Home » , , , , , , , , , , , , » Numele lunilor la români

Numele lunilor la români

Written By Dragos Gros on luni, 20 octombrie 2014 | 08:39



 Românii au două rânduri de nume pentru lunile sau „mesile” anului:
I. Nomenclatura populară română şi latină de: Călindariu sau Cărindariu (Ianuarie), Făurar sau Faur (Februarie), Mărţişor (Martie), Prier (Aprile), Florar (Mai), Cireşar (Iunie), Cuptor (Iulie), Agust, Ogust, Aust (August), Răpciune (Septembrie); (Răpciune este o vorbă a cărei etimologie nu se poate da cu certitudine perfectă. Pozitiv şi cert este numai că ea nu e nici greacă, nici slavonă, nici străină în fine. Eu sunt convins că vine de la vorba latină „raptio-raptione”, adică răpire sau rapt şi mi se pare că s-a dat numele acesta lui Septembrie în memoria evenimentului răpirii sau raptului Sabinelor de către romani, eveniment care se celebra la Roma chiar în luna Septembrie (vezi Preller, „Römische Mythologie”), Brumărel (Octombrie), Brumar (Noiembrie), Andrea (Decembrie).

II. Nomenclatura împrumutată de la romani de mai toate popoarele creştine: greci, slavoni, germani etc. şi care este acea clasică sau oficială, ca: Ianuarie, Februarie, Martie, Aprilie, Mai, Iunie, Iulie, August, Septembrie, Noiembrie, Decembrie. Dl. Cihac, una nou slavonizator tendenţios al limbii noastre române, dar fără nici un nou argument, susţine că forma aceasta neromâneasca, ca Decembrie, Februarie, Martie etc. este o formă slavonă; şi nu numai atât, ci că ea probează că noi am împrumutat aceste nume de la slavi atunci când am primit botezul creştinismului de la presupuşii apostoli Chiril şi Metodiu.

Cu altă ocazie, ne rezervăm dreptul a discuta cu dl. Cihac şi speram că-i vom proba că românii din ambele Dacii n-au rămas păgâni aşteptând venirea slavilor, ca să primească legea lui Crestu, nu Christos (românii zic „creştin” de la Crest, Chrestus, pentru că aşa numea poporul român în limba vulgară în suta I şi II pe fondatorul legii creştine şi nu Christus nici Christos), devenind creştini, nu christiani. Cu sute de ani înaintea acelei invazii, străbunii noştri aveau deja preoţii lor, bisericile lor, serbările lor, duminicile şi păresimele lor etc. în limba lor latină.

Nu este însă mai puţin adevărat şi trebuie s-o declarăm, că forma şi terminaţia numelor ca Ianuarie, Februarie, Decembrie, Septembrie etc. nu este română, ci străină. Eu o cred mai mult greacă modernă, bizantină, decât slavonă. Dar ceea ce este interesant a şti şi ceea ce dl. Cihac nu ştie sau nu-i place să ştie, este că această formă şi terminaţie nu e aceea a poporului român, nu e aceea care se aude în fiecare zi şi în tot locul în gura poporului român, ci este o formă târzie, foarte târzie, care se vede, cale de-o poștă cum zice românul, că s-a introdus prin mijlocul cărţilor şi calendarelor bisericeşti, fie greceşti, fie slavone.

Ar fi drept şi logic, poate, a introduce şi în limbajul nostru oficial, precum este în cel popular, aceste frumoase nume, ca nişte reminiscenţe nu numai naţionale, dar şi poetice şi semnificative; cu toate acestea, viaţa noastră modernă, cerinţele ei de înţelegere facile cu celelalte popoare, contactul de fiecare zi cu lumea europeană, care fără excepţie a adoptat numele clasice latine, ne comandă a ţine şi noi la dânsele şi a le întrebuinţa cel puţin în scriptura oficială, oarecum internaţională. Să observăm că unul din cei mai vechi scriitori români, faimosul Diacon Coresi, nu se sfieşte a păstra nomenclatura populară a lunilor chiar într-o carte bisericească. Aşa în Omiliarul său de la 1580, în învăţătura asupra capitolului XIV din Evanghelistul Ioan, el zice: „trei praznice prăznuia iudeii, întâi praznicul Paştilor în luna lui Marţi, al doilea praznicul cincizeci de zile din Paşti în luna lui prier, al treilea praznic în luna lui răpciune”.

