(Observaţii critice)
Unul din dezideratele istoriografiei româneşti
contemporane este, desigur, publicarea unei ediţii critice a operelor lui Miron
Costin. Aceea publicată de V. A. Ureche are destule lipsuri, între care cel mai
grav e acela de a nu da totdeauna în apărat lectura tuturor celorlalte
manuscrise, atunci când ele diferă de lectura admisă în text. Şi în afară de aceasta, nu
s-a luat la baza ediţiei manuscrisul reprezentând cea mai bună tradiţie. Pentru
înlăturarea acestor lacune poate servi ediţia versiunii latine a cronicii lui
Miron Costin, care, precum se ştie, a fost publicată de d. Eugeniu Barwinski,
după un manuscris al muzeului Czartoryski din Cracovia. Asupra acestui
manuscris d. Barwinski dă următoarele indicaţii: „Acest manuscris, de format in
folio mic, nu este întreg, ci îi lipsesc de la început una
sau mai multe foi, aşa încât este compus astăzi din 129 foi scrise foarte
îngrijit de una şi aceeaşi mână”. Data la care a fost scris nu se poate da cu
precizie, deoarece după cum se va vedea mai jos, nu Miron Costin este traducătorul, ceea ce
înseamnă că traducerea s-a făcut după moartea lui (1691). În orice caz, el a
fost scris către sfârşitul sec. al XVII-lea sau primii ani ai celui de-al
XVIII-lea.
De cine a fost scris? Punând întrebarea aceasta în
mod implicit întrebăm şi cine este traducătorul, deoarece manuscrisul ce
posedăm e însăşi autograful traducerii, după cum se poate vedea din numeroasele
ştersături şi îndreptări ce se găsesc înăuntrul lui. D. Barwinski, în
traducerea ediţiei pe care a publicat-o, pornind de la constatarea că ori de
câte ori e vorba de o armată moldoveană sau de un principe moldovean,
traducerea zice: „noster exercitus” sau „dux nostrorum moldavorum”, conchide că
traducătorul a fost un moldovean. „Aceste lecturi ale textului latin - zice
d-sa - deşi mediocru traduse, au totuşi o formă atât de caracteristică, încât
nu se poate susţine în mod documentat, că traducătorul a fost un polonez,
deoarece niciodată un polonez nu ar fi scris „noster exercitus”, „princeps
noster” când aceste forme nu s-ar fi găsit în arhetip, de aceea numai un
moldovean a putut fi traducătorul. Argumentaţia d-lui Barwinski este
convingătoare: un moldovean este desigur traducătorul. Dar d. Barwinski crede
că acel moldovean e Miron Costin bazându-se pe faptul că numai un om care
cunoaşte bine ambele limbi, moldoveneasca şi polona, putea face
această traducere. Argumentul acesta precum şi acela scos din caracterul
paleografic al scrierii nu sunt destul de convingătoare şi în contra acestei
paternităţi sunt mai multe argumente. Astfel, Miron Costin amintind nişte semne
prevestitoare ale răscoalei cazacilor, se scuză, de a nu le fi menţionat la
locul lor, deoarece transcrisese „pe isvodul cel curat”; în versiunea latină, fraza
sună: „dabis mihi veniam benevole lector, quia haec signa non posui suo loco...
Posuissem certe haec signa suo loco, sed jam transierat ordo in
exemplari emendate”. Ne putem întreba cu d. P. Panaitescu (cel dintâi care a
atras atenţia asupra acestui pasaj) dacă aceste scuze îşi mai pot avea locul în
cazul că M. Costin ar fi traducătorul, deoarece el traducând, le putea pune la
locul cuvenit. În afară de acest argument adus de P. Panaitescu, mai aducem noi
vreo câteva cam de aceeaşi natură. Astfel, la cap. al XVII-lea, vorbindu-se de
asupririle suferite de cazaci, în Cronică se spune: „Aşa au tras asupririle lor
până la craiul Vladislav în anul [lipseşte]”. Şi aici, dacă M. Costin ar fi
traducătorul, chiar dacă în manuscrisul original ar fi omis această dată, o
putem adăuga aici, mai ales dacă ne gândim că această traducere, având să fie
citită de un străin (în special de un polonez), trebuia să se prezinte cât mai
corectă şi mai îngrijită. La fel la cap. al XIV-lea, vorbindu-se de clădirea
Mănăstirii Bârnova de Miron Vodă Barnovski, Cronica zice: „Şi au urzit şi
Bârnova pe numele său, sub dealul [lipseşte] lângă Iaşi”. Iarăşi,
această omisiune a dealului lângă care s-a clădit mănăstirea ar fi fără sens,
dacă admitem identificarea propusă de editorul traducerii latine. Dar
argumentul peremptoriu contra paternităţii traducerii,
astfel cum a fost stabilită de Barwinski, ni se pare a reieşi mai ales din
pasajul următor: La cap. al XX-lea, cronicarul vorbind de neînţelegerile dintre
poloni şi Racoczi, aminteşte cuvintele spuse de Toppeltin, relativ la aceste
evenimente: „El zice pe scurt aşa: Ce au petrecut leşii de Racoczi să scrie
leşii; iar la ce au sosit Ardealul de aceste îmblete ale lui, noi o mie de ani
o să plângem cu lacrimi”. Toppeltin, la al cărui pasaj se referă M. Costin,
scrie în „Origines et Occasus Transylvanorum”, ed. II,
Viena 1762: „Ubi quod superius fecit, scribent Poloni; quod passus est
Transylvani centum annis lugebunt”. Din citate se vede că în versiunea latină,
cuvintele care redau spusele lui Toppeltin, sunt traduse după originalul
românesc. Şi atunci se pune întrebarea: de ce Miron Costin, dacă pentru scrierea
cronicii sale l-a întrebuinţat pe Toppeltin, acum când dă o traducere latină a acestei
cronici presupunând că el ar fi traducătorul, în loc să reproducă pasajul, traduce după
versiunea pe care o dăduse în cronică? Şi cum un asemenea procedeu ar fi, la
drept vorbind, absurd, înseamnă că trebuie să admitem că nu M. Costin este
traducătorul, ci un alt personaj.
Dar cine altul? P. Panaitescu, pornind de la premisa
că „acest traducător era un moldovean cu cultură apuseană şi cu legături
personale în Polonia”, înclină a crede că e Nicolae Costin, cel care studiase
în şcolile polone, unde fără îndoială căpătase cunoştinţe suficiente de limbă
latină. Noi nu suntem dispuşi a împărtăşi această identificare, tocmai din
cauza celor mai sus văzute: traducerea în limba latină urmează foarte de
aproape textul moldovenesc şi putem spune chiar că este servilă. De aceea e
greu de admis că un om de cultura lui Nicolae Costin, care a amplificat opera
tatălui său, să nu-l fi cunoscut, de exemplu, pe Toppeltin, aşa încât să
traducă versiunea moldovenească dată de tatăl său în cronică sau să nu încerce
a completa datele lăsate în alb. Pentru aceste motive, credem că traducătorul va
fi fost un moldovean, anonim pentru noi,
posedând cultură apuseană, dar care s-a mulţumit să traducă întocmai textul
moldovenesc.
Se găsesc în „Cronica lui Miron Costin” pasaje al
căror sens pare obscur şi aceasta obscuritate provine desigur din cauza
greşelilor comise de copişti. Cele mai evidente dintre ele, în număr de patru,
au fost remarcate întâi de V. Bogrea în Anuarul Institutului de Istorie
Naţională din Cluj, I, p. 310-317. Asupra ultimelor două din cele studiate de
filologul clujan, avem de făcut câteva observaţii. La cap. al XVIII-lea,
Cronica spune: „Matei Vodă brant au fost”. Bogrea, polemizând cu d. George
Pascu, zice: „Ei bine, acest „bătrân” se găseşte şi în traducerea latină,
„senex”. Dar – continuă el - atunci se pune întrebarea: oare traducătorul, care
după toate probabilităţile era Miron Costin (cf. Barwinski, op. cit.,
p. XXI), va fi avut un manuscript rău copiat cu „bătrân” în loc de „brant”, ori
acest „bătrân” e adevărata lectură din arhetip, ori încă suntem în faţa
unui dublet original „brant” şi „bătrân”, aparţinând deopotrivă autorului
cronicii”. La
aceste întrebări, pe care şi le pune Bogrea, observăm că este o greșeală
în argumentaţia răposatului filolog. Dacă, după cum spune el, Miron Costin este
traducătorul cronicii în limba latină, cum să se fi servit de „un manuscript
rău copiat cu „bătrân” în loc de „brant”? Avea doar originalul. Nici
presupunerea existenţei unui dublet originar „brant” - „bătrân” aparţinând
deopotrivă autorului cronicii nu este îndreptăţită. Miron Costin a folosit
desigur numai pe unul dintre cei doi termeni. Dar pe care? Aici răspundem cu
cea de-a doua posibilitate pe care o dădea Bogrea. Cuvântul
„bătrân” şi nu „brant” există desigur în arhetip şi ca dovadă stă faptul că
acele două manuscrise mai sus semnalate, care reprezintă cea mai veche
tradiţie, G şi B, dau ca lectură „bătrân” şi nu „brant”. Acest cuvânt,
„brant”,
credem că a fost introdus ulterior de un copist.
La cap. al XX-lea, Cronica dă o frază fără sens: „A
privi era aievea şi pedeapsă şi stingerea casei lui Vasilie Vodă şi cândai osândai pre oamenii de casa lui,
ales nepoţii lui Vasilie Vod” etc.. Bogrea, comentând cuvintele fără sens „cândai osândai” zice: „După credinţa
noastră, arhetipul Costinesc trebuie să fi avut în acest loc ceva ca: „poate
când iei sama, osânda-i spre oamenii de casa lui” etc. În ce priveşte sensul
acestei amendări, nu avem nimic de zis, întrucât el e sugerat de cuvintele din
traducerea latină: „quae poena dum consideratur”. Ceea ce voim să arătăm este
că nu e nevoie să recurgem la o amendare introducând termeni în afară de text. O
comparaţie între cele două fraze arată resortul greşelii. Fraza latinească
începe cu vorbele: „manifesta fuit poena et mina” şi acestor cuvinte le
corespunde în textul moldovenesc „era aievea şi pedeapsa şi
stingerea”. În felul acesta însă mai rămân din fraza
moldovenească cele două cuvinte a privi. De altă parte fraza latineasca
urmează: „quae poena dum consideratur, fait etiam poena extensa”, căreia în
textul moldovenesc îi corespunde: „cândai osândai”. Vedem că în propoziţia
moldovenească lipseşte termenul corespunzător latinescului „consideratur”.
Bogrea îl redă prin „când iai sama”; dar acest „când iai sama” e identic cu
„când ai a privi” şi atunci nonsensul se explică printr-o greșeală
de transpoziţie: termenul „a privi” a fost trecut în capul frazei, iar locul
lui a fost lăsat liber. În felul acesta credem că se poate explica această
lipsă de înţeles, iar lectura din arhetip o considerăm a fi fost: „era aieve şi
pedeapsa şi
stingerea casei lui Vasilie Vodă şi când ai a privi osânda-i pre oamenii de
casa lui” etc.
A. Iordănescu
Trimiteți un comentariu