Veneţieni

  Veneţienii au fost cei dintâi italieni, cu care de-a lungul Dunării, începând negreşit din ţara Bârladului, mai cu seamă însă în Oltenia cea avută, românii făcuseră cunoştinţă în veacul de mijloc, de unde rezulta că:

1. Asupra tuturor străinilor s-a generalizat în graiul românesc termenul „venetic”, care prin etimologia poporană se leagă în aparenţă cu noţiunea de venire, în realitate însă nu este altceva decât numele bizantin al veneţienilor. Cu sensul romanizat, de la noi cuvântul a trecut la unguri: „venedek”. E ciudat că pe romanul „venetic” şi pe maghiarul „venedek” Cihac le trage deopotrivă din turcul „venediklu” – „veneţian”, necunoscând deloc bizantinul pe care l-a scăpat din vedere şi Körting, aducând pe al nostru „venetic” de-a dreptul din latinul clasic „veneticus”.

2. Fie străbătuţi prin Ungaria, fie înaintând de la Dunăre, veneţienii reuşiseră în Evul Mediu a se coloniza chiar pe alocuri în România şi proba cea mai izbitoare despre aceasta este Veneţia cea din Făgăraş, astăzi două mari sate româneşti: Vineţia-de-sus şi Vineţia-de-jos, o localitate veche deja la 1372, când Vladislav Basaraba a dăruit-o străbunului Văcăreștilor, după cum o voi arăta mai la vale. O familie făgărășană boierească de acolo îl pune în capul genealogiei pe un veneţian tocmai din anul 1185: „Vixit Gregorius primus Venetus Anno Domini 1185”, adică numai vreo jumătate de secol înainte de Liten-vodă. Sunt nu mai puţin interesanţi veneţienii cei de la nordul Olteniei. După o informaţiune căpătată de la d. W. Rola-Piekarski, care cu multă râvnă nu incetează de a studia Gorjul, aşa numiţii „aurari” de la Novaci nu pot fi, după convingerea mea, decât posteritatea unei colonii veneţiene. Ei nu sunt deloc ţigani ca obişnuiţii „rudari”, cei mai mulţi sunt blonzi cu ochi albaştri, toţi vorbesc numai româneşte, dar păstrează tradiţiunea de a fi fost aduşi în vechime la noi pentru a lucra aur, iar „gorjenii îi privesc ca un alt neam, nu români neaoşi, ci fraţi cu românii”. Această problemă merită de a fi urmărită, şi chiar eu însumi voi da îndată o dovadă dialectologică decisivă despre veneţianismul acelor „aurari”. Oricum însă, primul contact medieval cu veneţienii, marea asemănare a graiului nostru cu dialectul lor a fost singura împrejurare ce dete naştere unei foarte curioase aserţiuni într-una din cele mai vechi cronice moldoveneşti cum că românii se trag din Veneţia. Acea cronică, scrisă slavoneşte înainte de 1520, începe prin venirea fabuloşilor patriarhi ai neamului românesc: doi fraţi, Roman şi Vlahata, o geneză veneţiană pe care n-a explicat-o şi nici n-a atins-o măcar d. Bogdan.

Să revenim la aurarii cei de la Novaci. D. Rola-Piekarski îmi împărtăşeşte vreo zece cuvinte din graiul lor, pe care nu le întrebuinţează ceilalţi gorjeni şi care totodată sunt necunoscute românilor de pe aiurea. Din zece, am recunoscut din capul locului că două sunt exclusiv veneţiene, şi cu acestea două încă cred în drept de a mă mulţumi pe deplin, deoarace ele, mai repet încă, sunt exclusiv veneţiene. Unul din cele două este un termen de zidărie. Acoperişul casei, „streaşina” la ceilalţi gorjeni, în graiul aurarilor se cheamă „sugrunde”, la veneţieni „sotogrondal”, în glosarul lui Boerio : „Sottogrondal, quella parte del gocciolatoio della cornice per la banda al di sotto, che si forma incavata onde l'acqua non s'appicchi alle membra della cornice o altre, ma necessariamente si spicchi e cada”. Cuvântul celălalt este şi mai convingător, căci face parte din viaţa poporană cea mai familiară intimă a veneţianului. „La aurari, zice d. Rola-Piekarski, „colie” însemnează ceva fraged, slab, neînsemnat, mai cu seamă despre copii mici, de ex.: erai o colie până mai deunăzi. Iată acum după Boerio : „Culia, colia, maniera vezzeggiativa molto usata da' veneziani nel parlar familiare, detta ancora talvolta per apostrofe: cara colei! Espressione d'affetto e di tenerezza verso persona che si ama e che non e presente: cuor mio; anima mia dolce; ben mio; occhi del cuor mio e simili, son frasi analoghe di tenerezza, ma la nostra è piu efficace ed espressiva”.

Sunt dator de a recunoaşte aici d-lui Rola-Piekarski o perspicacitate cu atât mai remarcabilă, cu cât nu e filolog. În epistola sa către mine el bănuieşte că aurarii din Gorj sunt posteritatea unor dalmatini aduşi în Oltenia pentru lucrarea minelor de aur. Dalmatini, veneţieni, aproape tot una, Dalmaţia din evul mediu fiind tot ce putea fi mai veneţian.

B.P. Hasdeu