Philostorgios s-a născut pe la anul 368 în Barissos din Capadocia Secunda, fiind fiul eunomianului Carterios. Din Capadocia a venit la Constantinopol şi a murit după anul 425. Philostorgios a scris o Istorie bisericească în două părţi, fiecare parte cuprinzând câte 6 cărţi, deci în total 12. Se întindea de la începutul arianismului (anul 300) până în anul 423 şi avea drept obiect principal glorificarea arianismului, folosind ca izvor opera istorică a lui Eunapios. Din această operă a rămas rezumatul făcut de Photios (Bibl., 40)
II, 5. (Philostorgios) spune că în timpul
acesta Urfilas, unul din sciţii de dincolo de Istru (pe care cei vechi îi
numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi), a trecut în teritoriul roman o
mare mulţime de oameni, izgoniţi din lăcaşurile părinteşti din cauza credinţei
lor. Neamul acesta a trecut la creştinism în chipul următor: pe când domneau
Valerianus şi Gallienus, o mare parte din sciţii de dincolo de Istru au trecut în
teritoriul romanilor şi au pustiit prin incursiunile lor o bună parte din
teritoriul Europei. Apoi trecând în Asia, au năvălit în Galatia şi Capadocia,
au luat mulţi prizonieri, printre alţii şi clerici şi s-au întors acasă cu multă
pradă. Aceşti prizonieri şi oameni cucernici, trăind împreună cu barbarii, au
convertit mulţi din ei la adevărata credinţă şi i-au convins să îmbrăţişeze
religia în locul credinţei păgâne. Din numărul acestor prizonieri au făcut
parte şi strămoşii lui Urfilas, capadocieni de neam, născuţi în apropierea oraşului
Parnassos, într-un sat numit Sadagolthina. Deci acest Urfilas a fost conducătorul
Emigrării acestor oameni cucernici, fiind orânduit primul lor episcop; el a
fost pus episcop în felul acesta. Fiind trimis de conducătorul neamului gotic în
timpul lui Constantin în delegaţie împreună cu alţii (căci şi neamurile barbare
din această parte ascultau de împărat), fu hirotonit de Eusebius şi de
episcopii care erau împreună cu el ca episcop al creștinilor din ţara
getică. El avea grijă şi de celelalte treburi ale lor şi făcând litere proprii
pentru ei, a tradus în limba lor toată scriptura, afară de cărţile regilor,
pentru că ele cuprind istoria războaielor, iar neamul acesta este războinic
şi e nevoie mai degrabă de o înfrânare a pornirii lor spre războaie şi nu de un
imbold către acestea. Aceste cărţi au puterea de a da un imbold, fiindcă sunt
socotite sfinte şi formează sufletele credincioşilor pentru adorarea lui
Dumnezeu. Împăratul a aşezat în părţile Moesiei această mulţime de transfugi,
care cum a vrut; pe Urfilas îl avea în cea mai mare cinste, încât adesea,
vorbind despre el îi zicea „Moise din timpul nostru”. (Philostorgius) proslăveşte
foarte mult pe acest om şi scrie că atât el cât şi cei de sub conducerea lui au
fost adepţii credinţei sale eretice.
III, 24. Alpii Iulii
despart Galliile şi Italia de illyri, iar Alpii Sucei (Succi) sunt între Dacia şi
Tracia; deoarece Vetranio se grăbea să-i ocupe, a trezit lui
Constantius bănuiala unei răzvrătiri.
IV, 2. Gândindu-se
la greutatea conducerii şi socotind că nu poate să o ducă
singur Constantius a chemat din Ionia pe Iulian, fratele lui Gallus, l-a
numit caesar şi i-a dat de soţie pe sora sa Elena. Apoi el s-a dus la Sirmium şi
a stat acolo.
VII, 6a.
Leontios, episcop al Tripolis-ului din Lidia, moesian de neam, din cei care
locuiesc lângă Istru şi pe care Homer îi numeşte anhimahi (care luptă de
aproape). Pe acest Leontios îl face tovarăş smintitul
de Philostorgios în cartea a şaptea a Istoriei sale, ca
devotat, ca şi el, al nebuniei sale ariane.
VIII, 8. Venind în
Constantinopol, face asociat la domnie pe fratele său Valens. După ce l-a luat
cu sine până la Sirmium, a plecat în părţile Apusului. Din Sirmium, după ce a împărţit
cu acesta cele ale domniei, câte fac parte din onoruri şi escortă,
îl trimite la Constantinopol, dându-i partea din răsărit pe care o condusese
Constantius. El însuşi a luat celelalte două părţi dinspre apus şi a domnit
peste tot Occidentul.
IX, 17. Când
hunii au pornit cu război împotriva sciţilor de peste Istru, aceştia au fost
alungaţi din locurile lor şi au trecut în teritoriul romanilor ca
prieteni. Se pare că sunt hunii pe care cei vechi îi numeau neuri şi care s-au
aşezat lângă munţii Ripaei, de unde izvorăşte fluviul Tanais, care se varsă în
Lacul Meotic. Trecând (în teritoriul roman), după ce s-au purtat la început cum
se cuvine faţă de romani, sciţii s-au dedat la jafuri; pe urmă
au pornit un război fără să-l declare. Aflând acestea, Valens a
plecat din Antiohia. După ce a venit la Constantinopol, a mers în Tracia. Când
a dat lupta cu barbarii şi a pierdut mulţi oameni, a fugit din toate puterile.
Fiind copleşit de nevoi şi neştiind ce să facă, s-a ascuns împreună cu puţinii
care-l urmau într-o colibă ţărănească, unde era fân. Barbarii care-l urmăreau
au dat pradă focului şi coliba, ca tot ceea ce găseau în calea lor, fără să bănuiască
ceva despre împărat. Aşa a murit Valens, pierzând totodată cea mai mare şi cea
mai puternică parte a imperiului roman. Barbarii au prădat fără teamă Tracia,
conduşi de Fritigern. Gratianus a jelit pe unchiul său şi a deplâns nenorocirea
romanilor.
X, 6. Aflând că
unii din slujitorii dormitorului său urmau învăţătura lui Eunomios, împăratul
Teodosius îi alungă din palat. Cât priveşte pe Eunomios,
trimise oameni să-l ridice cât mai degrabă din Chalcedon şi porunci să fie
surghiunit la Halmyris. Acesta este un loc al Mysiei din Europa situat în ţinutul
Istrului. Dar Halmyris fu luat de barbari, care trecură Istrul, când acesta îngheţă.
XI, 8.
(Philostorgios) spune că hunii ocupaseră mai întâi o mare parte din Sciţia de
peste Istru şi o distruseră, pe urmă au trecut fluviul când a îngheţat şi au năvălit
în teritoriul roman. După ce s-au răspândit prin toată Tracia, au prădat întreaga
Europă. Descurajându-se, Gainas fuge în părţile de sus ale Traciei. Nu după
mult timp nişte huni l-au atacat şi l-au omorât. Capul sau a fost îmbălsămat şi adus
la Constantinopol.
Trimiteți un comentariu