Toate fântânile istorice, textele şi
monumentele contemporane, ni-i arată pe goţi şezând şi lucrând numai în partea
răsăriteană a României actuale, începând de la Nistru cam până pe la Buzău,
nicăieri însă în Oltenia, ba nici măcar în vecinătatea acestei regiuni.
Itinerarul succesivei migraţii a goţilor
pleacă de la nord în direcţia litoralului Marii Negre, aşezându-se acolo în
sec. II d. Cr., în spaţiul dintre Don şi Nistru, adică la hotarul oriental al
Daciei. Stabiliţi aici, urmează din partea lor un şir de încercări de a
străbate pe malul drept al Dunării, unde erau atraşi de faima avuţiei
provinciilor greceşti. Acest punct obiectiv fiind hotărât, calea cea mai scurtă
de a-l ajunge era, naturalmente, Dunărea şi gurile ei, de unde goţii mergeau
drept în Bulgaria şi mai departe, mulţumindu-se cu posesiunea tranzitorie a
actualei Basarabii şi lăsând să mai treacă mult timp până să înceapă a se gândi
la Moldova, care nu se afla în drumul ce-l aleseseră ei pentru a atinge mai
curând ţinta. Într-adevăr, oricând e în joc Goţia propriu-zisă, unde reședea
forţa ofensivă şi defensivă a elementului gotic în Dacia, o găsim între Prut şi
Nistru.
La anul 251, expediţia goţilor contra
romanilor se îndreaptă asupra orașului Filipopoli, de unde retrăgându-se şi
căutând a se întoarce acasă, urmăriţi fiind de armata împăratului Decius, ei
apucă spre oraşul Abrit lângă Varna actuală, adică în cea mai dreaptă linie
spre Basarabia. Între anii 268-270 - zice Zosim - sciţii, erulii, peucii şi
goţii pun 320.000 de oameni pe 6.000 de vase şi atacă oraşul Tomis în Dobrogea.
De unde plecase oare acea formidabilă flota? De lângă Nistru.
Între anii 367-369 împăratul Valens, voind
să-i izbească pe goţi în propria lor ţară, face un pod pe Dunăre. În ce loc
anume? Lângă oraşul Noviodun sau Novietun, care, după unanima mărturie a lui
Ptolemeu, a Tablei Peutingeriane, a Itinerarului lui Antonin, a Notiţei
„Dignitatum”, a lui Procopiu, a Codicelui Teodosian etc., se afla lângă actuala
Isaccea, adică în faţa Basarabiei. Astfel, până la anul 370, dominaţia gotică
peste Dacia, în înţelesul cel adevărat al cuvântului, se concentra exclusiv
între Prut şi Nistru.
Tocmai atunci năvălesc teribilii huni. Peste
ramura cea mai occidentală a goţilor domnea Atanaric. El trimite o parte din
oaste pentru a recunoaşte poziţia hunilor, iar singur se aşează într-o vale
lângă Nistru. Gonit de aici - zice contemporanul Ammianus Marcellinus -
Atanaric încearcă a ridica un zid, prin care să unească malul Prutului cu
Dunărea şi din dosul căruia să poată rezista hunilor: „a superciliis Geraşi
fluminis ad usque Danubium”. Acest pasaj rămăsese până acum poate rău înţeles. S-a
crezut generalmente că Atanaric va fi clădit un zid de la malul occidental al
Prutului spre Dunăre până undeva lângă Galaţi. În acest caz, regele goţilor ar
fi comis un act de flagrantă absurditate, căci hunii veneau de la răsărit, nu
de la apus, încât ei n-ar fi avut decât să treacă Prutul pe la spatele lui
Atanaric, prinzându-l apoi în cursa pe care şi-o va fi întins cu naivitate el
însuşi. E mai probabil că zidul în chestiune unea malul oriental al Prutului cu
Dunărea, baricadând astfel contra hunilor anume regiunea Ismailului.
Constrânşi din nou a fugi, goţii caută
scăparea în munţii Cauca: „ad Caucalandensem locum”. Aici noi îi vedem deja
departe de Prut. Dar nu mai era acolo „ţara gotică”, deoarece Atanaric - zice
tot Ammianus Marcellinus - trebuia s-o apuce cu forţa, gonindu-i pe sarmaţii ce
o stăpâneau: „Sarmatis inde extrusis”. Aceasta ne aduce aminte că şi Constantin
cel Mare, cu o jumătate de secol mai înainte îi bătuse pe goţi nu pe propriul
lor pământ, ci iarăşi în ţările sarmaţilor: „Victi Gothi ab exercitu Romano în
terris Sarmatarum”. Fondarea castelului Dafne la gura Argeșului, atribuită
expres marelui Constantin de către Procopiu şi a cărui poziţie topografică - de
vreme ce se afla faţă-n faţă cu oraşul Transmarisca de dincolo de Dunăre - este
de o precizie aşa zicând geometrică, mulţumită Tablei Peutingeriane şi
Itinerarului lui Antonin, probează că acele „ţări ale sarmaţilor” cuprindeau
jumătatea cea răsăriteana a Munteniei.
Aceasta justifică, până la un punct, opinia d-lui
Odobescu, cum că „Caucaland” al lui Ammianus Marcellinus trebuie căutat în
regiunea Buzăului, unde într-adevăr vreo doi munţi poartă până astăzi numele de
Coca, contras din „Cauca” şi unde descoperirea tezaurului gotic de la Pietroasa
explica foarte bine faptul petrecerii pe acolo a fugarului Atanaric. Acest fapt
devine chiar necontestabil, dacă ne vom aduce aminte, pe lângă celelalte, că
Sf. Sava Gotul, martirizat la anul 372 din ordinul lui Atanaric, fusese înecat,
după mărturia unei fântâni contemporane, anume în râul Buzău: „tratxerunt Sabam
ad fluvium, qui vocatur Musaeus, ut ibi eum suffocarent”.
Numai în Moldova, iar mai ales în Basarabia,
goţii sunt la ei acasă făcând din când în când câte o apariţie până la câmpia
ostică a Munteniei, dar toate opintirile invazionare cele mai crâncene
rezervând special provinciilor romane de peste Dunăre unde-i ademenea aurul
bizantin. Şi zicând aceasta, noi înţelegem atât pe tervingi şi pe greutungi,
adică pe goţi în accepţiunea cea mai strânsă a cuvântului, precum şi pe aşa-numiţii
taifali, aşezaţi de Ammianus Marcellinus între Prut şi Dunăre, care însă
niciodată nu se dau în fântâni istorice ca goţi, ci totdeauna numai ca aliaţi
ai diferitelor popoare gotice, iar judecând după obiceiurile lor, n-au fost –
poate nici măcar de viţă germanică.
Năvala hunică a pus capăt dominaţiei goţilor
chiar în Moldova, strămutându-i mai cu toţii în Bulgaria, unde ei „s-au aşezat
la poalele Balcanilor - zice Iornande - ca şi când ar fi fost pământul lor de
naştere”. Sub marele Teodosiu se încearcă a se mai strecura într-acolo un rest
gotic de pe malul nordic al Istrului, vedem pogorându-se tot din Basarabia,
căci trecătoarea se opera, anume la gurile fluviului. Afară de cei trecuţi în
Bulgaria, mai erau alţi goţi care rămăseseră dincolo de Nistru, unde - se zice
- posteritatea lor, peste o mie de ani, în sec. XVI, mai vorbea un dialect
gotic foarte corupt.
B.P. Haşdeu
Trimiteți un comentariu