întind curse şi-i aruncă în spumă undiţa cu momeală. Aceasta este ascunsă în spumă cea albă şi luciul aramei nu mai poate fi văzut. De aceea tonul cască o gură mare, trage lacom mâncarea, înghite momeala şi piere tocmai prin ceea ce la început hrănea.

III, 15. Despre traci s-a dus vestea că sunt grozav de beţivi. N-au scăpat nici ilirii de aceasta învinuire. Ba şi-au mai atras şi învinuirea că la ospeţe, în faţa oaspeţilor, este îngăduit să se bea în sănătatea femeilor, fiecare pentru cine doreşte, chiar dacă nu e femeia lui.
III, 39. Arcadienii mâncau ghindă, iar meoţii şi sarmaţii, mei.

VIII, 6. Se spune că dintre vechii traci nimeni nu cunoştea scrierea. Ba că toţi barbarii ce locuiau în Europa socoteau că ar fi o mare ruşine să folosească scrisul. Cei din Asia după cum se spune îl folosesc într-o mai mare măsură. De aceea [unii] îndrăznesc să afirme că nici Orfeu n-a ajuns învăţat, fiind trac, ci miturile au spus minciuni despre el. Acestea le susţine Androtion, dacă pentru cineva el e vrednic de crezare când aduce dovezile acestea despre necunoaşterea scrisului şi lipsa de învăţătură la traci.
Share this article :

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger