Caracteristica ei. Familia idiomelor
uralo-altaice, răspândite în Asia şi în Europa orientală nu prezintă un
caracter de înrudire aşa de intim ca limbile ce constituie familia
indo-europeană, dar se pot recunoaşte într-însele câteva trăsături fundamentale
comune, pe temeiul cărora finlandezul Castrén a stabilit afinitatea lor, una
din descoperirile capitale ale lingvisticii moderne.
Aceste caractere comune, afară de fondul
lexical, sunt:
1. sub raport fonetic, armonia vocalică în
virtutea căreia vocala radicalulul are o acţiune decisivă asupra sufixului.
Astfel, turceşte „a”, „e”, „o”, „u” se consideră ca vocale tari, iar „e”, „i”,
„ö”, „ü” ca vocale slabe, vocala sufixului trebuind să se acomodeze după cea
radicală, pluralul de la „aga” şi „deli” sunând: „agalar” şi „deliler”.
2. sub raport morfologic, aglutinarea, după
care sufixele se alipesc sau se juxtapun unui radical, care rămâne totdeauna
stabil, în opoziţie cu idiomele flexionale în care şi elementul radicalului e
supus variaţiunii.
3. sub raport sintactic, caracterul sintetic
al propoziţiei şi mai ales al verbului, care poate exprima toate modurile de
acţiune prin particule intercalate între radical şi sufix. Astfel de la verbul
turcesc sevmek „a iubi” se pot forma
până la 36 de teme verbale (bunăoară sevdirisememek
„a nu se putea iubi cu de-a silă”) şi verbul unguresc zár „a încuia” trece prin variate sinteze modale până la forma
complicată zaratgathat – „el poate
face să se încuie adesea”.
Mai observăm încă, sub raportul accentului, că
un grup al acestei familii, cel ugro-finic, intonează totdeauna silaba
radicală, pe când grupul turco-tătar transportă obişnuit tonul pe silaba
sufixului. Un caracter etnologic comun popoarelor uralo-altaice e tenacitatea
cu care ele au conservat limba lor naţională şi, ca contrast, variabilitatea
organizaţiilor sociale şi religioase care au stabilit nişte deosebiri aşa de
profunde între un ungur şi un samoied, între un turc şi un başkir Dar
abstracţie făcând de efectul încrucişărilor şi de acţiunea mediului social,
toate aceste popoare au acelaşi aer de familie: o faţă osoasă şi rectangulară,
cu păr negru, tare şi lucios, o piele smeadă, un corp scund, un cap mare cu
ochi mărunţi şi o barbă spânatică.
Grupul mongol. Familia idiomelor uralo-altaice
se divide în 4 grupuri: manciu, mongol, fino-ugric şi turc. Grupul manciu e
reprezentat de un popor, care impuse Chinei dominaţia sa în sec. XVII, şi de
tunguză, în Siberia centrală, grăită de vreo 70.000 de oameni. Grupul mongol e
reprezentat de mongolii din China de Nord şi de pe lângă lacul Baikal, popor a
cărui obscuritate actuală contrastează puternic cu zbuciumul ce odinioară
hoardele lui Gengis-khan şi Tamer-lan l-au dat lumii europene şi asiatice.
Pornind în 1227 de la poalele munţilor Altai, aceste hoarde impuseră Chinei
stăpânirea lor, distruseră califatul de Bagdad, pustiiră Rusia, care rămase
două secole sub dominaţia Hoardei-de-aur şi în 1240, sub conducerea lui
Batu-khan, năvăliră în Polonia, în Ungaria şi în Muntenia, prin munţii Brașovului
şi ai Făgăraşului: „Orda, (fratele lui Batu), care pornea spre dreapta (raporta
istoricul persan contemporan Fazel-Ullah-Rashid), trecând Ţara Oltului, fu
întâmpinat de Bazaran-Ban cu oştire, dar fu bătut... Bugek în ţara Saşilor
trecu peste munţi să intre în Kara-Ulag şi bătu popoarele Ulag”. În urma atâtor
cuceriri şi zdrobiri de popoare, mongolii ajunseră în a doua jumătate a sec.
XIII stăpânii lumii: imperiul lor se întindea de la Marea Chinei până în
Polonia şi de la munţii Himalaia până în Siberia. Astăzi, stăpânii de odinioară
sunt supuşii împăraţilor Chinei, Rusiei şi Turciei.
Tot acestui grup aparţin calmucii sau mongolii
apuseni (numiţi în cronicele noastre şi calmăşi), care au pătruns în Rusia până
la gura Volgii, în gubernia Astrahan. La 1812, ei intrară în Bucureşti odată cu
oştirea rusă şi cronicarul contemporan, Dionisie Eclesiarhul, descriind
impresia ce făcură asupra bucureştenilor, îi reprezenta ca „scundateci şi
groşi, cu cap mare şi fruntea lată şi obrazul mare, iar ochii şi urechile
mici”, caracteristica tipului uralo-altaic.
Grupul
ugric. Grupul fino-ugric, reprezentat în primul rând
de finlandeză în Finlanda şi de maghiară în Ungaria, cea din urmă izolată cu
desăvârşire de idiomele înrudite; apoi de dialectele ugrice dintre Ural şi
Volga, ca ceremisa, ostiaca şi vogula în Siberia, ultima idioma cea mai
îndeaproape înrudită cu maghiara; în fine, de samoiedă, lângă Oceanul Glacial.
Într-o regiune învecinată cu ostiacii şi vogulii trebuie căutată şi patria
primitivă a poporului ungur. De aici, din Urali, ungurii porniră spre Sud cu
ocazia invaziei avarilor, fură treptat supuşi de bulgari şi de kazari. Împinşi
apoi de pecenegi, ei se aşezară în Rusia meridională (în Atelkuzu) şi în 899
ocupară Panonia, de unde împrăştiară prin incursiunile lor spaima în toată
Europa. După ce absorbiră treptat pe bulgari, kazari, pecenegi şi cumani,
ungurii luară în posesie definitivă acest teritoriu care, în curs de un
mileniu, au perindat atâtea popoare: celţi, germani, iliri, romani, huni şi
avari.
Din capul locului în atingere cu populaţia
indigenă, cu românii şi cu slavii, ungurii suferiră ascendentul cultural al
celor din urmă şi exercitară asupra celor dintâi o influenţă lexicala puţin
însemnată ce-i drept, din cauza naturii sale teritoriale, dar care se resimte
deja în primele monumente ale limbii române. O serie de noţiuni abstracte
foarte importante şi comune întregii românimi (ca chip, fel, gând, pildă, seamă,
viclean şi verbe ca bănuiesc, chibzuiesc, făgăduiesc, socotesc) denotă o
intimitate socială între cele două popoare. Limba româna deşi într-o măsură mai
modestă, a compensat la rândul ei aceste împrumuturi etnice.
Lazăr Şăineanu
Trimiteți un comentariu