Vom conserva dară, ca o sacră relicvă, nomenclatura populară pentru toată limba, atât cea scrisă cât şi cea vorbită, în stilul popular, poetic, înflorit şi, în fine, oricând vom crede că este bine şi frumos a ne servi de dânsa, dar vom restabili în acelaşi timp forma clasică romană, sub care va trebui să apară a doua specie de nume. Vom zice şi vom scrie doar numele naţionale populare: Călindar, Făurar, Mărţişor, Prier, Florar, Cireşar, Cuptor, Agust şi Aust, Răpciune, Brumărel, Brumar, Andrea.

Acum încă două vorbe asupra lui Ândrea. Unii din literaţii noştri au scris şi scriu Undrea, ţinând la pronunţia poporului şi derivând numele lunii de la undrea, acul cel mare de fier, adică asemănând agerimea frigului şi gerului din decembrie unei undrele care împunge şi ustură; alţii iară scriu de multe ori Îndrea, făcând aluzie la Indra, zeitatea indiană, voind a induce la autencititatea numirii bazată pe comunitatea primitivă a arienilor cu greco-latinii, ergo cu românii. N-au dreptate nici unii, nici alţii. Numele de Ândrea, care trebuie să se scrie cu A, nu cu U, nici cu Î, vine de la numele sfântului apostol Andrei sau Andreas, care a predicat creştinismul în cei dintâi timpi la traci (albanezi, iliri) şi la sciţi şi care îşi are sărbătoarea oficială, atât în calendarul iulian cât şi în cel gregorian, la 30 noiembrie, adică la începutul lui decembrie.

În Synaxarul mitropolitului Dosoftei de la 1683, tom. I, foaia 186 verso, se zice lămurit: „Dechemvrie luna lui Andrea”, ceea ce înlătura orice îndoială asupra formei corecte şi originii cuvântului. Mai multe popoare creştine, între care albanezii şi ungurii, au contractat încă de la început obiceiul de a numi unele luni ale anului după numele Sfântului sau după sărbători mai însemnate care cădeau în acea lună. Astfel, albanezii numesc luna octombrie „luna lui Dimitrie sau Demetriu”, pe noiembrie „luna lui Mihail” şi decembrie „luna lui Andrei”. Tot aşa ungurii numesc toate lunile anului după sărbătorile bisericeşti ale calendarului lor: „Szent Georgy hava” (luna Sfântului Gheorghe), „Szent Iakab hava”, „Szent Mihaly hava”, „Szent Andras hava” (luna Sfântului Andrei). Iată de unde vine Andrea al nostru: nu de la undrea, nu de la Indra, ci curat de la Andreas sau Andrei, care de bună seamă ni s-a transmis prin contactul nostru în Peninsula Balcanică cu fraţii albanezi şi apoi de la noi sau tot de la dânşii au împrumutat-o şi ungurii.

Că vocala „a” se pronunţă închisă ca „u”: Undrea în loc de Ândrea, aceasta e conform legilor fonetice ale limbii române. Astfel, românul pronunţa „umblare” în loc de „âmblare” (lat. ambulare), „unghi” şi „unghiuri” în loc de „ânghi” (lat. angulus). Nasalele „m” şi „n” fac astea. Dacă în Cronicele noastre oraşul Adrianopole figura ca Udriu, cauza este că poporul, chiar peste Dunăre, pronunţa „Andrianopole”, turceşte Endirne.


G. Chiţu
Share this article :

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger