Toate dialectele române cunosc, mai mult sau mai puţin, trecerea labialelor în guturale înaintea lui „i”, fie când labiala este iniţială ca în „ghine” din „bine”, „ghie” din „vie”, „kicior” din „picior”, „hire” din „fire”, fie labiala medială ca în: „alghină” din „albină”, „cokil” din „copil”, „trandahir” din „trandafir”, „dornire” din „dormire”, fie labiala urmată de finalul „i” scăzut ca în: „cerghi” din „cerbi”, „luki” din „lupi”, „dorni” din „dormi”, fie, în sfârşit, vocala „i” dispărută ca în : „ketra = kiétra”, „herb = hierb” etc. Trecerea cea mai importantă este a celor două labiale explozive, „b” şi „p”, fiind cea mai răspândită în grai prin numărul cuvintelor în care ne întâmpină şi cea mai variată totodată prin complicaţii fonetice ulterioare: bi-ghi-bghi-bgi, pi-ki-pki-pci (bine=ghine=bghine=bgine; picior=kicior=pkicior=pcicior=cicior). Ajunge a supune unui studiu critic pe „ghi” din „bi”, de care nu putem despărţi pe „ki” din „pi”, pentru că prin însăşi aceasta să se limpezească chestiunea celorlalte labiale guturalizate, care sunt de o importanţă secundară.
Despre
acest fenomen, întrucât îmi pot aduce aminte, au scris mai pe larg Miklosich,
Lambrior, Onciul şi Şăineanu, din care primii trei n-au cunoscut preţiosul text
al lui Cantemir, iar câte-patru nu puteau să cunoască adevărata măsură de
circulaţie în totalitatea dialectelor româneşti a formelor guturalizate.
Lipsindu-le astfel punctul istoric de plecare şi mai ales statistica
fenomenului, nu e de mirare că concluziile lor sunt cu desăvârşire subiective.
Din
punctul de vedere curat fiziologic, trecerea lui „bi” în „ghi” sau a lui „pi”
în „ki”, palatalizate apoi în „gi” şi „ci”, putea să se-ntâmple în orice limbă.
Aşa, bunăoară, o au în Extremul Orient tibetanii, la care „pia” se pronunţă
„cia” (tcha), bia” – „gia” (dja) (Abel-Rémusat, Recherches sur les langues
tartares p. 340). Altceva însă este o posibilitate abstractă şi altceva
realizarea concretă. În Europa întreagă întrucât am putut cerceta, afară de
Peninsula Balcanică nu se găseşte nicăieri „ghi=bi” şi „ki=pi”. Nu fiziologia,
adică nu elementul antropologic trebuie să ne preocupe, ci urmărirea cauzei
locale etnice.
Cantemir
(Descr. Mold., ed. Papiu p. 151) zice: „Mulieres quoque moldavae peculiarem
a viris pronunciationem habent. Mutant enim syllabas „bi” et „vi” în „gi”, ut:
bine (bene)=gine, vie (vinea)=gie; „pi” în „ki”: pizma (invidia)=kizma, piatra
(petra)=kiatra”. Tot Cantemir constata că atât ghi=bi şi ki=pi, precum
ni=mi, era la români un fonetism străin graiului bărbătesc, caracterizând în
special graiul femeiesc, aşa că bărbaţii care rosteau astfel erau porecliţi cu
dispreţ: „feciori de babă”. Şi aserţiunea lui Cantemir se întăreşte pe deplin
prin faptul pozitiv, necontroversabil, că nu se află nici un vechi text
românesc, fie el din orice provincie şi fie de o provenienţă oricât de rustică,
în care să ne întâmpine ghi pentru bi sau ki pentru pi nici ni pentru mi.
Una din
prea puţinele excepţii este actul moldovenesc din 1644 (Arch. ist. I, 1 p. 87),
în care sunt descrise hotarele unei moşii: „şi de acolo sub margine în capu
kiciorului din mijloc lângă mocirla într-o movilită, care iaste sub groapa
boului alăture cu vale şi acolo s'au făcut bour într'un giugastru lângă cel
vechiu, şi apucă kiciorul din mijloc la delu în pădure”. Să se observe însă că
în acest text „kicior” nu este un cuvânt comun, ci s-a stereotipat ca termen
topic, încât trebuia scris întocmai, chiar dacă l-ar fi scris însuşi Cantemir.
În
districtul Teleorman rostirea bărbătească a învins aproape pretutindeni pe cea
femeiască, dar lăsând urme de luptă. Sunt unele comune în care au biruit
femeile. Aşa învăţătorul Cr. Voiculescu din Viişoara ne scrie: „Pe la noi se
zice: este ghine se te duci cu ghioli, corghi sunt negri, tu sorghi ciorba,
lukii mănâncă un kicior de cal, pokii cerşesc, keptenele meu este rar”.
În
multe localităţi, după cum am văzut-o deja mai sus, femeiescul ghi pentru bi
n-a putut să se impună, dar s-a impus totuşi femeiescul ki pentru pi. Faţă cu
acest fenomen, se naşte o întrebare firească: de ce oare ki a fost mai tare
decât ghi? Răspunsul se cuprinde şi se dă pe faţă de la sine în următorul şir
de fapte decisive: Într-o mare parte din districtul Dolj (comunele Dranicu,
Gogoș, Comoșteni, Bulzeşti, Galiciuica, Vela, Işalniţa, Murgaş, Simnic,
Căpreni, Bodăesti, Calopăr etc.) nu se aude deloc ghi pentru bi, nici pi pentru
ki, afară de un singur cuvânt: kept, uneori pkept. În comuna Ploiesciori din
Prahova, labiala se guturalizează numai în trei cuvinte: kept, kipota şi keptene,
iar în comuna Mălăieşti numai în două: kept şi keptene. În comuna Bălţaţi din
Teleorman numai în singurul kept, de asemenea în comuna Micloșani din Muscel.
Dialectul
istro-român nu cunoaşte deloc guturalizarea labialelor, afară numai şi numai în
două vorbe: kiept şi ciaptere = kiaptene (Miklosich, Rumun. Untersuch. 1,
23-4). La români, pe care Tit Liviu i-ar fi numit „novum genus hominum ex
militibus romanis et dacicis mulieribus”, elementul cuceritor, adică cel
bărbătesc, fiind latinii, iar elementul cucerit sau femeiesc fiind dacii,
fenomenul lingvistic ghi=bi, ki=pi, ni=mi, întrucât el este femeiesc, nu poate
să fie decât o rămăşiţă dacică, nicidecum latină. Şi aici ni se prezintă o
dilemă:
1. sau
că în limba dacică labialele se guturalizau înaintea lui „i”;
2. sau
că în fonetismul latin grupurile bi, pi, mi se rosteau altfel decât aceleaşi
grupuri în fonetismul dacic, adică se rosteau în aşa fel încât pentru auzul
dacilor ele cuprindeau un element diferenţial gutural.
Prima
ipoteză trebuie înlăturată cu desăvârşire, de vreme ce în nomenclatura
personală, în cea locală şi în cea botanică a dacilor ne întâmpină foarte des
labiale neguturalizate înaintea lui „i”, bunăoară: Berebistes, nu Beregistes;
Bicilis, nu Gicilis; Pieporus, nu Kieporus; Clepidava, nu Clekidava; Tibiscum,
nu Tigiscum; apoi Capidava, Piroboridava, Pinum, caropithla, rhathibida etc.
Tracii
de peste Dunăre, despre care ştim că numeau tezaurul „pitu-”, nu „kitu-”
(Schol. Apollonii Rhodii I, 933), de asemenea nu guturalizau labialele, după
cum nu le guturalizează nici posteritatea lor actuală, albanezii. Rămâne în
picioare numai ipoteza a doua şi anume: dacii rosteau pe latinul bi, pi, mi ca
ghi, ki, ni, un pseudo-fonetism cam aşa după cum creolii prefac sonurile
franceze, spaniole şi portugeze (Schuchardt, Kreol. Studien, passim).
Fonetismul
latin nu era tocmai uşor pentru o ureche ne-romană. Aşa vechii greci îl aveau
pe (ti) şi totuşi pe latinul (ti) îl rosteau (tzi): „optzimus=optimus”. Celţii
îl aveau pe (v), dar pe latinul (v) îl amestecau cu (f): „vulgor = fulgur”,
„figil=vigilia” (Sittl, Verschieclenheiten d. lat. Spr. p. 51 sq.). Într-un
singur punct, sub raportul guturalizării labialelor, fonetismul dacic se
întâlnea întrucâtva cu cel latin. Se ştie că romanii îl confundau pe (f) cu
(h): faedus-haedus, fordeum-hordeum, folus-holus, fariolus-hariolus etc.
(Corssen, Ausspr.2 I, 159 sqq.). Iată de ce „hi” pentru „fi” era nu numai
dacic, dar şi oarecum latin, încât a putut să se introducă fără rezistenţă în
graiul românesc: el figurează adesea în vechea noastră literatură şi nu se
atribuie de către Cantemir „feciorilor de baba”. În fond însă acest fonetism nu
este la romani latin, ci dacic, după cum fonetismul analog la spanioli în
„hierro = ferrum”, „hacer = facere” etc., nu este latin, ci iberic (cfr.
Ascoli, Due lettere p. 29). Concordanţa latino-dacică într-o parte, ca şi
concordanţa latino-iberică în cealaltă, a fost o simplă înlesnire de propagandă
fonetică.
Aplecarea
dacilor sau mai bine zicând a tracilor în genere, de a guturaliza labialele
latine dinaintea lui „i” poate ea singură să dezlege o enigmă din Hesychius.
Acest culegător de glose din sec. IV aduce pluralul „serghi” în loc de latinul
„cervi” sau „cerbi”, întocmai ca la români în „cerghi”, moldoveneşte „șerghi”.
El nu ne spune de unde a luat-o, dar nefiind nici grecească, nici italică, este
învederat ca această glosă nu poate să fie decât tracică.
B.P.
Haşdeu
Trimiteți un comentariu