La începutul veacului al şaptesprezecelea,
Ieremia Movilă dăruieşte lui Kazigherei han din Crîm şapte sate în Bugeac, să-i
fie de cîşle, adică de păscut şi de strînsul fruptului, aceasta pentru a-l
împăca pe han cu Polonia, căci Ieremia avea nevoie şi de prietenia Poloniei şi
de mijlocirea hanului tătăresc pe lîngă Poartă.
Se vede însă că curînd după aceea tătarii
Bugeacului, sub căpetenia lor Cantemir Paşa, au fost rechemaţi în Crîm. Să nu
uităm că cronicarii noştri trăiesc toţi în veacul al şaptesprezecelea, că
Nistor Ureche, de pe a cărui izvoade au scris fiul său Grigore, e boier mare la
curtea lui Ieremia Movilă şi partizan al Movileştilor, că Miron Costin moare de
sabia lui Cantemir, că ei toţi cunoşteau istoria colonizării tătarilor în
Basarabia; ba Miron Costin vorbeşte de ei cu acel ton nepreocupat al contemporanului,
care nu găseşte de cuvi[i]nţă a mai explica lucruri cunoscute de toată lumea;
precum am vorbi noi astăzi de pahonţii ruseşti prin gazete, fără a ne mai
interesa cum au venit şi cum se duc.
Destul că, după ce vedem cum la începutul
veacului Ieremia Movilă le dăruieşte nouă sate, aflăm că deja la 1637 ei nu mai
erau in Bugeac şi aceasta în urma unui tratat între Polonia şi hanul de Crîm. Iată
ce zice Miron Costin: „Tot în acelaşi an (1637), Cantemir Paşa cu hoardele
sale, peste voia hanului, au ieşit din Crîm şi s-au aşezat iar în Bugeac, care
lucru nesuferind hanul şi mergînd dodăială şi de la leşi, care legase a doua
legătură prin Koneţ-Polski cu Mustafa Paşa vizirul, să nu fie slobozi tătarii a
locui în Bugeac, făcînd dodăială crăiei lor. Au ieşit poruncă la hanul şi la
Vasile Vodă (Lupu), domnul ţarii noastre şi la Matei Vodă (Basarab), domnul
muntenesc, să meargă cu hanul asupra lui Cantemir. Deci au venit hanul cu oşti
şi au purces şi Domnii cu îmbe ţările asupra lui Cantemir care, temîndu-se de
hanul, au fugit în Ţarigrad, iar hoardele lui le-au luat hanul cu sine la Crîm,
şi de pîra lui au pierit şi Cantemir zugrumat în Ţarigrad. După ce-au pornit
din Bugeac hanul pe tătari, au lăsat pe doi sultani, fraţi ai săi, să vie cu
dînşii; iară el au purces spre Crîm înainte. Iară cînd au fost la trecătoarea
Niprului s-au ridicat nohaii şi au lovit fără veste pe sultani şi i-au omorît
pe amîndoi şi după această faptă au purces cu coşurile sale spre ţara leşească,
pohtind de la leşi loc să se aşeze sub ascultarea lor. Îmbla pre la tîrguri şi
prin sate toţi cu cîte o cruce de lemn la piept, semn de închinăciune. Ci leşii
aşa loc deşert fără oameni mai înlăuntrul ţării sale neavînd, le-au dat cîmp
pre Nipru între Krilav şi între Kodin: şi era aproape de 20 000 de nohai hoarda
aceea”.
Nu-i vorbă, peste un secol îi întîlnim iar în
Buceag, cerînd acum loc de la moldoveni, care, neavînd ce să-şi facă capului,
le măsura un petec de pămînt de 32 ceasuri lungime şi două lăţime tot pe
locurile pe unde mai fusese înainte de un veac, iar mîrzacii toţi se obligă
printr-un lung înscris, dat la mîna lui Grigore Vodă Ghica, să plătească arendă
pentru locurile de păşunat, iar de unde le-or spune pîrcălabii să se retragă cu
turmele, de acolo să se şi retragă fără a face bucluc. Dar despre acestea mai
pe larg la veacul al optsprezecelea.
A vorbi despre aceşti oameni ca despre nişte
possesseurs legitimes ai Basarabiei ni se pare cel puţin curios şi tot atît de
curioasă este deci si teoria cum că Basarabia s-a cucerit de Rusia de la turci
şi de la tătari. Teritoriul pe care locuiau în Moldova le era dat în arendă,
plăteau hacul pămîntului, cum zice învoiala, era o colonie de străini pe
pămîntul moldovenesc, care n-aveau proprietate, ba nici capacitatea juridică de
a o avea. Dar cea mai vie dovadă că în acest veac erau în Basarabia români este
desigur existenţa eparhiei Brăilei. Vechiul Proilabum, a cărui nume turcii l-au
prefăcut în Ibrăila, a încăput pe la jumătatea veacului al 15-lea sub domnia
turcească, deci, nemaiputîndu-se administra bisericeşte de episcopia de Buzău,
s-a format o nouă eparhie, atîrnătoare direct de patriarhul din Constantinopol,
avînd sub sine toate cuceririle lui Mircea cel Bătrîn de pe malul drept al
Dunării. Astfel, încă pe la anul 1622 un om al bisericii, totdeauna
conservatoare, înseamnă la finele mineiului lui iulie: „Să se ştie că a venit
părintele Ignatie de la părintele vlădica Calinic etc.”, care acest Calinic era
mai înainte aici la Brăila Mitropolit Drist(Dorystolum-Silistria) şi Proilav
(Proilabum-Brăila).
În anul 1641 părinţii călugări de la
mănăstirea Caracal, din Sfîntul Munte, cer de la Ioanichie, patriarhul
Constantinopolei, permisiunea de a repara vechea biserică din Ismail. Din actul
eliberat de patriarh la 2 iunie 1611 se vede însă 1) că eparhia Proilaviei se
administra de un mitropolit numit mitropolitul Proilavului 2) că biserica Sf.
Niculaie din Ismail se învechise şi se dărîmase, de vreme ce călugării din
mănăstirea Caracal cer voie s-o reconstruiască. Prin urmare, biserica din
Ismail fiind cel puţin din veacul al 16-lea şi oraşul a trebuit să fie fondat
de moldoveni, încît Miron Costin în Descrierea Moldovei şi Ţării Româneşti
(scrisă la 1674 în versuri polone) greşeşte cînd zice că Ismailul e de
fundaţiune turcească. Cantemir nu comite această greşală, el zice lămurit: „Ismail
Moldavis olium Smil dictus...”. Se vede că Ismailul a avut aceeaşi soarta ca şi
Brăila. Turcii au făcut din Smil Ismail, ca şi din Proilabum, Ibrăila. Dar să
venim iar la vorba noastră, la mitropolia Proilavici.
De eparhia acestei mitropolii se ţinea:
I. Silistra, Brăila, Chilia. Trăgînd o linie
din Silistra la Marea Neagră ajungem tocmai la Chiustenge, încît întreaga
Dobroge a lui Mircea cel Bătrîn intră în eparhie.
II. Reni, Ismail, Aeherman (Cetatea Alba),
Bender (Tighina). Trăgînd o linie de la Bender la Reni avem toată Basarabia în
chestiune.
III. Toate satele şi oraşele româneşti dintre
Nistru şi Bug, adică din Podolia şi Cherson. Citat anume e oraşul Dubăsari,
dincolo de Nistru, care se ţinuse de episcopia Huşilor. Dar la sud de Dubăsari
sînt Mălaieşti, la nord de ei e oraşul Balta, apoi oraşul Ocna şi încă foarte
multe sate, rămase pînă azi româneşti. La Dubăsari — dincolo de Nistru — era la
1791 pînă şi o tipografie românească din care au ieşit mai multe cărţi
bisericeşti.
Tătarii d-lui X devin foarte interesanţi. Ei
au nevoie de mitropolit, de biserici, de cărţi româneşti, ba pe la anul 1640
Vasile Vvd. Lupu le zideşte o biserică în Chilia, iar la 1641 călugării din
mînăstirea Caracal le reparează biserica lor cea veche din Ismail. În faptă
însă se vede şi-n cursul acestui veac de ce aveau nevoie tătarii şi de ce
moldovenii. Tătarilor le trebuia păşune pentru cai, moldovenilor, poporului
statornicit de veacuri şi creştin, le trebuia biserici, cărţi, mitropolit. Ce
ilustraţie pentru fraza: „la Bessarabie à
acun point de vue n'a pu être considérée comme restituée à ses possesseurs
légitimes !”
Să mulţumim bisericii noastre care, prin
dumnezeiasca linişte şi statornicie pe care a avut-o în vremile cele mai turburate,
ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor faţă cu orice
subtilitate diplomatică. Întrebarea posesiunii legitime nu mai poate fi
controversată. Dar acest argument devine si mai tare în veacul al
optsprezecelea, cînd graful Rumianţof - lui-même - aprobă desfiinţarea (deşi
numai trecătoare) a mitropoliei Proilabului şi împarte eparhia, dînd toată
Basarabia pînă la Bender eparhiei de Huşi, de care s-a ţinut mai înainte şi
Brăila, eparhiei de Buzău. Dar despre acestea mai tîrziu.
M. Eminescu
Trimiteți un comentariu