Românii au două rânduri de nume pentru lunile
sau „mesile” anului:
I. Nomenclatura populară română şi latină de:
Călindariu sau Cărindariu (Ianuarie), Făurar sau Faur (Februarie), Mărţişor
(Martie), Prier (Aprile), Florar (Mai), Cireşar (Iunie), Cuptor (Iulie), Agust,
Ogust, Aust (August), Răpciune (Septembrie); (Răpciune este o vorbă a cărei
etimologie nu se poate da cu certitudine perfectă. Pozitiv şi cert este numai
că ea nu e nici greacă, nici slavonă, nici străină în fine. Eu sunt convins că
vine de la vorba latină „raptio-raptione”, adică răpire sau rapt şi mi se pare
că s-a dat numele acesta lui Septembrie în memoria evenimentului răpirii sau
raptului Sabinelor de către romani, eveniment care se celebra la Roma chiar în
luna Septembrie (vezi Preller, „Römische Mythologie”), Brumărel (Octombrie),
Brumar (Noiembrie), Andrea (Decembrie).
II. Nomenclatura împrumutată de la romani de
mai toate popoarele creştine: greci, slavoni, germani etc. şi care este acea
clasică sau oficială, ca: Ianuarie, Februarie, Martie, Aprilie, Mai, Iunie,
Iulie, August, Septembrie, Noiembrie, Decembrie. Dl. Cihac, una nou
slavonizator tendenţios al limbii noastre române, dar fără nici un nou
argument, susţine că forma aceasta neromâneasca, ca Decembrie, Februarie,
Martie etc. este o formă slavonă; şi nu numai atât, ci că ea probează că noi am
împrumutat aceste nume de la slavi atunci când am primit botezul creştinismului
de la presupuşii apostoli Chiril şi Metodiu.
Cu altă ocazie, ne rezervăm dreptul a discuta
cu dl. Cihac şi speram că-i vom proba că românii din ambele Dacii n-au rămas
păgâni aşteptând venirea slavilor, ca să primească legea lui Crestu, nu
Christos (românii zic „creştin” de la Crest, Chrestus, pentru că aşa numea
poporul român în limba vulgară în suta I şi II pe fondatorul legii creştine şi
nu Christus nici Christos), devenind creştini, nu christiani. Cu sute de ani
înaintea acelei invazii, străbunii noştri aveau deja preoţii lor, bisericile
lor, serbările lor, duminicile şi păresimele lor etc. în limba lor latină.
Nu este însă mai puţin adevărat şi trebuie s-o
declarăm, că forma şi terminaţia numelor ca Ianuarie, Februarie, Decembrie,
Septembrie etc. nu este română, ci străină. Eu o cred mai mult greacă modernă,
bizantină, decât slavonă. Dar ceea ce este interesant a şti şi ceea ce dl.
Cihac nu ştie sau nu-i place să ştie, este că această formă şi terminaţie nu e
aceea a poporului român, nu e aceea care se aude în fiecare zi şi în tot locul
în gura poporului român, ci este o formă târzie, foarte târzie, care se vede,
cale de-o poștă cum zice românul, că s-a introdus prin mijlocul cărţilor şi
calendarelor bisericeşti, fie greceşti, fie slavone.
Ar fi drept şi logic, poate, a introduce şi în
limbajul nostru oficial, precum este în cel popular, aceste frumoase nume, ca
nişte reminiscenţe nu numai naţionale, dar şi poetice şi semnificative; cu
toate acestea, viaţa noastră modernă, cerinţele ei de înţelegere facile cu
celelalte popoare, contactul de fiecare zi cu lumea europeană, care fără excepţie
a adoptat numele clasice latine, ne comandă a ţine şi noi la dânsele şi a le
întrebuinţa cel puţin în scriptura oficială, oarecum internaţională. Să
observăm că unul din cei mai vechi scriitori români, faimosul Diacon Coresi, nu
se sfieşte a păstra nomenclatura populară a lunilor chiar într-o carte
bisericească. Aşa în Omiliarul său de la 1580, în învăţătura asupra capitolului
XIV din Evanghelistul Ioan, el zice: „trei praznice prăznuia iudeii, întâi
praznicul Paştilor în luna lui Marţi, al doilea praznicul cincizeci de zile din
Paşti în luna lui prier, al treilea praznic în luna lui răpciune”.
Vom conserva dară, ca o sacră relicvă,
nomenclatura populară pentru toată limba, atât cea scrisă cât şi cea vorbită,
în stilul popular, poetic, înflorit şi, în fine, oricând vom crede că este bine
şi frumos a ne servi de dânsa, dar vom restabili în acelaşi timp forma clasică
romană, sub care va trebui să apară a doua specie de nume. Vom zice şi vom
scrie doar numele naţionale populare: Călindar, Făurar, Mărţişor, Prier,
Florar, Cireşar, Cuptor, Agust şi Aust, Răpciune, Brumărel, Brumar, Andrea.
Acum încă două vorbe asupra lui Ândrea. Unii
din literaţii noştri au scris şi scriu Undrea, ţinând la pronunţia poporului şi
derivând numele lunii de la undrea, acul cel mare de fier, adică asemănând
agerimea frigului şi gerului din decembrie unei undrele care împunge şi ustură;
alţii iară scriu de multe ori Îndrea, făcând aluzie la Indra, zeitatea indiană,
voind a induce la autencititatea numirii bazată pe comunitatea primitivă a
arienilor cu greco-latinii, ergo cu românii. N-au dreptate nici unii, nici
alţii. Numele de Ândrea, care trebuie să se scrie cu A, nu cu U, nici cu Î,
vine de la numele sfântului apostol Andrei sau Andreas, care a predicat
creştinismul în cei dintâi timpi la traci (albanezi, iliri) şi la sciţi şi care
îşi are sărbătoarea oficială, atât în calendarul iulian cât şi în cel
gregorian, la 30 noiembrie, adică la începutul lui decembrie.
În Synaxarul mitropolitului Dosoftei de la
1683, tom. I, foaia 186 verso, se zice lămurit: „Dechemvrie luna lui Andrea”,
ceea ce înlătura orice îndoială asupra formei corecte şi originii cuvântului.
Mai multe popoare creştine, între care albanezii şi ungurii, au contractat încă
de la început obiceiul de a numi unele luni ale anului după numele Sfântului sau
după sărbători mai însemnate care cădeau în acea lună. Astfel, albanezii numesc
luna octombrie „luna lui Dimitrie sau Demetriu”, pe noiembrie „luna lui Mihail”
şi decembrie „luna lui Andrei”. Tot aşa ungurii numesc toate lunile anului după
sărbătorile bisericeşti ale calendarului lor: „Szent Georgy hava” (luna
Sfântului Gheorghe), „Szent Iakab hava”, „Szent Mihaly hava”, „Szent Andras
hava” (luna Sfântului Andrei). Iată de unde vine Andrea al nostru: nu de la
undrea, nu de la Indra, ci curat de la Andreas sau Andrei, care de bună seamă
ni s-a transmis prin contactul nostru în Peninsula Balcanică cu fraţii albanezi
şi apoi de la noi sau tot de la dânşii au împrumutat-o şi ungurii.
Că vocala „a” se pronunţă închisă ca „u”:
Undrea în loc de Ândrea, aceasta e conform legilor fonetice ale limbii române.
Astfel, românul pronunţa „umblare” în loc de „âmblare” (lat. ambulare), „unghi”
şi „unghiuri” în loc de „ânghi” (lat. angulus). Nasalele „m” şi „n” fac astea.
Dacă în Cronicele noastre oraşul Adrianopole figura ca Udriu, cauza este că
poporul, chiar peste Dunăre, pronunţa „Andrianopole”, turceşte Endirne.
G. Chiţu
Trimiteți un comentariu