Babă

  În diferitele sale sensuri prin mulţimea derivatelor de tot felul, „baba” este una din vorbele cele mai circulatoare în grai. Reduplicarea silabică ba-ba, ca şi alte reduplicări analoage de sonuri labiale şi dentale: ma-ma, pa-pa, ta-ta, na-na , da-da etc., alcătuiesc în toate graiurile omeneşti, până şi în cele mai străine unul altuia, un fond primordial, comun antropologic, din care s-a format terminologia familiară pentru părinţi şi neamuri. Acest fond primordial comun s-a diferenţiat însă pretutindenea prin trei factori:

1° schimbări fonetice şi metatetice, astfel că din „baba” s-au putut face „abab”, „aba”, „bubu” etc.;

2° diferita aplicare a aceleiaşi reduplicări, astfel „baba” într-un grai însemnează pe „mumă”, în alt grai pe „tată”, aiurea pe unchieșu etc. ;

3° diferita desfăşurare ulterioară a sensurilor la trecerea termenului din cercul familiar în cercul cuvintelor comune, astfel că „baba” a putut să ajungă în unele graiuri la sensul de preot, iar în altele la acela de copil. Numai la slavi, după toate dialectele lor, primitivul ba-ba a căpătat înţelesul de „grand'mère” şi apoi de „vieille femme”, iar de la slavi d'a-dreptul, mai ales de la poloni, au împrumutat-o pe „babă” românii fără ca s-o aibă neo-latinii din Occident.

Toate accepţiunile cuvântului „babă” în limba noastră se găsesc de asemenea şi în cea poloneză, deşi unele din ele lipsesc altor dialecte slavice. Cu sensul cel fundamental slavic de „bunică”, „babă” se mai aude la românii din Sălaj (Tribuna din Sibiu, 1890 No. 85); mai pretutindenea însă acest sens a dispărut, rămânând în locu-i acela de „femeie bătrână”. Dispariţiunea s-a început cam în sec. XVII.

În sens de „femeie bătrână", care este cel mai răspândit, „babă” e în antiteză cu „moş” sau cu „moşneag”, o antiteză care ne întâmpină la tot pasul în literatura poporană.

Babele sunt privite ca fiinţele „cele mai d'a dracului”, de unde vine obişnuita însoţire a cuvântului „babă” cu epitetele peiorative: „cloanţă”, „cotoroanţă”, „hârcă”, „talpa-iadului”, „hoanghină” etc. Unele din asemenea babe doftoroaie şi vrăjitoare ajung în popor a fi atât de vestite, încât numele lor răsună din gură în gură: baba cutare.

O altă îndeletnicire favorită a babelor este de a boci la înmormântări. Bocetele formează în literatura poporană o adeverata poezie băbească, câteodată de o frumseţe rară. De aici însă orice plâns femeiesc, ba şi bărbătesc, se califică ironic ca „bocire băbească”.

Până n-ajunge „cătărambă”, o babă nu se crede încă a fi bătrână, după cum nu e bătrân nici „moşul” până n-ajunge „ghiuj” sau „vâj”. De aceea expresiunea „babă bătrână”, ca şi „moş bătrân”, nu e un pleonasm.

Copiii cei crescuţi prea mult timp pe mâinile mamelor şi ale bunicelor poartă din vechime în popor dispreţuitoarea poreclă de „feciori de babă”, despre care vorbeşte deja Cantemir (Descriptio Moldaviae ed. Papiu p. 151).

B.P. Haşdeu