Carnavalul

 Multe lucruri de-ale păgânilor au făcut însă încurcături bisericii creştine. Aşa, obiceiurile carnavalului. Romanii  aveau, cam pe la sfîrşitul lui decembrie al nostru, nişte sărbători numite Saturnalia, iar la sfârşitul lui februarie altele, numite Lupercalia. Ele ţineau câte 9-12 zile şi erau împreunate cu fel de fel de beţii şi mascarade şi câte comedii toate. Tot pe la sfârşitul lui decembrie, aveau şi iudeii sarbători cu jocuri, măscăriciuri şi tot soiul de veselie. Iar popoarele nordice aveau sărbători de primăvară, numite ale lui Iul, tot cam în felul romanilor. Astfel, biserica creştină a fost silită să îngăduie aceste sărbători, ca să nu strice obiceiurile atâtor popoare încreştinate. Aceste sărbători sunt originea carnavalului.

La început, „carnaval” se numea săptămâna de dinaintea postului Paştelor, chiar numele carne vale (rămas bun, carne!) arată că în acea săptămînă se făceau petreceri, ca un fel de adio de la carne: un fel de Lăsata­secului. Dar, fiindcă după Crăciun se făceau serbări, cu beţie şi jocuri şi mascarade şi după câteva săptămîni altele tot aşa, au ajuns cu timpul oamenii să tot lungească cele de după Crăciun, iar carnavalul să-l înceapă tot mai devreme, până ce s-au pomenit că o ţin lanţ cu cheful de la Crăciun pînă la Lăsata-secului.

În Evul Mediu, petrecerile din carnaval speriaseră pe oamenii cuminte. Până la o vreme, petrecerile se făceau mai omeneşte; cu negrăită pompă, dar cinstit. În Veneţia, mai ales, carnavalul era splendid. Se aranjau lupte cu, lancea între cavaleri, se făceau alaiuri de oameni îmbrăcaţi numai în aur, toate casele se luminau ca ziua: pretutindeni, prin oraş, se plimbau gondole iluminate, pline de flori, cu femei mascate, în tot locul muzică, lux, veselie, jocuri de noroc, chiote, îngrămădire de oameni şi verdeaţă. Şi aşa în toate  zilele. Seara, apoi, baluri mascate. Din toate părţile Europei, veneau străinii să vadă „carnavalul”. În Germania şi în Franţa, tot aşa dar mai puţin lux şi mai mult caraghioslâc: pe pieţele publice declamau polichinelii şi hanswurşt-ii, se strâmbau, să dădeau peste cap, ca clovnii.

Dar, cu  timpul, au degenerat petrecerile. Într-o vreme, a trebuit să intervină biserica şi poliţia. Mai ales în Franţa. Aici ajunseseră lucrurile aşa de departe că în marţea de dinaintea Lăsatului de sec - numită marţea grasă - se frigea un bou în piaţă, femeile se adunau grămadă în jurul boului şi cântau cele mai neruşinate cântări, apoi mâncau boul, se îmbătau, se împrăştiau prin oraş jucând, chiuind şi cântînd obscenităţi. Chiar regele Henric III, într-o iarnă, s-a plimbat prin Paris chiuind, îmbrăcat ca un gondolier veneţian şi se agăţa de toate femeile să le sărute.

Reforma în Germania a pus capăt acestor nebunii. Protestanţii s-au ferit de aceste petreceri frivole. Azi, în oraşele catolice din Germania, ca München, Düsseldorf, în carnaval se fac mari petreceri şi cu zgomot, dar în oraşele protestante nu se face nimic, de-aceea Berlinul e cel mai plictisitor oraş în carnaval. Astăzi, carnavalul nu mai este ce-a fost. Cu toate acestea, Veneţia şi mai  ales Roma - sub ochii Papei - sunt cele mai vestite oraşe în care se fac petreceri de carnaval. Şi spaniolii se ţin bine. În general, numai popoarele catolice fac abuz cu petrecerile în carnaval. La noi, românii, se găsesc urme de obiceiuri romane, deci păgâne, care ne amintesc Lupercaliile şi Saturnaliile. La Saturnalii, se jertfea un porc, al cărui cap se punea la picioarele zeului - asta e întocmai Vasilca noastră. Obiceiul sorcovei exista la toate popoarele vechi, iar la romani, la sărbătorile de primăvară, la Lupercalii: atunci se sorcoveau romanii, urându-şi an bun. Sorcovirea se făcea la ei la începutul anului (în  martie), când se naşte zeul soarelui; la noi, obiceiul a trebuit să-şi schimbe timpul, fiindcă s-a schimbat începutul anului. Mascarea şi travestirea, aşa de obișnuită la Saturnalii, o avem şi noi în obiceiul celor ce umblă cu steaua şi cu vicleimul. Steaua e un obicei păgân: şi romanii şi germanii, la serbările solare, în decembrie, închipuiau soarele, ce renaşte, printr-o stea pe care o purtau prin oraşe, cântând laude soarelui. Vicleimul e un obicei creștin în parte numai, căci obiceiul travestirilor în fel de fel de haine şi mascarea irozilor ne amintesc pe satirii şi bacanţii de la Saturnaliile romanilor.

Tot la începutul  anului, romanii îşi făceau urări de an bun la semănături şi-şi făceau daruri cîte un plug, mai ales că era tocmai vremea aratului. Acest obicei e Pluguşorul nostru, trecut şi el la Anul Nou al nostru, în loc să fi rămas în martie. În urmă colindele. La noi niciodată carnavalul n-a fost ceea ce-a fost el în ţările apusului.  În cronicarii noştri nu găsim nimic c-ar fi existat şi la noi obiceiuri zgomotoase şi luxoase în carnaval. Petrecerile care se fac azi, balurile mascate şi celelalte sunt lucruri introduse din Franţa.

de George Coșbuc