În dialectal celto-armorican cuvântul „palamour” înseamnă „pentru ca” sau
„pentru că”. Ilustrul Zeuss, fondatorul lingvisticii celtice, neştiind cum să
explice aceasta vorbă, a numit-o „vox
obscura”, ca şi când ar fi un venerabil arhaism.
Vine Ebel, unul din cei mai buni discipoli al lui Zeuss şi arată că misteriosul
„palamour” nu este decât francezul „par amour”, pe care armoricanii l-au împrumutat
în epoca modernă, aplicat cam în felul latinului „gratia”.
O greşeală analogă a făcut la noi episcopul Melchisedek
al Dunării-de-jos, pe care – îmi place a o spune - sunt cel dintâi a-l stima
pentru laborioasele sale publicaţii. Prea-sfinţia sa are
nefericirea de a mai crede cu orice preţ în autenticitatea naivei falsificări
cunoscute sub numele de „izvod al lui Clănău” sau „cronica lui Huru”. În acea
curioasă cronică, consilierii domneşti sunt numiţi „cochii-vechi”. Cu această
ocazie, episcopul Melchisedek observă: „Zicerea „cochii-veci”, titlu ce acest
document îl dă consilierilor Domnului sau divanului ţării, adunării oamenilor
cu minte şi experienţă, până nu demult se da în Moldova divanului sau adunării
boierilor administratori, înaintea cărora se făceau mezaturile sau licitaţiile
publice pentru antreprizele statului sau pentru averile particulare ce se
scoteau la vânzare publică. Zicerea „cochii-vechi” în Moldova este proverbială şi
se întrebuinţează când vrea cineva să arate o antichitate fabuloasă: „acesta e
de când cochii vechi”.
Deci, „cochii-vechi” este „vox obscura”...
ca şi armoricanul „palamour”! Nu numai
moldovenii, precum se pare a crede episcopul Melchisedek, dar şi muntenii au
avut pe „cochii-vechi”. Unicul romancier naţional al românilor care a schiţat măiestreşte
viaţa bucureşteană din epoca fanariotă, dezmormântând-o din prăfuitele condici şi
dosare ale Archivei Statului, consacra „cochilor-vechi” un capitol întreg.
Cochii-vechi înseamnă
pur şi simplu mezat sau licitaţie, fie înaintea Divanului, fie înaintea
Starostelui de negustori, dar nicidecum “adunarea oamenilor cu minte şi
experienţă. Noi am luat acest cuvânt de la unguri, la care „kotyavetye”, pronunţat
aproape că „kokiovekie”, vrea să zică „vânzare publică”. Ungurii la rândul lor,
după propria mărturie a arheologului maghiar Révai, l-au căpătat de la sârbi.
Sârbeşte, „ko-tie-vetie”,
dialectic „kò-ke-veke” adică „cine mai vrea ?” este o obişnuită exclamaţie
la vânzări publice, întocmai ca la francezi: „au plus offrant!”. De aici şi la români zicerea „a merge la
cochii-vechi” era sinonimă cu „hai la mezat!”.
Iată de unde şi
i-a cumpărat fabricantul lui Huru pe „consilierii domneşti!”. Cunoscând acum de
aproape „cochii-vechi”, este o adevărată petrecere de a citi în acea cronică
bunăoară: “Şi cari Mare Giudi veri Consu veri Prefectu veri Campoduxu veri mari
Căpitan şi veri Vornici hioar dăţi trei ales şi cu omenie şi nenăimat moşie sărvioar
un atari Cochio Vechio numărase”... (Fragment istoric scris în vechea limbă română din 1495). Cu alte cuvinte: oricine se va alege de trei ori prefect, va căpăta
onoarea de a purta numele de Mezat, adică „Monsieur
de l'Eucan” sau „Herr von
Versteigerung”.
B.P.
Haşdeu
Trimiteți un comentariu