Curentul latinist

Written By Dragos Gros on vineri, 3 octombrie 2014 | 08:32



  Curentul latinist apare în Transilvania pe la sfârşitul secolului XVIII, odată cu prima încercare gramaticală asupra limbii noastre, cu „Elementele” părintelui Samuil Klein sau Micul, scoase la lumina de Şincai. Care-i părerea ambilor autori asupra limbii române? Limba româna e o „corupţiune” a limbii latine clasice (în prefaţa din 1805: „corrupta romana sive Latina”). Acest mod de a vedea, care ne întâmpină şi în istoria celorlalte limbi romanice, se află expus în capitolul „Gramaticii daco-romane”, unde se tratează despre derivarea vorbelor româneşti din cele latine. Acolo ni se dă regula infailibilă, că n-avem decât a „strica” vorbele latine, spre a căpăta forma corespunzătoare românească: „Voces latinas sic corrumpe, ut fiant daco-romanae sive valachicae”.

Din capul loculul se vede dar indicat într-un mod foarte clar că misiunea viitoare a grămăticului este a realiza o apropiere din ce în ce mai desăvârşită între formele actuale ale limbii şi între prototipul lor, aşa cum el se oglindeşte în limba unui Cicero sau Virgiliu. El nu se dă înapoi înaintea perspectivei de a crea un abis între limba grăită de un neam întreg şi într-una meşteşugită şi cunoscută unui mic număr de admiratori ai trecutului. Ba încă se admise ca indispensabilă o asemenea ruptură bruscă, între limba literară şi cea populară, motivând-o cu rău înţeleasa zicătoare a lui Quintilian (I, 6): „Aliud esse latine, aliud grammatice loqui”, ce o spune însă mai mult ironic contra despotismulul de atunci al grămăticilor. Se uită că un proces identic de radicală transformare îl încercaseră, în timpul retorului roman, analogiștii antici care, prin mijloace artificiale de uniformizare, căutaseră de asemenea a săpa o prăpastie între gramatica lor şi limba reală şi cum atari opintiri extreme au fost combătute şi în cele din urmă, paralizate de adversarii lor anomaliști. Mai mult încă... Aici nu numai tendinţa era greşită, dar însuşi punctul de plecare era cu desăvârşire fals, întrucât nu latina clasică, ci idioma vulgară servise de substrat atât limbii române cât şi celorlalte limbi romanice. E de mirare că acesta premiză neîntemeiată, acest „proton pseudos” a fost în genere adoptat de către reprezentanţii etimologismului până la Cipariu. Dar să revenim la „Elementele” publicate de Klein şi Şincai.

Întâia ediţie din 1780 n-a rămas fără de influenţă asupra contemporanilor. Oculistul german Molnar de Müllersheim, mai târziu profesor la Universitatea din Cluj şi cunoscut prin relaţiile sale cu revoluţionarii Horia şi Crișan (1784), o prelucra nemţeşte opt ani mai târziu (1788) şi o apreciază ca „ein schätzbares Werk”. Scriitorul austriac Sulzer s-a folosit de dânsa cu oarecari rezerve fundate în a sa „Istorie a Daciei transalpine” (II, 154 urm.) şi înrâurirea-i se resimte şi în „Gramatica românească” a lui Radu Tâmpea, „directorul şcolilor neunite naţionaliceşti prin marele Prinţipat al Ardealului”, din 1797. Iată cum judecă acesta din urmă meritul celor doi autori ai „Elementelor Daco-romane” în interesanta prefaţă a Gramaticii sale: „Domnul Ioan Molnar, doftor şi profesor de tămăduirea luminii ochilor, în cartea sa de „Economia stupilor” şi în „Gramatica nemţească-rumânească”, dar mai vârtos într-a sa „Retorică”, ce cât de curând va ieşi din tipar, şi C. Păr, S. Klein de la Sad cu desluşirea Bibliei româneşti, cu „Teologia moralicească”, cu „Jus Natures” sau „Îndreptarea Firii”, cu „Gramatica Daco-romană”. din Viena: sunt aceia care au adus şi aduc acum roadă şi mlădiţe limbii româneşti, curăţind prin multele cărţi, care le-au dat şi le dau la lumină, toată neghina ce cuprinse limba noastră, silindu-se şi de acum înainte din cât va fi cu putinţă a o apropia de orighinalul ei. Însă, aşa ca şi cărţile bisericeşti bine să le înţelegem”. Care este acel „orighinal”?

S-a văzut că pentru pentru Klein-Şincai şi urmaşii lor punctul de plecare e latina clasică, în loc de acel „sermo rusticus”, care, provenit din „prisca latinitas” ca şi „sermo urbanus” sau forma literară, a încercat apoi o dezvoltare cu totul independentă: pe când una rămase staţionară şi oarecum cristalizată în forme stereotipe ce se transmiteau pe cale educativă şi literară, cealaltă participa la perpetua mobilitate a oricărui grai în circulaţia-i plină de viaţă, îndepărtându-se astfel din ce în ce mai mult de idioma savantă, de latina clasică. A reduce dar pe una la tipul celeilalte, era o întreprindere pe atât de lipsit de temei, pe cât de periculoasă în consecinţele sale. Într-adevăr, evoluţia unei limbi nu se face conform unui şablon literar sau clasic, ci fiecare idiomă urmează pe o cale particulară şi potrivită cu geniul ei. De aceea un principiu atât de arbitrar, ca cel inaugurat de şcoala etimologică, n-a putut să producă, odată pus în aplicare, decât rezultate dezastruoase şi să impedice libera dezvoltare a graiului.

Înainte de a constata răspândirea acesteii tendinţe de uniformizare, să cităm încă acest pasaj din prefaţa Gramaticii lui Tâmpea, în care autorul pare a presimţi pericolul unei procederi atât de artificiale: „Cu greu este şi va fi a aduce limba aceasta - cea românească - în curăţenia orighinalui ei, adică în limba veche rumânească sau râmlenească; căci de-ar aduce cineva în curăţenie, ar fi tocmai latineasca şi italieneasca şi cel ce ar învăţa româneşte aşa limpede, care nu este român, cărţile bisericeşti nu le-ar putea înţelege, nici vorba obştească de acum obişnuită. Românul neînvăţat încă socotesc c-ar zce, că-i schimonoseşti limba părintească". Vom încerca de a urrnari pas cu pas treptata dezvoltare a curentului latinist, de la intâiele încercări încă timide ale unui' Klein-Şincai până la consecinţele extreme din „Tentamen criticum” şi până la absolutismul „Dicţionarului” şi „Glosarului” academic. Prima aplicaţie a principiului de acomodare a prezentului lingvistic cu trecutul originar o face însuşi Tâmpea, când susţine în aceeaşi prefaţă: „Nici să te miri, iubite cititorule, căci am schimbat sau scurtat unele cuvinte, care până acum într-alt chip s-au răspuns, căci în orighinalul limbii noastre mai întâi aşa s-au răspuns, trăgându-se de la latineşte; de pildă „sore” (lat. sol) în loc de „soare”, „omeni” (lat. homines) nu „oameni”, „duo” (lat. duo) nu „două” şi altele”. Această procedere are, cum se vede, un caracter cu totul mecanic. Se şterg particularităţile cele mai marcante, care au făcut în cursul secolelor din latina vulgară o idiomă românească şi naţională şi în loc de a ţinea seama de spiritul limbii, se sacrifică evoluţia-i normală, unor vederi subiective şi eronate. Făcând abstracţie de toate schimbările şi influenţele etnice la care fusese expusă limba, se trece cu buretele peste întregul proces al timpulul şi se redă graiului o pretinsă forma primordială.

O formă ca „soare” este românească, iar nu latină şi nu poate fi românească decât exclusiv sub această formă: de la vulgar-latinul „sole” până la românescul „soare” au trecut secole şi a fost cu neputinţă ca într-un răstimp atât de îndelungat, o limbă vie să nu se modifice. Ea suferi, sub îndoita influenţă a mediului şi a elementului etnic, toate acele schimbări, fatale în evoluţia istorică a unei idiome, care au întipărit limbii române o fizionomie particulară şi i-au dat o proprie individualitate în complexul celorlalte limbi romanice. În singura vorbă „soare” se oglindeşte o parte din vicisitudinile graiului românesc : în cele două modificări care o îndepărtează de la forma-i iniţială, rezidă caracterul ei propriu naţional. Cele două schimbări fonetice, rotacizarea lui „l” şi diftongarea lui „o” sunt într-adevăr caracteristice pentru limba noastră şi necunoscute limbilor surori. Ele cad în epoca de formare a limbii române, în special amplificarea sau refracţia lui „o” ca şi a lui „e” în „ea” contribuie a-i da acea înfăţişare aparte care o deosebeşte de restul grupului romanic. A zice dar „sole” în loc de „soare”, este a ne întoarce cu secole înapoi şi a ne transporta într-un alt mediu climateric; a zice „sore” în loc de „soare”, este a rosti o formă ce n-a răsunat poate niciodată la auzul poporului român.

Dacă Tâmpea, după exemplul lui Klein-Şincai, se mulţumeşte cu o formă ca „sore”, Iorgovici face, în ale sale „Observaţii”, un pas mai departe în direcţia radicalismului latinoman: „Am descoperit că într-unele vorbe învăluite în groasa negură a necunoştinţei regulilor gramaticești s-au schimbat unele litere mai moi în mai aspre, precum în loc de „sole” zicem „sore”, pentru „sale” - „sare”, pentru „salire” - „sărire”. Care schimbare o judec a fi stricătoare limbii noastre: 1. pentru că aşa schimbare a literelor e împotriva Normei; 2. prin aşa schimbare limba s-a mai micuţelat la cuvinte. Nelegiuirile schirnbarii acesteia şi din însăşi limba noastră, se arată în vorbele cele compozite: de la „salire” zicem saltare, nu „sartare”, de unde însă pronunţia noastră nu rabdă schimbarea „sărire” din „salire”. Şi acesta o susţine unul din capetele cele mai judiciose ale şcolii ardelene, „un lingvist şi filozof adânc”, cum îl califica Papiu-Ilarian. Modificările inevitabile în cursul dezvoltării unei limbi devin nişte „schimbări nelegluite” şi întreaga argumentare porneşte de la o pretinsă Normă, care se învârteşte într-un cerc vicios perpetuu. .Această Normă s-a văzut că este latina literară, care, la adică vorbind, n-ar fi după dânşii decât o veche românească”.


Lazăr Şăineanu
Share this article :

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger