Home » , , , , , » Tablouri pagâne

Tablouri pagâne

Written By Dragos Gros on duminică, 23 februarie 2014 | 08:55


 E o vorbă românească, veche: „A prinde pe Dumnezeu de picioare”. Mai des se vorbeşte de un singur picior al lui Dumnezeu, nu de amîndouă. „Parcă a prins pe Dumnezeu de un picior” se zice despre unul care are vreo bucurie mare, mai ales cînd n-o aştepta. Acum, ori vorbim despre amîndouă picioarele lui Dumnezeu, ori numai despre unul, lucrul e tot acelaşi şi cine e bisericos se zbârleşte de vorba asta. Dar ce să-i faci? E vorba românului şi-o fi ştiind el de ce-o spune. Adică, nu ştiu de-o fi ştiind de ce-o spune, că într-adevăr e lucru cam cu păcat să te gândeşti să apuci pe Dumnezeu de picior, cum ai apuca pe nea Stan. Cum a ajuns românul la gândul acesta? Şi de ce a legat el veselia şi bucuria neaşteptată tocmai de piciorul lui Dumnezeu?

Dar, românul mai are şi altă vorbă: „La spatele lui Dumnezeu”. Despre un sat înfundat între văi şi ascuns de lume, ori despre o casă îndosită şi la loc rău, se zice că e „la spate” sau „după spatele lui Dumnezeu”. Vorba cealaltă, cu picioarele lui Dunmezeu, e mai lesne de înţeles; asta însă mai greu: nu e  Dumnezeu pretutindeni, nu le are toate în faţă? Cum poate să fie un sat, ori o casă, la spatele celui ce într-adevăr n-are nici picioare, nici spate, căci e duh fără trup? Aşa e. Duh pe care după legile bisericii n-ar fi iertat nici să-l zugrăvim măcar în chip de om bătrîn, cum se face cu toate acestea prin sfintele icoane. Şi, deşi e duh, românul văd că şi-l închipuie ca un om în toată legea, ba îl poate prinde şi de picioare. Mai mult, îl poate  prinde şi de piept, căci omul răutăcios şi arţăgos e în stare „să se prindă şi cu Dumnezeu de piept”. E des întrebuinţată vorba asta. 

Iată-l dar pe Dumnezeu închipuit ca un om între oameni, pe care-l poţi ameninţa, că-l prinzi de piept. Ba, mai mult, sînt oameni care „dau cu barda în Dumnezeu”. De ce tocmai cu barda? O să vedem îndată de ce.
Dar pân-atunci să mai îngrămădesc o vorbă peste celelalte. Despre unul peste care a dat un noroc orb se zice că „i-a pus Dumnezeu mâna în păr” sau „în cap”. Asta e mai poznaşă decît toate! Să puie Dumnezeu mâna în capul cuiva! Şi e lucru sucit! Cînd pui mâna în capul cuiva, nu i-o pui ca să-l dezmierzi, ci ca să-l scuturi şi să-l înveţi minte: dar cui îi pune Dumnezeu mâna în cap, omul acela se bucură, iese la liman. Cum se potrivesc lucrurile acestea? Înţelegi bine proverbele: „Dumnezeu nu bate cu ciomagul”; „Dumnezeu e bun, dar nu bagă nimănui în traistă”; „până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii” şi altele. Dar cum să înţelegi zicătorile înşirate: a prinde pe Dumnezeu de-un picior ori de piept, a da cu barda în Dumnezeu, a sta la spatele lui Dumnezeu şi a avea norocul să-ţi puie Dumnezeu mâna în cap?

Expresiile astea sunt  păgâne. Nici nu se poate altfel: cum i-ar da creştinului prin cap să vorbească despre Dumnezeu în felul acesta? D-voastră, cititorii, aţi auzit de atâtea ori vorbele acestea, le-aţi şi întrebuinţat, dar bănuiesc că niciodată n-aţi stat să vă gândiţi ce vorbe sunt ele? De om cuminte iscodite, ori de unul care dă cu barda în  Dumnezeu? Şi ce rost au? Acum, după ce v-am atras atenţia asupra lor, sunt sigur că începeţi să vă miraţi de ele şi aţi vrea sa le aflaţi rostul. Am să încerc să vi-l spun eu. Toate câte sunt, cinci, sunt de origine latină. În limba latină nu se găsesc, asta e adevărat, dar nici nu puteau să existe în limba asta, căci pentru latinii închinători ai zeilor ele erau vorbe de toate zilele, aşa ca şi cum am zice noi azi: a spart geamul bisericii, stă dincolo de biserică, a răsturnat idolul, a pus pe capul idolului o cunună, a frânt piciorul idolului etc.
Zeii aveau temple şi în temple erau închipuiţi în statui. Templele erau sfinte, aziluri de  scăpare pentru toţi cei prigoniţi şi persecutaţi. Dacă un vinovat era gonit de oamenii legii, bunăoară, el năzuia spre vreun templu şi dacă apuca să puie numai vîrful degetelor mâinii pe statuia zeului era mântuit, nimeni nu-l mai putea prinde, nimeni nu-i putea face nici o silă ca să-l scoată din templu. El putea să stea în templu toată viaţa, căci nu avea nici o grijă de urmăritorii săi. Se înţelege, aceştia îl puteau sili să iasă din templu, cu foamea; ba s-au întîmplat cazuri că au zidit uşile şi ferestrele templului şi-au înmormîntat de viu pe vinovat înăuntru. Cel ce intra în templu, gonit, de obicei îmbrăţişa picioarele statuii zeului, căci statuile fiind puţin ridicate pe piedestale, îi venea mai la îndemînă să cuprindă picioarele zeului. Oricine poate înţelege bucuria celui gonit, când apuca să prindă zeul de picioare. Acum nu mai avem obiceiul acesta, dar vorba a rămas din păgânătate şi de-aici e expresia, că „e aşa de vesel, parcă a prins pe Dumnezeu de un picior”. La cei vechi, fiecare oraş îşi avea anumit un zeu care îl proteja, un zeu patron; iar statuia zeului, fie că era într-un templu în oraş, fie afară de oraş pe-un deal, era totdeauna cu faţa întoarsă spre oraş. Avem legende antice care povestesc că zeul (adică statuia lui) s-a întors singur pe soclul de piatră, cu faţa într-altă parte, cînd era supărat pe oraș. Va să zică, se întâmpla ca zeul să întoarcă oraşului spatele. Tot ce era în faţa zeului era protejat de el; dar puţin îi păsa de ce era la spatele lui. Ideea asta este ascunsă în moştenita noastră vorbă: a fi la spatele lui Dumnezeu.

Astăzi e fără rost vorba „a da cu barda în Dumnezeu”, căci nu se poate întîmpla în realitate. Dar pe vremile vechi ale păgînătăţii se putea. Barbarul de astăzi îşi sfărâmă singur cu ciocanul ori cu toporul idolul (adică Dumnezeul) lui, cînd îi cere ceva şi nu-i dă, d.ex. ploaie, vânat, peşte, soare la timp. Apoi îşi face alt idol. Grecii şi romanii, religioşi cum erau, n-ar fi  îndrăznit niciodată să necinstească o statuie a vreunui zeu, şi – bineînţeles - ţineau de mare nelegiuit pe cel ce-ar fi  sfărâmat cu voia vreo statuie. Dar se găseau şi de aceştia, fără îndoială, ori că erau necredincioşi și îşi băteau joc de zei, ori erau furioşi pe zei ca barbarii de astăzi. Dar statuile fiind solide, ori de marmură ori de bronz, nu le puteai sfărâma decît cu ciocanul ori cu toporul. Şi astfel „a da cu barda în Dumnezeu” este totuna cu a da cu barda în zeu, în statuie, ca să-l necinsteşti ori ca să te răzbuni pe el. A călca poruncile lui Dumnezeu, a te abate din căile lui, a te ridica împotriva lui - toate acestea nu exprimă nici pe departe aşa de energic ideea de răzvrătire şi de nelegiuire, ca „a da cu barda” în el, căci aici avem un tablou plastic şi apoi e energic şi gândul de a distruge în mînie pe însuşi Dumnezeu, de a-l ucide cu o lovitură!

E lesne acum a vedea originea celeilalte zicători: a te prinde cu Dumnezeu de piept. Să ne gindim la statuia zeului, pe care ai voi s-o răstorni. Trebuie îndrăzneală nebună, ori furie grozavă, ca să te apropii de zeu cu gîndul nelegiuit de a-l răsturna de pe soclu, de a-l apuca de gât, făţiş ! Şi precum zeul -statuia- îşi arată mânia şi supărarea prin semne aşa de lămurite, ca întoarcerea feţei, tot aşa îşi poate arăta deosebita bunăvoinţă prin semne, prin plecarea capului (chiar şi biserica creştină zice „şi pleacă urechea ta, Doamne” după psalmist, care tot la statuie se  gândea) ori prin iluminarea feţei, ori prin ridicarea mâinii şi aşezarea ei pe capul celui ce-l ruga. Semnul binecuvântării, după vechiul obicei al popoarelor, a fost şi este ori înălţarea braţelor orizontal şi puţin lărgite (înălţarea braţelor vertical peste cap este dimpotrivă, semn al blestemului), ori punerea mâinii drepte pe capul celui ce-ţi stă înainte. Prin urmare, dacă zeul a făcut minunea şi ţi-a pus mâna pe cap, când stai la picioarele lui şi te rogi este semn că eşti ascultat de el cu supremă bunăvoinţă, că tot ce ceri împlinit îţi va fi şi că norocul şi binecuvîntările lui te vor însoţi întru toate. Şi aşa, celui ce-i merg toate în plin, i-a pus zeul (sau Dumnezeu, la creştini) mâna pe cap. Eu cred că dacă expresia este „mâna în cap” sau în păr, şi nu „pe cap” cum ar trebui, cauza este confuzia dintre două tablouri. Cînd însuşi românul nu şi-a mai înţeles vorba cu Dumnezeu care pune mîna pe capul cuiva (dispărînd noţiunea concretă, a dispărut cu încetul şi înţelesul ei) s-a gîndit, poate, că e vorba într-adevăr de pusul mâinii în păr, de apucatul părului, aşa cum se face când scapi pe un om de înec.

 Iată, deci, câteva exemple dintr-aceeaşi serie de idei, despre supravieţuirea zicătorilor. Zeii au dispărut de mult,  au dispărut statuile lor, a dispărut obiceiul vechi si credinţa, dar în limbă se mai găsesc încă mărturii despre toate acestea, mărturii pe care noi de multe ori nu le înţelegem şi ne mirăm de rostul lor!

George Coșbuc
Share this article :

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger