Trăsătura caracteristică a sonului „ă” în
fonetica românească nu este de a fi o vocală obscură, ci anume aceea de a
înlocui vocală clară „a” de câte ori aceasta din urmă pierde accentul.
Fiziologic, acest „ă” nu se deosebeşte de acelaşi son la fel de fel de neamuri,
dar se deosebeşte pe deplin prin rolul său morfologic. Din barbă-bărbat, din
bărbat-bărbăţie, ceva analog nu se afla nici la ruşi, nici la tătari sau cine
mai ştie la cine, pe unde va fi lesne orişicui de a găsi acelaşi son ca produs
brut al vocalizării.
Fiziologic, acest „ă” se referă la noi către
„a” întocmai că „ĭ” (englezul „y”) către „i” şi „ŭ” (englezul „w”) către „u”.
De aceea şi transcripţia latină a sonului prin „ă” este tot ce poate fi mai
potrivit. Dar pe când „ĭ” întunecat din „i” şi „ŭ” întunecat din „u” devin
adevărate consoane, având trebuinţă în rostire de reazemul unui alt son: ĭed,
teĭ, boŭ, „ă” cel întunecat din „a” rămâne tot vocală, deşi o vocală aproape
nearticulată, o jumătate de vocală, un rudiment de silabă.
Natura fiziologică a lui „ă” ne explică pentru
ce românii l-au reprezentat anume prin vocala slavă cea mai slabă, care tocmai
de aceea niciodată nu s-a întrebuinţat la începutul cuvântului, la mijloc
servea mai mult pentru a înlesni rostirea unui grup de consoane puţin
asociabile, despărţindu-le una de alta, ceva ca „șva” în grafica evreiască, iar
la sfârşitul vorbelor a dispărut de demult din toate dialectele neo-slave,
astfel ca ruşii numai o scriu prin tradiţie, dar n-o rostesc deloc şi chiar
se-ncearcă deja a n-o mai scrie degeaba. La proto-slavi, „ă” era o slăbire din
„u”, căci fonetica lor specifică nu cunoştea nici o slăbire din „a”, aşa că
fiziologic, slavicul corespunde românului „ă” numai într-un mod aproximativ.
Triunghiul nostru vocalic se deosebeşte de cel slav prin aceea că noi avem câte
o întunecare pentru fiecare din cele trei vocale fundamentale.
O particularitate caracteristică a acestui
triunghi este apoi că numai întunecarea din „a” rămâne vocală şi deci: din dată
ce o altă vocală, fie fundamentală, fie secundară se întunecă fără a trece în
consoană, în acest caz, de altminteri rar, ea trebuie să devină tot „ă”. În sistemul
nostru vocalic, orice întunecare scade la „ă”, iar orice întărire se urcă la
„a”, şi anume: „o” devine „oa”, „e” devine „ea”. Observăm numai că, precum
întărirea se datorează la noi pe prima linie accentuării: dormire - doarmă, pe
prima linie întunecarea, adică trecerea la „ă”, se datorează pierderii
accentului. Numai „a” cel iniţial se păstrează şi când este neaccentuat: amar –
amărât – amărăciune.
Întunecarea lui „a” la „ă” prin pierderea
accentului este un fenomen organic primordial în limba româna după toate
dialectele şi sub-dialectele ei. Orice excepţie se explică prin cauze
subsidiare. Aşa, bunăoară, dacă moldoveanul zice „barbàt” în loc de „bărbat”,
este lucrarea de asimilaţie regresivă din partea lui „a” din silaba învecinată:
din latinul „barbatus” se face româneşte întâi de-a dreptul „bărbat”, şi numai
în urmă, excepţional, întunecatul „ă” redevine „a”. Întunecarea lui „a” în „ă”,
ca şi întărirea lui „o” în „oa” şi a lui „e” în „ea”, sunt trei fenomene
aşezate în însăşi temelia vocalismului românesc. Întrucât dară aceste trei
fenomene organice primordiale nu ne întâmpină nicăieri în limba latină şi
totuşi câteşitrele trebuie neapărat să fi existat la noi în însăşi epoca de
formare a graiului, ele sunt şi nu pot a nu fi decât o moştenire din substratul
dacic al naţionalităţii traco-latine. În acest mod noi nu ne sfiim a afirma că
în fonetică „ă” este dacic.
B.P. Haşdeu
Trimiteți un comentariu