Noi înlăturăm cu totul pe faimosul Notarius
Anonymus Belae regis şi celelalte fântâni în care se afirmă că maghiarii la
intrarea lor în Panonia au găsit acolo pe slavi, mai corect pe sloveni şi pe români. Acele fântâni pot fi criticate,
pot fi bănuite, pot fi spulberate, pot fi hunfalvizate, puţin ne pasă. Ca punct
de plecare, nouă ne ajunge un text istoric mai presus de toate textele:
existenţa românilor în Moravia. Este un text, pe care o mie de Rösleri nu vor
fi în stare să-l răstoarne şi nici măcar să-l răstălmăcească în felul lor. Acei
români cum oare ar fi putut ei să nimerească în Moravia, dacă nu i-ar fi împins
într-acolo din Panonia năvălirea ungurilor ?
Aşadar, naşterea macedo-românilor, a
istriano-românilor, a moravo-românilor datează deopotrivă din sec. X, nefiind
ei toţi altceva decât nişte daco-romani împinşi din Panonia spre sud şi spre apus prin năvălirea maghiară.
Tocmai aceasta rezultă şi din cronica rusească a lui Nestor, scriitor din
secolul XI, care zice sub anii 886-898 (ed. Miklosich p. 12): „au trecut lângă
Kiew ungurii, pe dealul ce se numeşte cel unguresc şi ajungând la Nipru au
aşezat corturile lor, căci umblau şi ei cu corturi ca cumanii şi venind din părţile
răsăritului s-au repezit peste munţi mari şi au început a face război cu
românii şi cu slovenii care locuiau acolo, fiindcă dintâi locuiseră acolo
slovenii, apoi românii au cuprins pământul slovenilor. De aici ungurii i-au
gonit pe români şi au rămas cu slovenii, pe care i-au supus şi de atunci se cheamă
Ţara-Ungurească şi au început ungurii a face război grecilor, prădând Tracia şi
Macedonia până la Tesalonica şi au început a face război cu moravii şi cu
bohemii...”. În acest preţios text nu numai se constată că ungurii i-au găsit
pe români în Panonia, dar se mai constată totodată că mişcarea cea centrifugă a
ungurilor s-a făcut anume în cele două direcţiuni: spre sud către Balcani şi
spre apus către Moravia. Prima mişcare ne-a explicat deja mai sus originea
românilor trans-danubiani de astăzi, iar a doua mişcare pe aceea a
moravo-românilor.
În cronica lui Nestor trebuie despărţită
cu stăruinţă partea cea de la început, în care nu se afla nici o indicaţiune
cronologică, de partea cea următoare, unde evenimentele sunt înşirate an după
an, anume de la anul 852 încoace. Prima parte, o stângace ţesătură de legende,
n-are aproape nici o valoare istorică. Acolo, bunăoară, Nestor ne spune dintâi
că „vlahii i-au alungat pe toţi slavii din regiunea Dunării făcându-i să plece
spre nord, apoi mai jos ne povesteşte că apostolul Andrei i-a găsit pe slavi tocmai la Novgorod, de unde
rezultă că acea alungare a tuturor slavilor din regiunea Dunării se întâmplase
cu mult timp înainte de Crist, de vreme ce pe timpul apostolilor ei erau deja
aşezaţi la Novgorod, iar prin urmare numele vlahilor nu se mai poate aplica
nici chiar la vechii romani, astfel că şcoala lui Schaffarik se văzu silită a
preface pe acei vlahi în gali şi a născoci o fantasmagorie a unor lupte
pre-istorice între slavi
şi celţi. Încă o dată, prima parte a cronicii lui Nestor e aproape o galimaţie.
Cu totul altceva este partea cea cronologică. Aici călugărul de la Kiew,
înşirând lucruri apropiate de timpul său şi despre care el avea informaţii
precise, devine unul din izvoarele cele mai preţioase pentru istoria medievală
a Europei orientale. De această natură este şi relaţiunea de mai sus a lui
Nestor despre mersul ungurilor pe lângă Kiew, despre trecerea lor prin Carpaţi,
despre intrarea în Panonia, despre lupta cu slovenii şi cu românii, despre
gonirea românilor. Aceasta relaţiune rezistă oricărei răstălmăciri rösleriene.
Primul
text, care mentionează pe
macedo-români, este din anul 976, adică numai vreo optzeci de ani după
năvălirea ungurilor în Panonia. Acel text se cuprinde anume la bizantinul
Kedrenos (II, 435) şi ne
spune că atunci un principe bulgar a fost ucis de nişte drumaşi români. Românii
cei fugăriţi din Panonia nu erau încă aşezaţi nicăieri în mod statornic, ci
alcătuiau deocamdată cete de bejenari fără adăpost.
B.P. Hașdeu
Trimiteți un comentariu