Home » , , , , , » Şturlubatic - zănatic

Şturlubatic - zănatic

Written By Dragos Gros on sâmbătă, 1 martie 2014 | 08:26



 Moldoveneşte, „şturlubatic” sau „sturlubatic”, alături cu formele „ștrulubat” sau „șturlubat”, înseamnă „écervelé. Cihac (II P. 377) îl trage din paleoslavul „strela = săgeata”, fără a-şi da osteneala de a explica sufixul. Este învederat că acest sufix s-a agăţat la „șturlub” prin analogie cu „sălbatic” sau cu nebunatic, cuvinte având un înţeles apropiat de „şturlubatic”. Dar tulpina vorbei să fie oare „strela = săgeata”? Mai întâi, sub raportul sensului, ce are a face „șturlubatic” cu noţiunea de „săgeată”? Un „săgetatic” ar însemna cineva iute, energic, mergând drept la ţintă, nicidecum pe un om neastâmpărat. Apoi, sub raportul morfologic, românul nu poate asocia pe „-atec” cu vorba slavă „strela” deoarece această vorbă n-a trecut deloc în limba româna. În fine, sub raport fonetic, din „strela” ar trebui să fie „strălatic”; ce să facem cu elementul constitutiv „-b-„, care figurează în toate variantele cuvântului? „Şturlubatic”, cu metateza lui „l” ca în „culbec” din vechiul „cubelc”, nu este decât „tulburatic”. În latina vulgară, aceeaşi noţiune se exprimă prin „turbaticus” (Du Cange), agăţându-se sufixul „-aticus” la „turbo”. Din amplificatul „turbulo”, de unde al nostru„tulbur” şi francezul „trouble”, trebuia să rezulte prin acelaşi sufix adjectivul „turbulaticus”. Lângă „turbo” exista o formă mai energică „exturbo”; prin urmare, lângă „turbulo” - „exturbulo”, iar de aici „exturbulaticus”, româneşte „stulburatic”. Variantele „ștrulubat” sau „șturlubat” în loc de „stulburat” vin apoi din formă participiala „exturbulatus”.

Este şi mai interesantă vorba „zănatic”. Cihac (II p. 713) o traduce prin „lunatique” şi o trage din greacă, de unde oricine vede că s-ar fi putut naşte „selenéc”, fie „senelec”, fie „şeiac”, dar numai „zănatic” nu. În privinţa sensului, „zănatic” nu este tocmai „lunatic”, deoarece chiar în proverbul din Anton Pann (II, 142) citat de Cihac: „E nebună lunatică,/ Umblă ca o zănatică” se stabileşte o deosebire de nuanţă între „zănatic” - „nebun” - „lunatic”, o nuanţă pe care Pann o mai lămureşte prin următoarele două versuri: „De rea, câmpii nu o'ncap,/ Îşi ia poalele în cap”.

Un zănatic n-are conştiinţa a ce face, ca şi lunaticul, dar pe când acesta din urmă e liniştit, cel dintâi ne apare din contră, năbădăios, zurbagiu, bătăuş. Ei bine, acest zănatic este pe de-a-ntregul, punct cu punct, latinul „dianaticus”, nu teoretic restabilit, ci existent într-un text foarte preţios, o predică a episcopului italian Maxim din sec. V (Muratori, Anecd. Lat. IV p. 99-100). „Zănatic” dară, adică „dianaticus”, era la vechii romani un individ care, pretinzând a o serba pe zeiţa Diana, se schimonosea la faţă, se despuia la piele şi, îmbătându-se, învârtea în mână o armă şi se lovea pe sine însuşi. Păstrarea acestui termen mitologic la români şi poate nu numai la români din toate popoarele neolatine, este de o mare însemnătate.


B.P. Haşdeu
Share this article :

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger