Home » , , , , , , , , , , , , , » Babele sfinte

Babele sfinte

Written By Dragos Gros on duminică, 2 martie 2014 | 08:14



 Eroul solar face în drumul său, popasuri la vreo sfântă oarecare şi de obicei cere de la ele sfaturi şi ajutor. Patru dintre sfinte: Vineri, Duminică, Luni şi Miercuri reprezintă principiul binelui şi sunt blânde, bune şi totdeauna gata să-l ajute pe erou; celelalte trei, Joi, Marţi şi Sâmbătă sunt răutăcioase, de aceea eroii solari le ocolesc, căci ele reprezintă principiul răului.

Toate aceste sfinte în mitologia noastră reprezintă noţiuni concrete, sunt personificări lămurite ca faţa soarelui. Culegătorii de poveşti însă de multe ori le amestecă, le dau roluri cu totul contrarii caracterului lor, le ţin ca pe un fel de hocus-pocus al basmelor cu care te poţi juca după buna ta  chibzuială. Dar, pe cât de bine ştie cel ce se uită la un scaun din faţa lui că acel obiect e scaun şi nu  altceva şi că stă acolo unde-l vede şi nu într-alt loc, tot aşa de lămurit ar trebui să se ştie că sfintele  din basme sunt anumite personificări, bine stabilite, cu însușiri permanente şi esenţiale, cu o sferă de activitate bine determinată şi cu rostul lor neclintit. A amesteca pe Sf. Luni cu Sf. Vineri, ca şi când ele ar fi simple locuri comune ale poveştilor, ori a-l purta pe erou pe la toate sfintele pe rând - şi mai ales în ordinea numelor zilelor din săptămînă - nu e numai o confuzie, ci un nonsens tot aşa de mare ca şi când l-ai descrie pe leu cu însuşiri de ale iepurelui, ori dimpotrivă.
Sfintele noastre personifică timpul de la o răsărire de soare până la alta. Fiecare îşi are porţiunea sa de timp, iar însuşirile ce i se dau fiecăreia în basme au să corespundă, cât se poate de exact, cu fenomenele anumitei porţiuni de timp. Ziua şi noaptea împart drumul soarelui în două părţi privite ca egale. E deci, natural ca faptul zilei şi faptul nopţii să fie privite ca popasurile de căpetenie ale  soarelui. Aceste două fenomene sunt reprezentate şi personificate în Sf. Miercuri şi Sf. Vineri, cele mai de căpetenie sfinte ale basmelor, iar în credinţe şi obiceiuri zilele cele mai sfinte din săptămână. O să mă opresc acum la aceste două personificări înainte de a vorbi despre celelalte sfinte, ca să le lămuresc bine rostul şi fiinţa, mai întâi singure, iar mai târziu în legătură cu celelalte.

Numele „Vineri” n-are nevoie de demonstrări întrucât îi priveşte originea. Tot aşa Miercuri. Unul e Venus, altul Mercurius. Dar nu numai în nume se potrivesc aceste zeităţi, ci şi în fiinţa lor. Sf. Vineri a noastră, ca personificare mitologică, e una cu zeiţa Venus, iar Sf. Miercuri e într-adevăr Mercurius. Latinii au împrumutat aceste zeităţi de la greci, prin urmare o să ne căutăm dovezile în mitologia grecească, fiindcă e mai de baştină şi fiindcă o aflăm sistematizată prin cărţi şi dezvoltată mai mult decît la latini. Afrodita e cunoscută mai mult ca zeiţă a frumuseţii corporale şi a iubirii sexuale. Aceasta era Afrodita vremilor târzii ale vieţii greceşti; la început însă, ea n-a avut de-a face nimic cu frumuseţea corpului şi nici cu iubirea sexuală, ci simplu cu frumuseţea ca abstracţie, a tuturor lucrurilor şi manifestărilor naturii şi cu iubirea în înţelesul abstract şi ideal. Genealogia zeilor, aşa cum o dă Hesiod, e neîntrerupt discutată şi mulţi interpreţi ai mitologiei găsesc că totul în Hesiod e contradicţie şi imposibilitate. E o părere generală că e absurd să faci o genealogie a zeilor, că e lucru neraţional să introduci cronologia în teogonie. Alţi interpretatori însă găsesc că Hesiod e, dimpotrivă, foarte limpede în tot ce spune şi că cronologia lui e nu numai  înţeleaptă şi adevărată, dar absolut necesară. Ce descrie el întru începutul teogoniei? Un simplu fapt de ziuă. După cum urmează fenomenele unul după altul în natură, la începerea zilei şi după cum aceste fenomene sunt personificate în zei, e natural ca zeii să se nască unul după altul şi iată gata cronologia teogoniei. Hesiod spune că la început s-a născut haos, apoi pământul (Gaea) cel cu umeri laţi şi tartarul, iar în urmă Eros, cel mai frumos zeu şi cel mai plăcut zeilor şi oamenilor. Haos e noaptea întru care zace pământul. Din noapte s-a născut pământul şi tartarul. E o concepţie a tuturor neamurilor primitive că pământul iese din noapte încetul cu încetul ca şi când ar fi o insulă ce iese din mare, ca o balenă. Dacă ar fi  în văzduh, ai vedea noaptea sub tine un haos, pământul una cu aerul întunecat al universului. Dar cu încetul se luminează, se deosebeşte pământul; acum îl vezi. Dar Hesiod spune că se naşte pământul şi tartaruI. Acest tartar e întunericul de sub pămînt, aşa cum şi-l închipuiau cei vechi şi cum şi-l închipuiesc toate  popoarele. Cum se naşte el din noapte, deodată, cu pământul? Unii dintre comentatori zic că tartarul e ceva inerent pămîntului, e legat de el, prin urmare Hesiod nu vrea să spună că se naşte pământul şi (apoi) tartarul, ci pământul (deodată) cu tartarul. Căci, ziuă ori noapte, pământul are sub el un tartar.

Rămînem acum la Eros, căci mai departe teogonia lui Hesiod nu ne priveşte. Eros e personificarea strălucirii zorilor şi zorile însele; e un Eros cosmologic, e puterea creatoare a naturii, veșnicul imbold spre viaţă, personificat într-un zeu al frumuseţii. Aşa a fost în prima epocă a vieţii ariene, căci Uranos şi Eros nu sînt zei specifici greceşti. Într-o epocă însă, mai tîrziu, specific grecească, vremea care le amestecă pe toate l-a detronat pe Eros. Locul i l-a luat Afrodita. Ei i s-au dat atributele de zeiţă a frumuseţii ideale, a puterii creatoare în natură. Afrodita, spune Hesiod, s-a  născut cu mult în urma lui  Eros, cu toate acestea îi era mamă. Aici nu mai e un ordin cronologic al fenomenelor, ci un ordin cronologic în naşterea miturilor. Să vedem întâi cum se explică naşterea Afroditei. Spune Hesiod că Uranos, după ce i-a născut pe toţi zeii - adică se săvârşise creaţiunea - şi-a tăiat mădularul bărbătesc şi l-a  aruncat în mare. Plutind aşa pe mare, mădularul tăiat s-a tot apropiat de mal; în jurul lui se adunase spumă şi din spuma fructificată de mădular s-a născut o femeie care în urmă a ieşit din valurile mării. Era Afrodita. De aceea se numeşte născută din spume. Fără îndoială, acest mit e născut târziu, probabil în Cipru, dar se explică prin felurile de concepţie ale indo-germanilor. Cerul e privit ca o mare, ca o câmpie. Concepţia e simplă, o pricepe oricine şi n-are nevoie de dovezi. La noi, chiar în poezie întîlneşti foarte des descris orizontul ca „o margine a cîmpiei”. Acum, zorile zilei la marginea cerului, spre răsărit, sunt într-adevăr ca o spumă albă: tot cerul e întunecat, iar jos la orizont alba lumină ce se naşte e ca o spumă albă pe marginea mării. Această spumă, prin comparaţie, a fost  personificată ca o femeie frumoasă, ca Afrodita.

Afrodita e mama lui Eros, căci mitul ei s-a născut mai tîrziu. Eros a scăpătat, devenind un zeu al amorului. Dar şi Afrodita a scăpătat şi a devenit zeiţa frumuseţii, nu a celei abstracte şi ideale, ci a frumuseţii corporale şi a iubirii sexuale, a voluptăţii. Iar idealul ei loc între zei l-a luat  Eros. Afrodita a scăpătat tot mai mult, până ce-a ajuns să fie o Venus Kalligonnis - aşa cum o arată statuia din Neapole, într-o poziţie foarte riscată, cu capul întors spre spate, admirându-şi însăşi rotunjimea corpului, a ajuns Venus Praxis, spre deosebire de o Venere platonică.

Afrodita, aşa cum a fost ea în timpul din urmă, era o creaţiune a poeţilor şi a famenilor. Poporul de rând n-o ştia aşa; pentru el Afrodita era zeiţa strălucirii concrete, a zorilor, a razelor ce se joacă printre nori, a fulgerului, a roşeţii din amurg, a curcubeului. Pentru că, într-adevăr acestea sunt cele mai frumoase fenomene ale naturii. Toate erau personificate dintru întâi prin Venus şi dacă mai tîrziu grecii au personificat aparte fiecare dintr-aceste fenomene - zorile ca Eros, curcubeul ca Iris, razele printre nori ca Graţii, fulgerul ca Hefaistos, amurgul ca Mercur-Hermes - tot ale ei au rămas aceste cinci străluciri. Cu soarele însuşi – Apollo - ea n-a avut nimic de împărţit, deşi el e strălucirea cea adevărată. Iată de ce soarele străluceşte cu căldură puternică şi uneori nesuferită, cu lumină orbitoare. Iar Afrodita era strălucirea blîndă, albă, poetică, aşa ca a zorilor, ca a fulgerului care e rece, ca a curcubeului. Venus nu mai reprezenta zorile, dar le reprezentase odată şi ea şi băiatul său, Eros. Nu reprezenta anumit curcubeul, dar curcubeul era numai un brâu al ei, vestitul brâu în care stau toate frumuseţile şi voluptăţile. Ea nu reprezenta anumit fulgerul, dar fulgerul (Hefaistos) era bărbatul ei; ea nu reprezenta razele jucându-se prin nori, dar aceste raze (graţiile) erau veșnicele ei însoţitoare. Ea nu putea nicidecum să reprezinte amurgul care e potrivnic al zorilor, ca aducător de moarte, ca născător al întunericului, dar are parte la strălucirea lui, căci cu amurgul (cu Hermes) ea a  trăit, cum am zice noi, necununată şi l-a născut cu acest zeu pe Hermafroditos, care nu era nici bărbat, nici femeie, dar şi femeie şi bărbat deodată, precum în amurg e şi ziuă şi noapte deodată, dar nu e într-adevăr nici ziuă, nici noapte. Afară de asta toate mitologiile spun că Hermes (amurgul) are foarte multă înrudire cu Eros al teogoniei. Hermes la Hesiod se naşte foarte  târziu, se vede că mitul lui s-a născut târziu, spre decadenţa mitologiei greceşti, de aceea nici n-au avut grecii unde să-l aşeze între zei, căci toate locurile erau ocupate şi i-au dat rol de servitor şi sol al zeilor olimpici.

Eu am băgat de seamă că toate atributele Sf. Vineri care reprezintă în mitologia noastră Amurgul se potrivesc cu atributele lui Mercur-Hermes. Mitologiile şi studiile mitologice de mai curând, toate spun lămurit că Hermes e personificarea amurgului şi a vântului de pe-nserat. Era însă nelămurire asupra numelui Hermes. Breal, în studiul său asupra lui "Hercules şi Cacus" s-a ocupat cu acest nume şi rezultatele sunt că Hermes într-adevăr e amurgul şi vântul serii. Intr-un imn vedic se descrie lupta zeului Indra (Soarele) cu uriaşul Vrtra (Norul), care-i furase vacile şi i le închisese. Indra ajutat de câini - în toate mitologiile indo-germane vânturile sunt personificate în câini - de Sarama şi Sabala, îl biruie pe uriaşul care aruncă foc şi pară pe nări. E mitul nostru cu Făt-Frumos care ucide zmeul cu atîtea capete; câinii sunt, cum am mai spus: N-aude, Na-vede etc. Acum să-l lăsăm pe însuşi Breal să vorbească: "Noi n-am vorbit până aici de o împrejurare a mitului, care se raportează la cea mai adâncă autenticitate şi aruncă lumină asupra mai multor particularităţi ale mitologiei greceşti. Indra, când află că vacile-i sunt închise, o trimite pe căţeaua sa Sarama să i le caute - adică pe vîntul care pare că urlă pe vremea furtunii. Sarama are doi căţei numiţi după ea cu numele patronimic Sarameya, iar unul se numeşte Sabala nume care vine, fără îndoială după congecturile lui M.Weber, de la adjectivul  sarvara „negru”. Intr-un imn către Jama (zeul  morţii) se spune că aceşti doi câini, care sunt descrişi având fiecare cîte 4 ochi, vin ca soli la oameni, fără îndoială ca să-i conducă în imperiul morţilor. Aiurea, Sarameya e invocat ca zeu al somnului, păzitor al casei, apărător de boli: „Tu care alungi bolile, care protegi casele, care te poţi schimba luând toate chipurile, fii-ne prieten’’...  Identitatea celor două nume e tot aşa de neîndoielnică ca şi funcţiunile lor. Aşa se explică prezenţa lui Hermes într-un mare număr de mituri: el îi duce lui Phrixos lâna de aur, îl ajută pe Perseu contra Gorgonei, o cercetează pe Persefona în infern, fură taurii soarelui. Iar Sabala se regăseşte în numele Kerberos  (Cerber) în regatul morţilor la Pluto.

Aşadar, numele Hermes a ieşit din numele unui câine care reprezintă vântul furtunii. Acest câine, în mitologia vedică, ducea sufletele în tartar, acelaşi lucru îl face Hermes în mitologia greacă. Dar să lăsăm câinele şi să vorbim de ceea ce personifică el, despre vânt. Vântul e înaripat, Hermes are aripi la picioare, singurul zeu înaripat în toată mitologia greacă. Vântul geme, urlă, dă sunete, vâjăie, e veșnic vorbăreţ, e veșnic pe drumuri. Hermes e guraliv, e zeul elocvenţei, el pe toţi îi biruie cu gura; el e veşnic pe drumuri, ca sol al zeilor. E mincinos, lucru mare, e şiret şi se vâră pretutindeni. E meşter în toate şi nu oboseşte să alerge şi să flecărească. Vântul cântă; în amurg, boarea e un cântec dulce, de aceea  Hermes e cântăreţ, el a inventat harfa. Hermes, ca vânt de seară, a inventat harfa, iar Apolo, ca soare (al dimineţii), a inventat lira. E vorba deci de vântul zorilor şi al amurgului. Acum, să-l vedem ca amurg, întunericul amurgului dă lucrurilor o culoare cenuşie, apoi le întunecă, parcă le fură dinaintea ochilor noştri. Amurgul „fură” lumina, strălucirea soarelui de pe deal şi cîmpie. Hermes? El e zeul tâlhăriei. Fură tot ce poate. Abia născut, i-a furat lui Apolo lira şi a ascuns-o în leagăn, mai tîrziu i-a furat boii. Din fierăria lui Hefaistos a furat cleştele.

Amurgul e începutul nopţii, iar noaptea a dat celor vechi ideea de-a crea un tartar, un regat al morţilor. Hermes, ca amurg şi ca vânt al nopţii, duce sufletele celor morţi în tartar. El are un băţ: cu un capăt al băţului învie oameni şi făpturi, cu celălalt capăt îi ucide. Duplicitatea puterii din băţ e duplicitatea amurgului: lumină, înviere, întuneric, moarte. Pe lângă acest fapt şi pe lângă celelalte că el l-a născut cu Lumina (cu Venus) pe Hermafrodit, se mai adaugă unul: el are pe băţul său ca emblemă doi  şerpi încolăciţi ale căror capete se ating sus la mâner. Mitul spune că Hermes a văzut odată doi şerpi care se băteau furioşi, el a dat cu băţul între ei, iar ei s-au încolăcit pe lângă băţ, uitîndu-şi furia. Cei care nu văd în mitologie decît fantazii şi visuri, oricât s-ar împotrivi trebuie să recunoască frumuseţea şi poezia acestui mit. Doi şerpi, lumina şi întunericul, ziua şi noaptea, se luptă; amurgul stă între ei, se încolăcesc pe băţ amîndoi, iar capetele lor vrăjmaşe se ating pașnice, cum se atinge ziua cu noaptea în amurg. Am atras atenţia şi aiurea asupra concepţiei că ziua cu noaptea se luptă, personificate în şerpi, în tauri etc. Ţăranul şi astăzi zice: era pe vremea când se lupta ziua cu noaptea.

După atîta digresiune să ne întoarcem la ale noastre. Precum Mercur reprezintă amurgul şi vântul de pe-nserate, iar Venus, zorile şi strălucirea solară în general, aşa le reprezintă în mitologia noastră Sf. Vineri şi Sf. Miercuri. Atributele, precum vom vedea, le sunt aceleaşi. Dar cu o deosebire. S-au schimbat rolurile; Sf. Vineri, în loc să fie Venus şi să reprezinte zorile, reprezintă dimpotrivă, amurgul, iar Sf. Miercuri reprezintă zorile. Cazul nu e izolat - ca două lucruri opuse să-şi schimbe  locul. E ceea ce se întâmplă şi în limbă; sema[n]tologia ne arată cum unele cuvinte au primit înţeles cu totul contrar decât cel original. Iar schimbarea locului, adică trecerea Sf. Vineri la apus şi a Sf. Miercuri la răsărit, are drept cauză creştinimsul, acea „negură” cum am numit-o, care s-a lăsat peste miturile păgâne, întunecându-le şi producând confuzii în mitologia noastră. Sf. Vineri a noastră reprezenta zorile odată - şi chiar astazi simţi că ţăranul nu şi-a pierdut cu totul conştiinţa despre  acest  lucru - dar intervenind legenda creştină, că Hristos a fost răstignit şi a murit într-o vineri şi după cum Hristos s-aseamănă mai întru toate cu eroul  solar sau cu însuşi soarele cel adevărat, nu mitic, a trebuit ca mitologia noastră să simtă urmele legendei creştine. Amurgul soarelui şi amurgul lui Hristos nu puteau să fie reprezentate prin Sf. Miercuri, căci Hristos a murit vineri şi astfel două idei s-au ciocnit. Ziua, simpla zi vineri, s-a confundat cu Sf. Vineri, care era un nume al personificării zorilor. Şi astfel Sf. Vineri a fost luată de la răsărit şi adusă la apus. Dar, precum am zis, această tranziţie încă nu e deplină - aproape de 2000 de ani şi poate n-o fi niciodată - Sf. Vineri stă la locul ei, la răsărit, dar foarte nesigură: în majoritatea obiceiurilor, credinţelor noastre, Sf. Vineri e amurgul, e Hermes, dar câteodată licureşte, pe ici pe colo în strălucirea ei cea veche, rar, dar foarte puternic şi atunci ea e Venus în toată mărirea păgânităţii ei.

Dacă legenda creştină a adus-o pe Sf. Vineri de la răsărit la apus, era consecvent ca ea să pună la răsărit pe Sf. Duminică, pentru că duminică a reînviat Hristos; iarăşi o potrivire cu renaşterea soarelui în zori. Dar n-a făcut-o. N-a putut, ori i-a căutat un loc mai bun. Aşa că Sf. Miercuri a rămas ca personificare a faptului zilei. In basme, aceste două sfinte sunt cele mai de căpetenie. Drumul de la Sf. Vineri pînă la Sf. Miercuri e o pânză neagră – noaptea - iar îndărăt de la Sf. Miercuri la Sf. Vineri e o pânză albă, ziua. Pe aceste două drumuri sînt lăcaşurile celorlalte sfinte. Anume pe drumul nopţii cea dintâi sfântă după Sf. Vineri e Sf. Sâmbătă. Nu e chestiune de şirul real al zilelor săptămînii. Nu. Sf. Sâmbătă e un produs al legendei creştine. Întîi de toate: sâmbătă toată ziua, Mântuitorul nostru a fost mort. Vineri l-au răstignit, sâmbătă a cutreierat lumea morţilor, duminică a înviat. Noaptea e lumea morţilor, amurgul (Sf. Vineri) duce morţii pe ceea lume, în imperiul Sf. Sâmbăte. A doua: repulsia ce au avut-o creştinii faţă de ovrei, a căror zi de sărbătoare e sâmbăta. Acestei zile i-au dat partea cea mai urgisită, au personificat în ea iadul, partea din noapte care e dată cu totul duhurilor rele, strigoilor şi moroilor, pricolicilor şi stafiilor. Prin hotarele sâmbetei a cutreierat Hristos, când s-a scoborât din limb. De aceea, sâmbăta nu e într-adevăr sfântă. Prin analogie i se zice sfântă, dar numai în descântece, în vrăji, în farmece, în toate acele întunecoase versuri recitative care se raportează la duhuri necurate şi la ura şi aruncătura omului pe om. Ea e răutăcioasă şi veșnic posomorâtă. În basme, sâmbăta n-are ce căuta.

E nonsens când culegătorii noştri de basme îl poartă pe eroul solar, pe Făt-Frumos şi pe la o Sf. Sâmbătă. Nu, ea nu e sfântă decît de frică, adică în imprecaţiile mistice, când vracii şi descântătorii cer ajutorul duhului necurat. Şi apoi ce-ar căuta eroul solar în imperiul duhurilor? Eroii sunt păgâni, concepţii mitice solare, ei se luptă cu puteri de-ale naturii, cu uriaşi, zmei, balauri, nori, neguri, arşiţă etc., dar nu cu stafii, care sunt concepţii ale credinţei în suflet. Sâmbăta nu e soră cu celelalte sfinte, ea e despărţită şi la dreapta şi la stânga de ele cu un râu mare, numit Apa Sâmbetei. Sf. Vineri duce sufletele până la această apă şi le dă în seama luntraşului. Alt amestec ea n-are cu sâmbăta, afară de simplele afaceri ale slujbei ei. Sf. Vineri ar putea închide stăvilarele Apei Sâmbetei, dar oamenii atunci ar putea sparge stăvilarele ei cu ouă roşii, de aceea femeile aruncă coaje de ouă roşii la Paşte pe ape. Ea e a morţilor. De aceea avem sâmbetele morţilor. Dar nu singură sâmbăta e urgisită de Dumnezeu şi de oameni, ci şi Sf. Marţi. Ea e vecina de dincolo de râu a Sf. Sâmbete. Reprezintă timpul de către ziuă, înainte de cântători, vremea numită „pe la mânecate”. Şi ea e stăpâna imperiului întunecat al duhurilor, ba a duhurilor celor mai rele, a celor bătăioase şi arţăgoase, a strigoilor care ies din morminte şi se fac lup, a ielelor şi vântoaselor. Dacă Sf. Sâmbătă e mai mult stăpâna morţilor, Sf. Marţi e stăpâna duhurilor rătăcitoare, a celor neîngropaţi, a celor ce se spânzură şi se îneacă, a copiilor ce mor nebotezaţi şi aşa mai încolo. Hotarul ei, de către ziuă e despărţit de-al Sf. Miercuri prin Râu-de-rouă. Roua e sfântă şi peste ea nu pot trece duhurile. Nici marţea nu e sfântă, dintr-aceleaşi motive ca sâmbăta. Nici ea n-are ce căuta în basme.

Marţea şi sâmbăta, ca personificări ale nopţii, au influenţat credinţele noastre. Amândouă sunt zile nefaste, ale morţilor. Din noianul de credinţe legate de aceste zile, voi aminti numai unele: 1. Fiindcă marţea reprezintă timpul despre zori „pe nemâncate” când „se porneşte ziua”, credinţa poporului este că începutul lumii a fost într-o marţi. Dumnezeu cel păgân, al mitologiei noastre, soarele - a început într-o marţi să creeze lumea cu ajutorul ariciului. Acel arici, pe care-l întâlnim mereu în cosmogonia noastră ca creator al lumii, e însuşi soarele. În toate mitologiile ariene, ariciul e un simbol al soarelui; ariciul se face ghem rotund şi se rostogoleşte pe bolta cerului; razele soarelui sunt ghimpii ariciului. Asta e toată explicarea ciudatei apariţii a ariciului alături de Dumnezeu în  creaţiune: soarele e creator. 2. Marţea, ca reprezentantă a vremii de „pe mânecate”, e stăpâna drumurilor. E o credinţă naivă că te-ai potrivi cu Dumnezeu, ai încerca oarecum să-i faci concurenţă, dacă ai începe marţea vreun lucru de căpetenie şi mai ales un drum îndelungat. „Marţea nu e bine de plecat la drumuri îndelungate, nici a începe vreun lucru mai de căpetenie” şi „drept aceea româncele nu îndătinează nicicând în această zi a începe vreun lucru nou şi de o durată mai lungă, bunăoara: a urzi, a porni pânza, a croi o cămaşă”. Credinţa că pornirea la drum marţea aduce vreun rău e dintre cele mai  înrădăcinate în poporul  nostru. În general marţea, ziua urzirii lumii, e nefastă pentru orice fel de urzire şi de pornire. Nici nuntă, nici logodnă nu face românul marţea. Pedepsele celor ce lucrează în felurite zile sunt felurite în cultul nostru. Să nu lucrezi joia, zice românul, că e rău de grindină, de ploaie, de tunet, de fulger, de arşiţă etc., va să zică pedepsele sunt atmosferice, din ele îl recunoşti pe Jupiter al atmosferei. Dar de alt soi sunt pedepsele Sf.Vineri: cine lucrează vinerea orbeşte, asurzeşte, îi cade părul, capătă pecingine, albeaţă etc., va să zică pedepse corporale şi tot de acelea care distrug frumuseţea. Din ele o recunoşti pe Venus, zeiţa frumuseţii şi a căsătoriilor. Celor ce lucrează marţea, totdeauna li se pune în vedere moartea. „Femeile să nu taie guri de cămăşi că e  semn  de moarte”. „Femeile care se lau sau fac leşie marţea, le moare bărbatul”. Grăunţele semănate marţea nu vor răsări niciodată. „Marţea şi sâmbăta numai la morţi se croieşte şi numai morţii se scot din casă într-aceste două zile”.

Dincolo de Râu-de-rouă e locaşul zorilor, personficate în Sf.Miercuri. În grădina ei creşte bradul lumii. Ziua, în întregimea ei e personificată în Sf. Joi şi Sf. Duminică. Dubla personificare e datorată creştinismului. După concepţia păgână, lumina zilei e Sf. Joi. Creştinismul a personificat lumina zilei în Sf. Duminică, dar şi sfânta asta are dublă însemnătate, în descântece şi în colinde e numită Maica Precistă. Intre Sf. Joi şi Sf. Duminică e un antagonism veșnic. Ele sunt două babe, cu locaşuri învecinate, la mijlocul cerului, dar au felurite roluri. Sf. Joi e răutăcioasă, răzbunătoare, iute la mînie, îl ucide chiar pe eroul solar şi e aplecată să dea ajutor zmeilor şi balaurilor. Într-însa e personificată puterea distrugătoare a soarelui, arşiţa. Puterea binefăcătoare a soarelui, căldura rodnică şi lumina în general e personificată în Sf. Duminică. Şi precum Hristos, în colinde mai ales, e reprezentat ca însuşi soarele, cerul sau lumina e reprezentată ca Maica Precistă, „cu veștmântul mohorât, lung din cer şi până în pământ". Sf. Duminică e Cosânzeana basmelor, e Diana mitologiei vechi.

