Home » , , , , , , , , , , , , » Portul din Ardeal

Portul din Ardeal

Written By Dragos Gros on duminică, 20 aprilie 2014 | 07:07




 Asupra portului românilor de pe Valea Jiului din Ardeal, aflăm următoarele: până a nu se înfiinţa calea ferată şi exploatarea cărbunilor de piatră (la Pietroșeni, Lupeni), jiienii trăiau tare izolaţi. Ei nu aveau negoţ cu care să se scoboare la vale, ca mocanii, ci ocupaţia lor era economia de oi şi de vite. Comunicaţia lor anevoioasă şi modul lor de trai simplu, ca al tuturor muntenilor, a fost cauza de jiienii şi-au păstrat foarte bine originalitatea graiului, cu ale sale particularităţi vrednice de toată atenţia, portul, precum datine, credinţe, jocul la cântec din fluieră şi alte moravuri româneşti. Starea lor culturală lasă prea mult de dorit. Şcoale acum încep a înfiinţa. Jiienii poartă păr lung. Rari sunt care se tund şi numai bărbaţii tineri, de curând ieşiţi din miliţie. Bărbaţii poartă vara pălării cu margini late, iarna căiţe (caciuli) negre sau albe. Forma căciulii în unele locuri, precum în Petrila, e asemenea cu capacul căldării, mai lată la fund.

 Momârlanii poartă cămăşi lungi, până la genunchi, la mâneci cu pumnaşi cusuţi cu arnici. La grumazi, camășile-s cu guler frumos chindisit, încheieturile cu cusături simple. Peste cămaşă poartă brâie late (şerpare); vara însă poartă curele negre, în forma chingii, late ca de trei degete. În ele pot ţine un cuţit, cruceri ș.a. Legată la straiţă au căpceaua. De iarnă au pieptare înfundate şi peste acelea, șube (ţundre) de pănură albă. Unii au cojoace. Tot de pănură albă sunt cioarecii. Opinca e încălţământul obişnuit la bărbaţi şi la femei. Acum se introduc cizmele ca încălţăminte de sărbătoare. În opinci, atât bărbaţii cât şi femeile poartă călţuni de pănură albă. Călţunii cei de vară ai femeilor sunt numai până sub genunchi. Obielele se ţes anume spre scopul acesta şi sunt tot din pănură albă cu trei vergi la capătul ce vine pe fluier. În Merişori, femeile poartă călţuni şi vara şi iarna.

 Fetele umblă de comun cu capul descoperit, dar poartă şi cârpe de boltă. Părul şi-l împletesc într-o cosiţă slobozită pe spate, iar cel de pe partea dinainte a capului îl împletesc într-altă cosiţă care o duc către urechea dreaptă şi o împreună cu chica cea de pe spate. În cosiţa de pe frunte poartă flori. Femeile măritate împletesc părul de pe partea dinainte a capului în mai multe rânduri de plete, care le duc de la mijlocul capului spre amândouă urechile, iar părul celălalt îl împletesc în două cosiţe care le pun pe cap la dreapta și la stânga. Pe cap poartă văl alb, broboada care, dacă e de jolgiu mai fin, cum este al mireselor se numeşte rariţă. În păr se împodobesc cu trămurici, nişte ace de păr de aramă galbenă şi cu gămălie mare, ca o floare de diverse culori. Gămălia este legată de ac cu sârmă subţire, galbenă şi întoarsă în spirală, de unde provine tremurarea.

 Salbe de bani poarta fetele şi nevestele. Specială podoabă la grumazi este lăţitarul, care constă din mărgeluţe de varii culori, înşirate așa ca mununile sau mununiţele de pe pălăriile târnăvenilor şi murășenilor. Iea este de pânză albă sau de jolgiu, pe mâneci cu cusături frumoase. Se încing cu curele pe care sunt înşirate inele. Peste ie îmbracă o vestă de pănură albă, lungă din grumazi până în pământ, pe care o numesc șubă femeiască. La grumazi este făcută ca vesta domnilor, iar de la brâu în jos este încheiată. Cele mai avute poartă un cojoc peste șubă. Vara poartă opreg (crătinţă) frumos, de diferite culori ; iarna este obișnuită rochia de lână numită borcă neagră şi toată creţe de sus până jos.

