Multe lucruri de-ale păgânilor au făcut însă
încurcături bisericii creştine. Aşa, obiceiurile carnavalului. Romanii aveau, cam pe la sfîrşitul lui decembrie al
nostru, nişte sărbători numite Saturnalia, iar la sfârşitul lui februarie
altele, numite Lupercalia. Ele ţineau câte 9-12 zile şi erau împreunate cu fel
de fel de beţii şi mascarade şi câte comedii toate. Tot pe la sfârşitul lui
decembrie, aveau şi iudeii sarbători cu jocuri, măscăriciuri şi tot soiul de
veselie. Iar popoarele nordice aveau sărbători de primăvară, numite ale lui
Iul, tot cam în felul romanilor. Astfel, biserica creştină a fost silită să
îngăduie aceste sărbători, ca să nu strice obiceiurile atâtor popoare
încreştinate. Aceste sărbători sunt originea carnavalului.
La început, „carnaval” se numea săptămâna de
dinaintea postului Paştelor, chiar numele carne
vale (rămas bun, carne!) arată că în acea săptămînă se făceau petreceri, ca
un fel de adio de la carne: un fel de Lăsatasecului. Dar, fiindcă după Crăciun
se făceau serbări, cu beţie şi jocuri şi mascarade şi după câteva săptămîni
altele tot aşa, au ajuns cu timpul oamenii să tot lungească cele de după
Crăciun, iar carnavalul să-l înceapă tot mai devreme, până ce s-au pomenit că o
ţin lanţ cu cheful de la Crăciun pînă la Lăsata-secului.
În Evul Mediu, petrecerile din carnaval
speriaseră pe oamenii cuminte. Până la o vreme, petrecerile se făceau mai
omeneşte; cu negrăită pompă, dar cinstit. În Veneţia, mai ales, carnavalul era
splendid. Se aranjau lupte cu, lancea între cavaleri, se făceau alaiuri de
oameni îmbrăcaţi numai în aur, toate casele se luminau ca ziua: pretutindeni,
prin oraş, se plimbau gondole iluminate, pline de flori, cu femei mascate, în
tot locul muzică, lux, veselie, jocuri de noroc, chiote, îngrămădire de oameni
şi verdeaţă. Şi aşa în toate zilele.
Seara, apoi, baluri mascate. Din toate părţile Europei, veneau străinii să vadă
„carnavalul”. În Germania şi în Franţa, tot aşa dar mai puţin lux şi mai mult
caraghioslâc: pe pieţele publice declamau polichinelii şi hanswurşt-ii, se
strâmbau, să dădeau peste cap, ca clovnii.
Dar, cu
timpul, au degenerat petrecerile. Într-o vreme, a trebuit să intervină
biserica şi poliţia. Mai ales în Franţa. Aici ajunseseră lucrurile aşa de
departe că în marţea de dinaintea Lăsatului de sec - numită marţea grasă - se
frigea un bou în piaţă, femeile se adunau grămadă în jurul boului şi cântau
cele mai neruşinate cântări, apoi mâncau boul, se îmbătau, se împrăştiau prin
oraş jucând, chiuind şi cântînd obscenităţi. Chiar regele Henric III, într-o
iarnă, s-a plimbat prin Paris chiuind, îmbrăcat ca un gondolier veneţian şi se
agăţa de toate femeile să le sărute.
Reforma în Germania a pus capăt acestor
nebunii. Protestanţii s-au ferit de aceste petreceri frivole. Azi, în oraşele
catolice din Germania, ca München, Düsseldorf, în carnaval se fac mari
petreceri şi cu zgomot, dar în oraşele protestante nu se face nimic, de-aceea
Berlinul e cel mai plictisitor oraş în carnaval. Astăzi, carnavalul nu mai este
ce-a fost. Cu toate acestea, Veneţia şi mai
ales Roma - sub ochii Papei - sunt cele mai vestite oraşe în care se fac
petreceri de carnaval. Şi spaniolii se ţin bine. În general, numai popoarele
catolice fac abuz cu petrecerile în carnaval. La noi, românii, se găsesc urme
de obiceiuri romane, deci păgâne, care ne amintesc Lupercaliile şi
Saturnaliile. La Saturnalii, se jertfea un porc, al cărui cap se punea la
picioarele zeului - asta e întocmai Vasilca noastră. Obiceiul sorcovei exista
la toate popoarele vechi, iar la romani, la sărbătorile de primăvară, la
Lupercalii: atunci se sorcoveau romanii, urându-şi an bun. Sorcovirea se făcea
la ei la începutul anului (în martie), când
se naşte zeul soarelui; la noi, obiceiul a trebuit să-şi schimbe timpul,
fiindcă s-a schimbat începutul anului. Mascarea şi travestirea, aşa de obișnuită
la Saturnalii, o avem şi noi în obiceiul celor ce umblă cu steaua şi cu
vicleimul. Steaua e un obicei păgân: şi romanii şi germanii, la serbările
solare, în decembrie, închipuiau soarele, ce renaşte, printr-o stea pe care o
purtau prin oraşe, cântând laude soarelui. Vicleimul e un obicei creștin în
parte numai, căci obiceiul travestirilor în fel de fel de haine şi mascarea
irozilor ne amintesc pe satirii şi bacanţii de la Saturnaliile romanilor.
Tot la începutul anului, romanii îşi făceau urări de an bun la
semănături şi-şi făceau daruri cîte un plug, mai ales că era tocmai vremea
aratului. Acest obicei e Pluguşorul nostru, trecut şi el la Anul Nou al nostru,
în loc să fi rămas în martie. În urmă colindele. La noi niciodată carnavalul
n-a fost ceea ce-a fost el în ţările apusului.
În cronicarii noştri nu găsim nimic c-ar fi existat şi la noi obiceiuri
zgomotoase şi luxoase în carnaval. Petrecerile care se fac azi, balurile
mascate şi celelalte sunt lucruri introduse din Franţa.
+ comentarii + 2 comentarii
Foarte interesant articolul! Am sa-l distribui cu placere. O zi frumoasa tuturor!
Sarut mana, Rodica! O zi faina!
Trimiteți un comentariu