Momârlanii poartă cămăşi lungi, până la
genunchi, la mâneci cu pumnaşi cusuţi cu arnici. La grumazi, camășile-s cu
guler frumos chindisit, încheieturile cu cusături simple. Peste cămaşă poartă
brâie late (şerpare); vara însă poartă curele negre, în forma chingii, late ca
de trei degete. În ele pot ţine un cuţit, cruceri ș.a. Legată la straiţă au
căpceaua. De iarnă au pieptare înfundate şi peste acelea, șube (ţundre) de
pănură albă. Unii au cojoace. Tot de pănură albă sunt cioarecii. Opinca e
încălţământul obişnuit la bărbaţi şi la femei. Acum se introduc cizmele ca
încălţăminte de sărbătoare. În opinci, atât bărbaţii cât şi femeile poartă
călţuni de pănură albă. Călţunii cei de vară ai femeilor sunt numai până sub
genunchi. Obielele se ţes anume spre scopul acesta şi sunt tot din pănură albă
cu trei vergi la capătul ce vine pe fluier. În Merişori, femeile poartă călţuni
şi vara şi iarna.
Fetele
umblă de comun cu capul descoperit, dar poartă şi cârpe de boltă. Părul şi-l
împletesc într-o cosiţă slobozită pe spate, iar cel de pe partea dinainte a
capului îl împletesc într-altă cosiţă care o duc către urechea dreaptă şi o
împreună cu chica cea de pe spate. În cosiţa de pe frunte poartă flori. Femeile
măritate împletesc părul de pe partea dinainte a capului în mai multe rânduri
de plete, care le duc de la mijlocul capului spre amândouă urechile, iar părul
celălalt îl împletesc în două cosiţe care le pun pe cap la dreapta și la
stânga. Pe cap poartă văl alb, broboada care, dacă e de jolgiu mai fin, cum
este al mireselor se numeşte rariţă. În păr se împodobesc cu trămurici, nişte
ace de păr de aramă galbenă şi cu gămălie mare, ca o floare de diverse culori.
Gămălia este legată de ac cu sârmă subţire, galbenă şi întoarsă în spirală, de
unde provine tremurarea.
Salbe
de bani poarta fetele şi nevestele. Specială podoabă la grumazi este lăţitarul,
care constă din mărgeluţe de varii culori, înşirate așa ca mununile sau
mununiţele de pe pălăriile târnăvenilor şi murășenilor. Iea este de pânză albă
sau de jolgiu, pe mâneci cu cusături frumoase. Se încing cu curele pe care sunt
înşirate inele. Peste ie îmbracă o vestă de pănură albă, lungă din grumazi până
în pământ, pe care o numesc șubă femeiască. La grumazi este făcută ca vesta
domnilor, iar de la brâu în jos este încheiată. Cele mai avute poartă un cojoc
peste șubă. Vara poartă opreg (crătinţă) frumos, de diferite culori ; iarna
este obișnuită rochia de lână numită borcă neagră şi toată creţe de sus până
jos.
Femeile
au cioareci de vară şi de iarnă, până din sus de genunchi. Îi leagă cu legături
făcute din păr de capră, numite vânări. Ele încă se încălţă cu opinci în care
poartă obiele de pănură albă. Vara, toate femeile poartă colţuni în opinci.
Duminica şi în sărbători, fetele şi nevestele încalţă cizme scumpe, ba şi ghete
(păpuci). Femeile nemeşilor din Paroșeni şi Iscroni nu fac deosebire, decât că
fac conci. Pentru Ardeal în special, avem o terminologie destul de bogată.
Aproape
în general ţăranul şi ţăranca umblă curaţi în lume, având haine sau straie de
sărbătoare şi haine sau bulendre de purtat. Dacă se murdăreşte, fiecare fel de
pânză are modul său de a se spăla: mai întotdeauna apa caldă şi săpunul. Sunt
apoi şi diferite procedee locale, precum pentru lucrurile de mătase, care se
spală în chipul următor: se fierbe lapte şi se lasă până se mai răcoreşte,
muindu-se apoi într-însul lucrurile de mătase. În urmă se fierb tărâţe într-un
săculeţ, iar zeama se strecoară printr-o cârpă. Când e aproape rece, se clătesc
în zeamă mătăsurile, după care se strecoară printr-un şervet şi se pun la
uscare. În cele ce urmează vom arăta chipul cum se spală cămăşile în
Ţepu-Tecuciu.
Am mai
arătat şi în altă parte ca aici sub numele generic de cămăşi se înţelege tot
felul de cămăşi, izmene, basmale, petici (cârpe) etc., iar sub numele de rufe
se înţelege cămăşi şi izmene rupte, dar mai ales cămăşi vechi. Se zice: „cârpesc
o rufă”, „am o rufă pentru treierat” etc. Cămăşile se schimbă, se primeneşte
omul şi să spală regulat ca timp şi ca chip. Unele femei spală cămăşi marţi,
prea puţine joi, iar marea mulţime sâmbătă. Dacă-i vremea de muncă, femeia
rămâne acasă, cu un copil care să-i aducă apă şi care să-i facă focul sub
ceaun. Cămăşile se spală în găletar ; leşia se face în leşierul cu cenuşă. La
spălat fac trei leşii : întâia leşie se face turnând întâiul ceaun cu apă
clocotită, prin ajutorul unei oale, în leşierul cu cenuşă, iar leşia curge-n
găletar. Fiindcă aceasta se poate face cât de dimineaţă, femeia îşi cheamă
bărbatul şi copiii ca să se leie. Bărbatul se la întâi singur, se şterge cu
cămaşa neagră şi se piaptănă. Tot singuri se lă şi flăcăii. Pe cei mici îi lă
mama. După pieptănare, se primenesc şi pleacă fiecare la treaba sa.
De cele
mai multe ori însă, femeia nu se la acuma, ci seara sau tocmai sâmbătă seara.
Ca să-şi facă leşia atunci, nu întrebuinţează găletarul cu leşierul, ci pune
numai cenuşă pe o mătură lată şi curată, peste care toarnă apă clocotită,
încet, încet, aşa că leşia curge într-o albie. Femeile şi fetele cari mai
întotdeauna se lau sâmbătă seara, se despletesc mai întâi, iar după ce s-au lat
adună tot părul în frunte şi-l fac corn, unul sau două. După ce s-au şters,
încep greul despletit al coadelor de jos în sus, descâlcindu-l cu încetul ca să
nu-l rupă. Apoi şi-l împletesc, femeile în cele două coade, fiecare din câte
trei viţe, iar fetele într-una, sau numai şi-l răsucesc făcându-l coc în ceafă.
După ce
lăutul s-a sfârşit, femeia înmoaie cămăşile. Vara, când rufele se murdăresc şi
se înnegresc mai tare, femeii i-i silă de cele mai multe ori „de hazul lor” şi
le numeşte boarfe, pe care are să le „borfăiască”, „negre ca pământul”; dar tot
trebuie să le spele, căci altfel, „de le va băga numai în boale”, au s-o râdă
femeile când i le-or vedea întinse pe gard. Muierea cămăşilor se face pe rând,
după care sunt date toate într-un capăt al găletarului. Dacă le-a sfârşit,
începe spălarea, iarăşi pe rând, când începe a le trece în celălalt capăt. Apoi
le freacă sau le zoleşte, ca să se spele şi cum a zolit una, o clăteşte, ca să
ia săpunul murdăria de pe ea, o stoarce de apă, răsucind-o întâi numai cu o
singură mână în apă, storcând-o cu amândouă degetele, o pune pe pat, teancuri.
După aceasta, se varsă leşia întâi afară.
În
vremea aceasta, al doilea ceaun, de două cofe cu apă, pentru al doilea găletar,
a fiert pe foc. Fierberea e gata atunci, când aburi uşori fug pe suprafaţa
ceaunului, când se văd beşicuţe mărunte apărând şi dispărând, „când ceaunul
cântă”. Cămăşile, după ce apa a fost turnată în leşier şi leşia s-a scurs în
găletar, se moaie iarăşi câte una, se săpunesc iarăşi câte una, se freacă apoi
se pun iarăşi într-un colţ al găletarului ca să se moaie. Când toate s-au
isprăvit de pe pat, se iau din nou la zolit, la clătit şi iar se pun stoarse pe
pat. Frecatul sau zolitul nu se face ca la târg, peste degete, ci la rădăcina
mâinii, căci cămaşa e groasă „şi nu pricepe de vorbă legănată”. Mâna dreaptă
stă ţeapănă, stanga lucrează.
Unele
gospodine fac al treilea ceaun pe jumătate leşie, iar jumătate este apoi lăsat
în crop. Acum cămăşile stau la opăreală, femeia mai răsuflă, căci cât a stat la
zolit cu capu-n jos, a ostenit. Tot în acest răstimp, dacă-i vară, femeia face
de mâncare, cu care se va duce la câmp, unde-i munceşte bărbatul şi copiii,
ori, dacă-s acasă toţi, fiindcă vatra-i bine arsă, „trânteşte o burca-n spuză,
colea, cât roata cotigăi”. Cu o oală - două, din ceaunul al treilea, opăreşte făina-n
covată, pune frunze de hrean pe vatră, toarnă burca, o lipeşte cu apă (o
netezeşte), pune frunze de hrean pe deasupra şi apoi o-nvelește cu spuză. Până
va scoate şi ea cămăşile, numai bine şi burca-i coaptă.
Cămeşile frecate cu, ori fără săpun, sunt
clătite şi stoarse. Femeia le pune pe umăr şi se duce de le-nșiră pe parii
gardului. În zoaia de la leşia şi apa a treia, cine-i acasă, se spală pe
picioare. Spălatul cămăşilor, dacă se face săptămânal (şi femeia nu aşteaptă să
i se facă „vrav”), la o casă de 5-6 persoane, ţine cel mult trei ceasuri, aşa
că vara, când omul pleacă la muncă pe la ceasul 4, înainte de răsăritul
soarelui, pe la prânzişor, adică de la 7,3o-9 ceasuri, când e obiceiul să se
facă popas, să se pună jos, să mănânce şi să aţipească puţin, vine şi femeia cu
demâncarea. Foarte puţine femei se abat de la această regulă a spălatului. Rar
zice câte una: „eu mi-aş lua lumea-n cap să ştiu că scot cămăşile (spălate)
numai prin trei ape”; aceasta obişnuieşte patru ape. Alta însă adaugă: „cine
ştie, poate scoate cămăşile şi dintr-o singură apă şi-i omăt, nu altceva”.
Acestea
avem de spus despre port, pe scurt, ca să contribuim la stabilirea ideii, că
portul sau porturile româneşti sunt variate, frumoase, practice şi că aproape
în întregime sunt lucrate în gospodăria de la ţară.
de Tudor Pamfile (1909)
Trimiteți un comentariu