Home » , , , , , , , , , » Istoria fonemului „ă”

Istoria fonemului „ă”

Written By Dragos Gros on luni, 13 octombrie 2014 | 08:04


  Trăsătura caracteristică a sonului „ă” în fonetica românească nu este de a fi o vocală obscură, ci anume aceea de a înlocui vocală clară „a” de câte ori aceasta din urmă pierde accentul. Fiziologic, acest „ă” nu se deosebeşte de acelaşi son la fel de fel de neamuri, dar se deosebeşte pe deplin prin rolul său morfologic. Din barbă-bărbat, din bărbat-bărbăţie, ceva analog nu se afla nici la ruşi, nici la tătari sau cine mai ştie la cine, pe unde va fi lesne orişicui de a găsi acelaşi son ca produs brut al vocalizării.

Fiziologic, acest „ă” se referă la noi către „a” întocmai că „ĭ” (englezul „y”) către „i” şi „ŭ” (englezul „w”) către „u”. De aceea şi transcripţia latină a sonului prin „ă” este tot ce poate fi mai potrivit. Dar pe când „ĭ” întunecat din „i” şi „ŭ” întunecat din „u” devin adevărate consoane, având trebuinţă în rostire de reazemul unui alt son: ĭed, teĭ, boŭ, „ă” cel întunecat din „a” rămâne tot vocală, deşi o vocală aproape nearticulată, o jumătate de vocală, un rudiment de silabă.

Natura fiziologică a lui „ă” ne explică pentru ce românii l-au reprezentat anume prin vocala slavă cea mai slabă, care tocmai de aceea niciodată nu s-a întrebuinţat la începutul cuvântului, la mijloc servea mai mult pentru a înlesni rostirea unui grup de consoane puţin asociabile, despărţindu-le una de alta, ceva ca „șva” în grafica evreiască, iar la sfârşitul vorbelor a dispărut de demult din toate dialectele neo-slave, astfel ca ruşii numai o scriu prin tradiţie, dar n-o rostesc deloc şi chiar se-ncearcă deja a n-o mai scrie degeaba. La proto-slavi, „ă” era o slăbire din „u”, căci fonetica lor specifică nu cunoştea nici o slăbire din „a”, aşa că fiziologic, slavicul corespunde românului „ă” numai într-un mod aproximativ. Triunghiul nostru vocalic se deosebeşte de cel slav prin aceea că noi avem câte o întunecare pentru fiecare din cele trei vocale fundamentale.

O particularitate caracteristică a acestui triunghi este apoi că numai întunecarea din „a” rămâne vocală şi deci: din dată ce o altă vocală, fie fundamentală, fie secundară se întunecă fără a trece în consoană, în acest caz, de altminteri rar, ea trebuie să devină tot „ă”. În sistemul nostru vocalic, orice întunecare scade la „ă”, iar orice întărire se urcă la „a”, şi anume: „o” devine „oa”, „e” devine „ea”. Observăm numai că, precum întărirea se datorează la noi pe prima linie accentuării: dormire - doarmă, pe prima linie întunecarea, adică trecerea la „ă”, se datorează pierderii accentului. Numai „a” cel iniţial se păstrează şi când este neaccentuat: amar – amărât – amărăciune.

Întunecarea lui „a” la „ă” prin pierderea accentului este un fenomen organic primordial în limba româna după toate dialectele şi sub-dialectele ei. Orice excepţie se explică prin cauze subsidiare. Aşa, bunăoară, dacă moldoveanul zice „barbàt” în loc de „bărbat”, este lucrarea de asimilaţie regresivă din partea lui „a” din silaba învecinată: din latinul „barbatus” se face româneşte întâi de-a dreptul „bărbat”, şi numai în urmă, excepţional, întunecatul „ă” redevine „a”. Întunecarea lui „a” în „ă”, ca şi întărirea lui „o” în „oa” şi a lui „e” în „ea”, sunt trei fenomene aşezate în însăşi temelia vocalismului românesc. Întrucât dară aceste trei fenomene organice primordiale nu ne întâmpină nicăieri în limba latină şi totuşi câteşitrele trebuie neapărat să fi existat la noi în însăşi epoca de formare a graiului, ele sunt şi nu pot a nu fi decât o moştenire din substratul dacic al naţionalităţii traco-latine. În acest mod noi nu ne sfiim a afirma că în fonetică „ă” este dacic.


B.P. Haşdeu
Share this article :

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger