E o vorbă românească, veche: „A prinde pe Dumnezeu de picioare”.
Mai des se vorbeşte de un singur picior al lui Dumnezeu, nu de amîndouă. „Parcă
a prins pe Dumnezeu de un picior” se zice despre unul care are vreo bucurie
mare, mai ales cînd n-o aştepta. Acum, ori vorbim despre amîndouă picioarele
lui Dumnezeu, ori numai despre unul, lucrul e tot acelaşi şi cine e bisericos
se zbârleşte de vorba asta. Dar ce să-i faci? E vorba românului şi-o fi ştiind
el de ce-o spune. Adică, nu ştiu de-o fi ştiind de ce-o spune, că într-adevăr e
lucru cam cu păcat să te gândeşti să apuci pe Dumnezeu de picior, cum ai apuca
pe nea Stan. Cum a ajuns românul la gândul acesta? Şi de ce a legat el veselia
şi bucuria neaşteptată tocmai de piciorul lui Dumnezeu?
Dar, românul mai are şi altă vorbă: „La spatele lui Dumnezeu”.
Despre un sat înfundat între văi şi ascuns de lume, ori despre o casă îndosită
şi la loc rău, se zice că e „la spate” sau „după spatele lui Dumnezeu”. Vorba
cealaltă, cu picioarele lui Dunmezeu, e mai lesne de înţeles; asta însă mai
greu: nu e Dumnezeu pretutindeni, nu le
are toate în faţă? Cum poate să fie un sat, ori o casă, la spatele celui ce
într-adevăr n-are nici picioare, nici spate, căci e duh fără trup? Aşa e. Duh
pe care după legile bisericii n-ar fi iertat nici să-l zugrăvim măcar în chip
de om bătrîn, cum se face cu toate acestea prin sfintele icoane. Şi, deşi e
duh, românul văd că şi-l închipuie ca un om în toată legea, ba îl poate prinde
şi de picioare. Mai mult, îl poate
prinde şi de piept, căci omul răutăcios şi arţăgos e în stare „să se
prindă şi cu Dumnezeu de piept”. E des întrebuinţată vorba asta.
Iată-l dar pe
Dumnezeu închipuit ca un om între oameni, pe care-l poţi ameninţa, că-l prinzi
de piept. Ba, mai mult, sînt oameni care „dau cu barda în Dumnezeu”. De ce
tocmai cu barda? O să vedem îndată de ce.
Dar pân-atunci să mai îngrămădesc o vorbă peste celelalte. Despre
unul peste care a dat un noroc orb se zice că „i-a pus Dumnezeu mâna în păr”
sau „în cap”. Asta e mai poznaşă decît toate! Să puie Dumnezeu mâna în capul
cuiva! Şi e lucru sucit! Cînd pui mâna în capul cuiva, nu i-o pui ca să-l
dezmierzi, ci ca să-l scuturi şi să-l înveţi minte: dar cui îi pune Dumnezeu mâna
în cap, omul acela se bucură, iese la liman. Cum se potrivesc lucrurile
acestea? Înţelegi bine proverbele: „Dumnezeu nu bate cu ciomagul”; „Dumnezeu e
bun, dar nu bagă nimănui în traistă”; „până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii” şi
altele. Dar cum să înţelegi zicătorile înşirate: a prinde pe Dumnezeu de-un
picior ori de piept, a da cu barda în Dumnezeu, a sta la spatele lui Dumnezeu
şi a avea norocul să-ţi puie Dumnezeu mâna în cap?
Expresiile astea sunt păgâne.
Nici nu se poate altfel: cum i-ar da creştinului prin cap să vorbească despre
Dumnezeu în felul acesta? D-voastră, cititorii, aţi auzit de atâtea ori vorbele
acestea, le-aţi şi întrebuinţat, dar bănuiesc că niciodată n-aţi stat să vă gândiţi
ce vorbe sunt ele? De om cuminte iscodite, ori de unul care dă cu barda în Dumnezeu? Şi ce rost au? Acum, după ce v-am
atras atenţia asupra lor, sunt sigur că începeţi să vă miraţi de ele şi aţi vrea
sa le aflaţi rostul. Am să încerc să vi-l spun eu. Toate câte sunt, cinci, sunt
de origine latină. În limba latină nu se găsesc, asta e adevărat, dar nici nu
puteau să existe în limba asta, căci pentru latinii închinători ai zeilor ele
erau vorbe de toate zilele, aşa ca şi cum am zice noi azi: a spart geamul
bisericii, stă dincolo de biserică, a răsturnat idolul, a pus pe capul idolului
o cunună, a frânt piciorul idolului etc.
Zeii aveau temple şi în temple erau închipuiţi în statui. Templele
erau sfinte, aziluri de scăpare pentru
toţi cei prigoniţi şi persecutaţi. Dacă un vinovat era gonit de oamenii legii,
bunăoară, el năzuia spre vreun templu şi dacă apuca să puie numai vîrful
degetelor mâinii pe statuia zeului era mântuit, nimeni nu-l mai putea prinde,
nimeni nu-i putea face nici o silă ca să-l scoată din templu. El putea să stea
în templu toată viaţa, căci nu avea nici o grijă de urmăritorii săi. Se
înţelege, aceştia îl puteau sili să iasă din templu, cu foamea; ba s-au
întîmplat cazuri că au zidit uşile şi ferestrele templului şi-au înmormîntat de
viu pe vinovat înăuntru. Cel ce intra în templu, gonit, de obicei îmbrăţişa
picioarele statuii zeului, căci statuile fiind puţin ridicate pe piedestale, îi
venea mai la îndemînă să cuprindă picioarele zeului. Oricine poate înţelege
bucuria celui gonit, când apuca să prindă zeul de picioare. Acum nu mai avem
obiceiul acesta, dar vorba a rămas din păgânătate şi de-aici e expresia, că „e
aşa de vesel, parcă a prins pe Dumnezeu de un picior”. La cei vechi, fiecare
oraş îşi avea anumit un zeu care îl proteja, un zeu patron; iar statuia zeului,
fie că era într-un templu în oraş, fie afară de oraş pe-un deal, era totdeauna
cu faţa întoarsă spre oraş. Avem legende antice care povestesc că zeul (adică
statuia lui) s-a întors singur pe soclul de piatră, cu faţa într-altă parte,
cînd era supărat pe oraș. Va să zică, se întâmpla ca zeul să întoarcă oraşului
spatele. Tot ce era în faţa zeului era protejat de el; dar puţin îi păsa de ce
era la spatele lui. Ideea asta este ascunsă în moştenita noastră vorbă: a fi la
spatele lui Dumnezeu.
Astăzi e fără rost vorba „a da cu barda în Dumnezeu”, căci nu se
poate întîmpla în realitate. Dar pe vremile vechi ale păgînătăţii se putea.
Barbarul de astăzi îşi sfărâmă singur cu ciocanul ori cu toporul idolul (adică
Dumnezeul) lui, cînd îi cere ceva şi nu-i dă, d.ex. ploaie, vânat, peşte, soare
la timp. Apoi îşi face alt idol. Grecii şi romanii, religioşi cum erau, n-ar
fi îndrăznit niciodată să necinstească o
statuie a vreunui zeu, şi – bineînţeles - ţineau de mare nelegiuit pe cel ce-ar
fi sfărâmat cu voia vreo statuie. Dar se
găseau şi de aceştia, fără îndoială, ori că erau necredincioşi și îşi băteau
joc de zei, ori erau furioşi pe zei ca barbarii de astăzi. Dar statuile fiind
solide, ori de marmură ori de bronz, nu le puteai sfărâma decît cu ciocanul ori
cu toporul. Şi astfel „a da cu barda în Dumnezeu” este totuna cu a da cu barda
în zeu, în statuie, ca să-l necinsteşti ori ca să te răzbuni pe el. A călca
poruncile lui Dumnezeu, a te abate din căile lui, a te ridica împotriva lui -
toate acestea nu exprimă nici pe departe aşa de energic ideea de răzvrătire şi
de nelegiuire, ca „a da cu barda” în el, căci aici avem un tablou plastic şi
apoi e energic şi gândul de a distruge în mînie pe însuşi Dumnezeu, de a-l
ucide cu o lovitură!
E lesne acum a vedea originea celeilalte zicători: a te prinde cu
Dumnezeu de piept. Să ne gindim la statuia zeului, pe care ai voi s-o răstorni.
Trebuie îndrăzneală nebună, ori furie grozavă, ca să te apropii de zeu cu
gîndul nelegiuit de a-l răsturna de pe soclu, de a-l apuca de gât, făţiş ! Şi
precum zeul -statuia- îşi arată mânia şi supărarea prin semne aşa de lămurite,
ca întoarcerea feţei, tot aşa îşi poate arăta deosebita bunăvoinţă prin semne,
prin plecarea capului (chiar şi biserica creştină zice „şi pleacă urechea ta,
Doamne” după psalmist, care tot la statuie se
gândea) ori prin iluminarea feţei, ori prin ridicarea mâinii şi aşezarea
ei pe capul celui ce-l ruga. Semnul binecuvântării, după vechiul obicei al
popoarelor, a fost şi este ori înălţarea braţelor orizontal şi puţin lărgite
(înălţarea braţelor vertical peste cap este dimpotrivă, semn al blestemului),
ori punerea mâinii drepte pe capul celui ce-ţi stă înainte. Prin urmare, dacă
zeul a făcut minunea şi ţi-a pus mâna pe cap, când stai la picioarele lui şi te
rogi este semn că eşti ascultat de el cu supremă bunăvoinţă, că tot ce ceri
împlinit îţi va fi şi că norocul şi binecuvîntările lui te vor însoţi întru
toate. Şi aşa, celui ce-i merg toate în plin, i-a pus zeul (sau Dumnezeu, la
creştini) mâna pe cap. Eu cred că dacă expresia este „mâna în cap” sau
în păr, şi nu „pe cap” cum ar trebui, cauza este confuzia dintre două tablouri.
Cînd însuşi românul nu şi-a mai înţeles vorba cu Dumnezeu care pune mîna pe
capul cuiva (dispărînd noţiunea concretă, a dispărut cu încetul şi înţelesul
ei) s-a gîndit, poate, că e vorba într-adevăr de pusul mâinii în păr, de
apucatul părului, aşa cum se face când scapi pe un om de înec.
Iată, deci, câteva exemple
dintr-aceeaşi serie de idei, despre supravieţuirea zicătorilor. Zeii au
dispărut de mult, au dispărut statuile
lor, a dispărut obiceiul vechi si credinţa, dar în limbă se mai găsesc încă
mărturii despre toate acestea, mărturii pe care noi de multe ori nu le înţelegem
şi ne mirăm de rostul lor!
George Coșbuc
Trimiteți un comentariu