A rămas Sf. Luni. In mitologia egipteană, luna, ca Isis, a jucat un rol important, dar e lucru curios că nici una dintre mitologiile indo-germanice nu se ocupă cu luna. Foarte puţin se vorbeşte de ea. Se vede că a trebuit să dispară în faţa soarelui şi deşi are să se lupte şi ea cu neguri şi nori, nimeni n-a făcut dintr-însa erou. În schimb însă, în mitologiile popoarelor moderne joacă un rol important în credinţele spiritiste. Ea e un centru al lumii create de animism. E de explicat aceasta, fiindcă e stăpâna nopţii, iar Noaptea e imperiul duhurilor.

Creştinismul a dat avânt animismului şi de aceea ciclurile de legende, de obiceiuri referitoare la lună au un fond creştin mai la toate neamurile Europei sau împrumutat de la neamuri care au adorat luna. Fondul păgân, indo-german vechi, ori a dispărut, ori e în luptă cu moartea, căci forma lui nu mai poate fi înţeleasă de creştinism. A fost totdeauna o zăpăceală în mitologiile ariene cu luna. E aşa de limpede concepţia că Soarele e frate cu Luna, şi şi este; în mitologie, cu toate acestea nu e niciodată Diana care reprezintă lumina şi căldura soarelui - fiindcă acestea două nu sunt inerente soarelui, după cum pricepe omul primitiv, căci iarna căldura soarelui e minimă şi atunci Diana umblă hoinărind pe la traci - Diana e confundată şi de greci cu luna, cu toate că luna era personificată în Selene, despre care, dacă n-ar exista mitul cu Endimion (personificarea dulcei lumini a lunii pe cîmpie, adică „bătaia lunei” nici n-am şti că a existat. Diana era răzbunătoare, ucigaşă (copiii Niobei) şi nu putea să reprezinte luna, ci numai puterea căldurii excesive a soarelui. Vânătoarea ei cu câini, care îl sfâşie pe Acteon, e alergarea razelor pe „munţi” de nori. Virginalitatea ei e explicabilă, căci Diana reprezintă lumina, curata lumină; dac-ar fi luna, câte aventuri n-ar fi putut să aibă, mai ales în noaptea ei, căci nu trebuia să se ascundă prin peşteri ca Jupiter cu Maja, ori în neguri, ca să nu fie văzută!

Aceeaşi soartă, ca în toate mitologiile ariene, o are luna şi la noi. In basme nu e pomenită, nu e personificată. Are legende spiritiste multe. Avem câteva balade în care e cântat voitul dar neîmplinitul incest al fratelui său cu ea. Are rol în descântece. Dacă însă ea este Sf. Luni din basme, nu pot spune. Numele ar dovedi aşa. Nu e de crezut că e numai o simplă analogie. Dar ce reprezintă ea, într-un mit solar? Ce ar putea să reprezinte? În imperiul animismului i-ai găsi locul, dar în imperiul miturilor solare nu ştiu ce rost are.

de George Coșbuc

Share this article :

+ comentarii + 3 comentarii

3 martie 2014 la 12:15

Uite de ce am ales-o eu pe Marcurana ;D (http://lumesievenimente.blogspot.it/2014/03/legende-aproape-uitate.html), merci pentru specificare...

3 martie 2014 la 14:17

Pentru ca mi-ai dat o idee, maine public "Baba Dochia" si ce semnificatie are. ;)

3 martie 2014 la 14:52

tre sa-mi aleg si eu una...

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger