Este o lege
banală a istoriei umane, că acţiunea aduce totdeauna după sine necesitatea unei
reacţiuni. Astfel, după trista epocă a fanariotismului, în cursul căreia
românii pierduseră orice simţământ de individualitate naţională,
astăzi din contră, ne întâmpină fenomenul opus, al exclusivismului împins până
la extrem. Extravaganţa unora dintre noi dezaprobă tot ce e străin,
resping tot ce nu ne prezintă o probabilitate de a se trage perpendicularmente
din neamul legionarilor, merge cu radicalismul până la a nega calitatea, mintea
şi inima de român, unui om a cărui crimă consistă într-un nume mai mult sau mai
puţin exotic. Oare însuşi Traian n-a fost şi el prin origine, ca şi urmaşul său
Adrian, un barbar celtiber din Spania?
Ca şi romanii cei
vechi, posteritatea lor din Dacia nu îmbrâncea niciodată pe un străin ce venea
cu inima curată a ne oferi braţul său şi luminile sale, precum în antichitate
sciţii şi hiperboreii mergeau a depune pârga lor pe altarul lui Apollo de la
Delfi şi s-a întâmplat adesea ca acel străin sau fiii săi deveneau pentru noi
o glorie naţională. De aici însă nu rezultă nicidecum utilitatea xenofiliei,
predilecţia pentru tot ce se capătă din afară, admiterea necondiţionată a
elementelor străine. Ultra-xenofilia e tot atât de periculoasă, pe cât de
ridicolă este ultra-xenofobia. Dar atunci, puşi între ambele extreme, unde oare
să găsim criteriul care să ne conducă pe o cale de mijloc? Studiul de faţă este
menit până la un punct a răspunde la această grea şi importantă întrebare.
Nu este nici o
legătură mai strânsă, mai intimă, mai trainică, ca simpatia ce uneşte involuntar pe toţi acei
ce suferă, pe toţi acei ce numără cu nerăbdare zilele de chin în aşteptarea
orei de mântuire. E superbă imaginaţia lui Göthe, când ne arată bradul
Scandinaviei suspinând după cedrul Libanului; e sublim tabloul lul Bürger, în
care două fiinţe în lanţuri, despărţite prin uşa de fier a unei singure
temniţe, se gândesc cu iubire una la alta, fără a se fi cunoscut vreodată. Ei
bine, inimile a doua popoare nenorocite nu pot a nu se visa una
pe alta de departe, ca bradul şi cedrul lui Göthe, nu pot a nu se iubi de
aproape, ca prizonierii lui Bürger, nu pot a nu simpatiza în orice situaţie prin
înrudirea suferinţei.
Provedenţa,
aruncând cinci neamuri diferite pe îngustul spaţiu al peninsulei balcanice, pe
români, pe greci, pe sârbi, pe bulgari şi pe albanezi, a legat aceste elemente
eterogene într-un singur buchet prin trei noduri consecutive: 1. ingredientul
comun tracic, care intrase, mai mult sau mai puţin în compoziţia tuturora; 2.
comunitatea religioasă; 3. în fine, un inamic comun, o temere comună, o comună
aspiraţie de a se emancipa de sub jugul otoman. Niciodată însă această
solidaritate de speranţe naţionale între toate neamurile apăsate din imperiul
otoman nu ajunsese la o manifestare atât de energică, atât de grandioasă şi de
generală, ca în epoca viteazului Mihai, când tunul de la Călugăreni părea a
prevesti apropiata cădere a Stambulului.
„Sârbii şi bulgarii
doreau cu nerăbdare să-l vadă pe eroul român trecând la dânşii, ca să i se
închine cu toţii” - scrie Grecul Stavrino, iar italianul Spontoni adăugă:
„Mihai se gândea la cucerirea Macedoniei, Serbiei, Bosniei, Albaniei şi a
celorlalte ţări greceşti, unde avea o mulţime de
partizani, care
îl numeau Steaua Răsăritului, după cum se constată aceasta din scrisorile, ce
s-au găsit mai în urmă sub pernă după moartea acestui principe”. Aşadar, nu
este de mirare că mii de străini din toate naţionalităţile de peste Dunăre
serveau cu un zel, cu o fidelitate, cu o abnegaţie fără margini sub
victorioasele steaguri ale viteazului, de a cărui glorie depindea salvarea lor
comună din ghearele Osmanlîiului. .
Doi dintre aceşti oaspeţi trans-danubieni la
banchetul libertăţii ce se aşternuse atunci sub cortul lul Mihai, atrag
asupră-le mai cu deosebire atenţia istoricului. Cu o altă ocazie vom schiţa,
poate, biografia grecului Mihali, cunoscut sub numele de Ban Mihalcea, mâna
dreaptă a Domnului în toate afacerile diplomatice ale ţării şi al cărui
devotament a fost încoronat printr-o moarte de martir pe mormântul lui Mihai.
De astă dată ne vom mărgini a deplânge în două-trei vorbe, interesanta
figură a celuilalt companion străin al eroului nostru, sârbul Baba-Novac,
braţul drept al principelui pe câmpul de bătălie şi care primi şi el de bună
voie cununa de mucenic.
Viaţa lui
Baba-Novac se împarte în două perioade: unul lung şi obscur, altul scurt şi
strălucit; unul dincolo de Dunăre, în Serbia, în Bosnia, în Balcani; altul de
dincoace, în Muntenia, în Moldova şi până în fundul Ardealului; unul, în care-l
privim la umbra codrului pândind bogatele caravane turceşti; altul, în care el
ne apare deodată în fruntea celei mai frumoase armate române, amic nedezlipit
al viteazului Mihai, groaza ungurilor şi a polonilor. Ca haiduc, el trăieşte
până astăzi în poezia poporană a tuturor slavilor din Orient şi în cântecele
bătrâneşti ale românilor, singurul izvor pentru această primă fază, aşa-zicând
homerică, din istoria lui Baba-Novac.
Ca general,
faptele sale sunt înregistrate în memoriile contemporanilor, dintre care unii,
deşi inamici neîmpăcaţi ai lui Mihai Viteazul, totuşi nu se pot stăpâni să nu
exprime o profundă admiraţie pentru bravura ostăşească şi caracterul cu adevărat
cavaleresc al lui Baba-Novac. Astfel, fântânile istorice sunt destule pentru a
ne permite se schiţam aici un portret întreg, dacă nu cu detaliile minuţioase şi delicate ale penelului
italian, cel puţin prin câteva din acele grosiere linii ale artei flamande,
care reuşesc uneori a surprinde mai bine secretul naturii printr-o îndrăzneaţă
aruncătură de culori.
Sârbii şi bulgarii
posedă vreo zece poeme poporane, relative toate la diferitele episoade din
semi-seculara haiducie a lui Baba-Novac. Am arătat cine a fost haiducul
Baba-Novac, dar nimic nu ne probează încă identitatea sa cu ilustrul general al
lui Vodă Mihai. Baladele sârbe şi bulgare nu ne prezintă, din nenorocire, nici o
indicaţie cronologică precisă. Doi oameni cu totul diferiţi puteau să poarte un
singur nume, precum se ştie, de exemplu, tot în armata
învingătorului de la Călugăreni se aflau doi căpitani numiţi Mârza, încât
ostaşii erau siliţi a-i distinge pe unul de altul prin epitetele de Mârza cel
mare şi Mârza cel mic. Ar fi dară foarte cu putinţă ca
hoţul Baba-Novac şi hatmanul Baba-Novac să nu fi fost una şi aceeaşi
personalitate. Un pasaj din istoria ungurului Wolfgang Bethlen, unde se alunecă
două-trei vorbe încâlcite, nu dezleagă această enigmă, cu atât mai mult
că autorul lor a trăit şi a scris aproape cu un secol mai târziu. Acel pasaj,
după ce recunoaşte că generalul Baba-Novac a fost sârb, Rascianus, apoi adăugă: „În juneţe el căzuse rob la turci, care îi
smulseră toţi dinţii şi-l făcură mahomedan, iar în urmă venind la Mihai, acesta
l-a pus cap peste corpul voluntarilor”. A spune atâta sau a nu spune nimic,
este totuna. Anecdota despre dantura lui Baba-Novac mai
cu seamă, nu pare a fi istorică, deoarece tocmai dânsul a fost cel mai
elocinte
dintre căpitanii lui Mihai, ceea ce nu se împacă cu lipsa tuturor dinţilor,
într-o epocă când dentiştii nu erau prea abili de a înlocui natura prin artă.
Cât priveşte
mahomedanismul lui Baba-Novac, aceasta tot încă s-ar mai putea explica,
admiţându-se venirea sa din Bosnia, de unde îl aduce poezia poporană
trans-danubiană şi unde propaganda sângeroasă a islamului făcuse deja de pe
atunci mari progrese în sânul populaţiei sârbe. De asemenea şi faptul robiei la
turci este nu numai posibil, nu numai probabil, dar încă se pare a fi confirmat
printr-o tradiţiune poporană. Mai pe scurt, pasajul din Bethlen este o eroare,
din care nu lipseşte totuşi o picătură de adevăr, precum se întâmplă mai
totdeauna. Din toate fântânile istorice scrise, aceea care ne procură noţiunea
cea mai ponderoasă în cazul de faţă este italianul Spontoni. Ca secretar al lui Basta,
el îl cunoscuse personal pe Baba-Novac şi ne spune lămurit, că a fost nu numai
sârb, dar încă un om vechi de ani, adică întocmai cum ni-l zugrăvesc cântecele
vecinilor noştri de peste Dunăre: „Baba
Novacco Rasciano, uomo vecchio”. Nici aceasta însă nu ne mulţumeşte, de
vreme ce însuşi numele lui Baba-Novac, adică Tata-Novac, denotă deja o vârstă
înaintată, încât testimoniul lui Spontoni nu adăugă mult la cunoştinţa
lucrului. Balada româna îl numeşte limpede: „un viteaz de-al lui Mihai”, pune
totodată alături pe fiul său Gruia, nedezlipitul tovarăş al banditului
Baba-Novac din cântecele sârbe şi bulgare. Consiliul despre pericolul de a intra în
Constantinopole se pare a fi o aluzie la cazul lui însuşi Baba-Novac, când
căzuse din imprudenţă în robia otomană, după cum am văzut mai sus la Bethlen.
Corbul în loc de porumbei şi inelul căzut în barba lui Novac în locul
trandafirului scuturat pe capul său, iată toată diferenţa între balada româna
despre „un viteaz de-al lui Mihai” şi doina bulgarilor din Macedonia despre
groaznicul bandit.
Şi totuşi, chiar
după cele de mai sus, o critică riguroasă nu are dreptul de a-l identifica fără
nici o restricţie pe haiducul Baba-Novac cu hatmanul Baba-Novac. Baladele sârbe
şi bulgare
relative la această chestiune poartă tiparul unei epoci cu mult mai vechi decât
începutul sec. XVII, bunăoară zidirea oraşului Semendria, cele române având
aerul de a fi simple traduceri sau imitaţii posterioare de la slavii de peste
Dunăre. Mai mult decât atât, călătorul german Stefan Gerlach, care vizitase Bulgaria
tocmai pe la 1578 , a văzut în Balcani nişte vechi ruine, unde i se zicea c-ar
fi fost oarecând reşedinţa eroului bulgar Novac cel gros.
Concluzia de tras
din toate acestea este ca în personajul poetic al lui Baba-Novac imaginaţia poporană
a slavilor meridionali şi apoi a românilor a confundat mai multe personaje
reale, cel puţin două, care se aseamănă prin origine, prin nume şi prin viaţa
haiducească, deşi au trăit în diferite timpuri şi dintre care cel mai nou a
fost credinciosul tovarăş al lui Mihai.
B.P. Haşdeu
Trimiteți un comentariu