Să-ţi spun acum ce e pricoliciul. Nu numai poporul nostru, ci multe-multe din lume, mai că aş zice că toate, cred că anumiţi oameni se pot preface în animale vătămătoare. Credinţa asta o au tot aşa sălbaticii de prin Africa şi Australia, cum au avut-o şi înţeleptele neamuri vechi ale grecilor şi romanilor.
Dar e o
încurcătură mare cu credinţa asta. Unii cred că numai vrăjitorii se pot face
lup ori câine, ori porc, ori bivol, ori alt animal; dar şi într-asta se
despart, că unii zic că vrăjitorii se prefac aşa drept bătaia lui Dumnezeu
pentru relele lor şi astfel aleargă cât e noaptea; iar alţii, că se prefac de
bunăvoie în animale rele, ca să facă stricăciuni. Iar alţii zic că vrăjitorii
se prefac în animale nu când voiesc, ci când le vine sorocul, adică „boala”,
care ar fi cam ca năpîrlirea la pasări şi ca schimbarea pielii la şerpi ori a
coarnelor la cerbi. Apoi iarăşi sunt alţii care ştiu că nu vrăjitorii se prefac
animale, ci că tocmai ei prin vrăjile lor îi prefac pe alţi oameni, pe care au
ură şi-i poartă în goană peste hotare. Apoi alţii spun că nu e nevoie să fie
vrăjitor omul care se preface pricolici; poate să fie om cinstit şi cumsecade
şi se face ori lup, ori câine fără să ştie, tocmai cum lunaticii umblă fără
ştirea lor pe acoperişul caselor. Dar de ce se face animal, nu se prea ştie,
ori că l-a luat în stăpînire diavolul aşa tam-nesam, cum se zice, ori că are „boala”
în el. Nu o spun toţi la fel nici când e vorba de animalul în care se preface
omul. Unii, că numai în câine, alţii numai în lup, alţii că într-amândouă acestea,
iar alţii că în orice fel de animal
răutăcios, alţii ca în orice fel de animal negru, iar o seamă zic că numai
într-anumite animale, cam acestea: lup, câine, pisică, bivol, porc, capră, cal,
paianjen, muscă, scorpie, şarpe, broască. După credinţa îndeobşte a românilor,
nu se poate preface in oaie şi porumbel, că sunt animale blânde şi sfinte. Iar
după cât ştiu eu, nu se mai poate preface în animale care au fost şi sunt
sfinte în credinţele deşarte, în albină, arici, cerb şi rândunică.
Vezi
d-ta ce lucruri de-a valma! Bunăoară, ştii că animalele negre alungă duhurile
rele, că de-aceea se zice totdeauna în descântece: „Du-te unde cocoş negru nu cântă,
câine negru nu latră, vacă neagră nu mugeşte şi nici preotul nu toacă” şi
totuşi omul se face pricolici în chipul animalelor negre. Asta nu se prea
potriveşte, după firea lucrurilor, dar poporul nu-şi bate capul cu potriviri când
are să născocească minuni. Ştii că ţăranii cred că dracul fuge de tămîie şi de
cruce cu atîta spaimă, încît chiar şi o cruce făcută cu limba în gură îl scoate
din sărite. Asta e cu lege. Dar cum se potriveşte că tot ţăranii se tem noaptea
să treacă prin cimitir, iar să intre în biserică singuri noaptea, n-ar face-o
pentru bogăţia lumii. Că e dracul în
cimitir, ba chiar în biserică. Se poate neghiobie mai mare? O cruce
făcută cu limba sperie pe dracul, dar printre zecile de cruci din cimitir el se
plimbă ca prin lobodă, ba intră în biserică şi nu se teme de toate acelea
lucruri sfinte câte le vede, cu toate că pe câmp ori pe deal, când arunci după
el numai cu un fir de tămîie, fuge fuga orbului
de dă prin gropi. Nepotriviri de acestea ţi-am mai arătat şi-ţi voi mai
arăta, că sunt câţi peri în cap.
Să ne
întoarcem la pricolici. Trei lucruri ţi le voi pune în vedere ca să te
luminezi. Dar mai întîi, să bagi de seamă şi să desparţi lucrurile, să nu ţii
că strigoiul şi pricoliciul sunt una. Amândoi se prefac în animale, dar unul e
suflet mort şi altul suflet viu. Pricoliciul e un om care trăieşte, iar strigoiul e un mort care se scoală din mormânt ca să ia ori să nu ia chip de animal,
căci strigoiul poate veni şi în chipul avut, al celui de om. Vezi că nu ştii
care e minune mai mare: că se preface un om viu în lup, ori se scoală un mort
din groapă, ca să-şi facă mendrele. Ţăranii cam amestecă lucrurile, numindu-i
strigoi şi pe unul şi pe altul, ba numeşte strigoi -şi mai ales strigoaice- şi
pe vrăjitorii cei ce se îndeletnicesc numai cu chiţibuşuri, cu luarea manei, cu
furatul somnului copiilor, cu descîntece şi alte şolomonării mai lesne de
făcut.
Lucrurile acestea să le desparţi, strigoi e
una, pricolici alta. De strigoi îţi voi spune când va veni rîndul. Acum, întîi
de toate, poţi să bagi de seamă că firea cea deosebită a oamenilor are asemănare
cu firea unor animale. Unul e blînd şi lesne de purtat de nas, are firea oii.
Altul e lacom şi obraznic, are firea porcului. Altul făţarnic, care te muşcă pe
furiş, deci are firea unor câini. Altul e hrăpăreţ, răutăcios, vrea mereu să
facă răul, are firea lupului. Unul are firea şarpelui, altul a caprei şi aşa
mai departe. De aceea îi şi numim pe oameni cu numele unui animal, care spune
mai mult cu o singură vorbă decât oricîte alte tălmăciri. Când zici: „e un câine
de om”, „e un şarpe”, „e boul lui Dumnezeu”, „scorpie ce eşti!”, „porcule!” şi
câte altele, nu-i aşa că ajunge să-mi arăţi omul?
Dintre
toate însuşirile rele ale omului, răutatea este cea mai nepricepută. Că eşti zgârcit,
ori mândru, ori lacom, ori stricat, toate sunt ale omului. Dar să fii rău, să n-ai pentru nimeni vorbă
bună, tot dosnic şi întunecat, hrăpăreţ, fără milă, zăvistnic, să loveşti pe la
spate, numai tu să trăieşti şi toţi să piară, să-ţi vinzi fraţii şi părinţii -
acestea sunt ale diavolului. De unde vine atâta răutate în suflarea lui
Dumnezeu? Nici temei n-are răutatea de inimă, ca alte însuşiri rele, căci toate
strică numai celui ce le are, dar răutatea strică tuturor, căci pustieşte şi
dărâmă, sugrumă şi ucide. Iar asta e mai ales firea lupului şi a câinelui;
lupul ca hrăpăreţ şi câinele ca duşman ce te muşcă pe furiş. De aceea, poate
înţelegi acum de ce pricoliciul, după credinţa poporului, se face mai ales lup
ori câine. Omul acesta aşa de răutăcios, viclean şi făţarnic, cu fire de lup,
nu mai e om, ci lup, zic cei ce-l cunosc. Dar dacă el e într-adevăr un lup în
chip de om? E lesne s-ajungi până la credinţa că el, neputându-şi sătura
poftele răutăţii lui, ca om, din când în când se face lup ca să omoare si să
facă răul după poftă. Să-l facă orişicum şi orişiunde, căci pricoliciul lup
muşcă şi atacă nu numai pe cine are ură şi mânie.
Se
spune de o regină, de demult, că pe vremea unui război care a adus pustiirea
ţării, după ce a văzut pe bărbatu-său mort în palatul lor, în care intraseră
duşmanii şi după ce i-a văzut pe copiii ei morţi de sabie, şi-a pierdut mintea
şi în faţa celei din urmă fete pe care a văzut-o străpunsă de suliţi, a început
să latre în felul câinilor. Iar de un rege se spune că într-o nebunie ce i-a
venit deodată, a sărit la nevasta sa care avea gemeni şi-i ţinea în braţe, i-a
apucat un copil şi ţinîndu-l de picioare l-a izbit cu capul de pereţi, iar
biata nevastă-sa fugind cu celălalt, s-a aruncat într-o fântână. Vezi
dintr-asta că în nebunie regina se închipuia câine, iar regele leu.
Gândesc
că ai priceput din toate că oameni care să se facă lupi şi câini nu sunt. E
peste fire să se poată face. E numai o credinţă, al cărei temei e răutatea de
inimă, peste fire de multă, a câte unui om. Nu-l putem înţelege răutăcios
într-atâta decât numai că e lup adevărat în chip de om. Deci, nu om care se
poate face lup, ci lup care se poate face om. Când vin toanele prostului, face
prostii într-una, când i s-abate unui om crunt din fire, bate şi omoară ca-n
neştire. Aceste sunt „atacuri” ale „boalei”. Atunci omul răutăcios se face lup
sugrumător şi apoi iarăşi îi trece. Se vede că dintr-aceste „atacuri”, numite
de învăţaţi paroxisme, au făcut popoarele „sorocurile” pricoliciului şi au luat
ca adevărat ceea ce se spune numai ca pildă.
Noi
zicem „în furie omul devine fiară”, cu apucături de fiară adică, să zicem de „lup”,
dar nu luăm vorba în înţelesul că într-adevăr omul se face cu patru labe, cu păr pe el, mai scurt, fiară ca
în pădure. Dar poporul aşa a luat-o.
George Coșbuc
Trimiteți un comentariu