 Femeile au cioareci de vară şi de iarnă, până din sus de genunchi. Îi leagă cu legături făcute din păr de capră, numite vânări. Ele încă se încălţă cu opinci în care poartă obiele de pănură albă. Vara, toate femeile poartă colţuni în opinci. Duminica şi în sărbători, fetele şi nevestele încalţă cizme scumpe, ba şi ghete (păpuci). Femeile nemeşilor din Paroșeni şi Iscroni nu fac deosebire, decât că fac conci. Pentru Ardeal în special, avem o terminologie destul de bogată.

 Aproape în general ţăranul şi ţăranca umblă curaţi în lume, având haine sau straie de sărbătoare şi haine sau bulendre de purtat. Dacă se murdăreşte, fiecare fel de pânză are modul său de a se spăla: mai întotdeauna apa caldă şi săpunul. Sunt apoi şi diferite procedee locale, precum pentru lucrurile de mătase, care se spală în chipul următor: se fierbe lapte şi se lasă până se mai răcoreşte, muindu-se apoi într-însul lucrurile de mătase. În urmă se fierb tărâţe într-un săculeţ, iar zeama se strecoară printr-o cârpă. Când e aproape rece, se clătesc în zeamă mătăsurile, după care se strecoară printr-un şervet şi se pun la uscare. În cele ce urmează vom arăta chipul cum se spală cămăşile în Ţepu-Tecuciu.

 Am mai arătat şi în altă parte ca aici sub numele generic de cămăşi se înţelege tot felul de cămăşi, izmene, basmale, petici (cârpe) etc., iar sub numele de rufe se înţelege cămăşi şi izmene rupte, dar mai ales cămăşi vechi. Se zice: „cârpesc o rufă”, „am o rufă pentru treierat” etc. Cămăşile se schimbă, se primeneşte omul şi să spală regulat ca timp şi ca chip. Unele femei spală cămăşi marţi, prea puţine joi, iar marea mulţime sâmbătă. Dacă-i vremea de muncă, femeia rămâne acasă, cu un copil care să-i aducă apă şi care să-i facă focul sub ceaun. Cămăşile se spală în găletar ; leşia se face în leşierul cu cenuşă. La spălat fac trei leşii : întâia leşie se face turnând întâiul ceaun cu apă clocotită, prin ajutorul unei oale, în leşierul cu cenuşă, iar leşia curge-n găletar. Fiindcă aceasta se poate face cât de dimineaţă, femeia îşi cheamă bărbatul şi copiii ca să se leie. Bărbatul se la întâi singur, se şterge cu cămaşa neagră şi se piaptănă. Tot singuri se lă şi flăcăii. Pe cei mici îi lă mama. După pieptănare, se primenesc şi pleacă fiecare la treaba sa.

 De cele mai multe ori însă, femeia nu se la acuma, ci seara sau tocmai sâmbătă seara. Ca să-şi facă leşia atunci, nu întrebuinţează găletarul cu leşierul, ci pune numai cenuşă pe o mătură lată şi curată, peste care toarnă apă clocotită, încet, încet, aşa că leşia curge într-o albie. Femeile şi fetele cari mai întotdeauna se lau sâmbătă seara, se despletesc mai întâi, iar după ce s-au lat adună tot părul în frunte şi-l fac corn, unul sau două. După ce s-au şters, încep greul despletit al coadelor de jos în sus, descâlcindu-l cu încetul ca să nu-l rupă. Apoi şi-l împletesc, femeile în cele două coade, fiecare din câte trei viţe, iar fetele într-una, sau numai şi-l răsucesc făcându-l coc în ceafă.

 După ce lăutul s-a sfârşit, femeia înmoaie cămăşile. Vara, când rufele se murdăresc şi se înnegresc mai tare, femeii i-i silă de cele mai multe ori „de hazul lor” şi le numeşte boarfe, pe care are să le „borfăiască”, „negre ca pământul”; dar tot trebuie să le spele, căci altfel, „de le va băga numai în boale”, au s-o râdă femeile când i le-or vedea întinse pe gard. Muierea cămăşilor se face pe rând, după care sunt date toate într-un capăt al găletarului. Dacă le-a sfârşit, începe spălarea, iarăşi pe rând, când începe a le trece în celălalt capăt. Apoi le freacă sau le zoleşte, ca să se spele şi cum a zolit una, o clăteşte, ca să ia săpunul murdăria de pe ea, o stoarce de apă, răsucind-o întâi numai cu o singură mână în apă, storcând-o cu amândouă degetele, o pune pe pat, teancuri. După aceasta, se varsă leşia întâi afară.

 În vremea aceasta, al doilea ceaun, de două cofe cu apă, pentru al doilea găletar, a fiert pe foc. Fierberea e gata atunci, când aburi uşori fug pe suprafaţa ceaunului, când se văd beşicuţe mărunte apărând şi dispărând, „când ceaunul cântă”. Cămăşile, după ce apa a fost turnată în leşier şi leşia s-a scurs în găletar, se moaie iarăşi câte una, se săpunesc iarăşi câte una, se freacă apoi se pun iarăşi într-un colţ al găletarului ca să se moaie. Când toate s-au isprăvit de pe pat, se iau din nou la zolit, la clătit şi iar se pun stoarse pe pat. Frecatul sau zolitul nu se face ca la târg, peste degete, ci la rădăcina mâinii, căci cămaşa e groasă „şi nu pricepe de vorbă legănată”. Mâna dreaptă stă ţeapănă, stanga lucrează.

 Unele gospodine fac al treilea ceaun pe jumătate leşie, iar jumătate este apoi lăsat în crop. Acum cămăşile stau la opăreală, femeia mai răsuflă, căci cât a stat la zolit cu capu-n jos, a ostenit. Tot în acest răstimp, dacă-i vară, femeia face de mâncare, cu care se va duce la câmp, unde-i munceşte bărbatul şi copiii, ori, dacă-s acasă toţi, fiindcă vatra-i bine arsă, „trânteşte o burca-n spuză, colea, cât roata cotigăi”. Cu o oală - două, din ceaunul al treilea, opăreşte făina-n covată, pune frunze de hrean pe vatră, toarnă burca, o lipeşte cu apă (o netezeşte), pune frunze de hrean pe deasupra şi apoi o-nvelește cu spuză. Până va scoate şi ea cămăşile, numai bine şi burca-i coaptă.

 Cămeşile frecate cu, ori fără săpun, sunt clătite şi stoarse. Femeia le pune pe umăr şi se duce de le-nșiră pe parii gardului. În zoaia de la leşia şi apa a treia, cine-i acasă, se spală pe picioare. Spălatul cămăşilor, dacă se face săptămânal (şi femeia nu aşteaptă să i se facă „vrav”), la o casă de 5-6 persoane, ţine cel mult trei ceasuri, aşa că vara, când omul pleacă la muncă pe la ceasul 4, înainte de răsăritul soarelui, pe la prânzişor, adică de la 7,3o-9 ceasuri, când e obiceiul să se facă popas, să se pună jos, să mănânce şi să aţipească puţin, vine şi femeia cu demâncarea. Foarte puţine femei se abat de la această regulă a spălatului. Rar zice câte una: „eu mi-aş lua lumea-n cap să ştiu că scot cămăşile (spălate) numai prin trei ape”; aceasta obişnuieşte patru ape. Alta însă adaugă: „cine ştie, poate scoate cămăşile şi dintr-o singură apă şi-i omăt, nu altceva”.

 Acestea avem de spus despre port, pe scurt, ca să contribuim la stabilirea ideii, că portul sau porturile româneşti sunt variate, frumoase, practice şi că aproape în întregime sunt lucrate în gospodăria de la ţară.


de Tudor Pamfile (1909)
Share this article :

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger