Pentru morţi se fac focuri mai de multe ori pe
an. E greu de stabilit -şi dealtfel nici nu e nevoie- care focuri sunt pentru
morţi şi care se raportează la cultul soarelui, pentru că focurile se aprind
parte pentru morţi, parte pentru soare. Cultul soarelui şi cultul morţilor sunt
strâns unite în credinţele poporului nostru şi de multe ori au aproape aceleaşi
ceremonii. Focurile de primăvară, de la Sân Toaderul cel mare, sunt cu
precădere ale soarelui ce renaşte, dar şi morţii au partea lor. Tot aşa ţin de
cultul solar focurile ce le aprind românii vara pe la Sânziene şi cele ce le
aprind toamna pe la Sân Medru. Tot solare sunt focurile din noaptea Crăciunului.
Dar toate se fac cu anumite acţiuni religioase care intră în cultul mortilor.
Focuri speciale pentru morţi sunt numai cele ce s-aprind la Moşii de primăvară,
iar ziua anumită a acestor focuri este Joia-mare de dinaintea Paştilor. Ele,
după dreptul lor, ar trebui să cadă exact într-o zi cu lună plină; dar fiindcă
ziua lor e stabilită totdeauna pe joi, această zi nu poate să fie totdeauna
într-o zi cu lună plină, ci cu una până la trei zile, ori înainte, ori după.
Aceasta atîrnă de felul cum cade duminica Paştilor.
Joia-mare este prin excelenţă ziua cultului
morţilor la români. Ceremoniile, acţiunile religioase, obiceiurile legate de
această zi sunt aşa de multe încît ar putea fi subiectul unui studiu voluminos.
Credinţa poporului este că, în zorii zilei acesteia morţii vin de pe unde sunt,
la oasele lor şi se adăpostesc pe sub streaşini, pe colacul fântînilor, ori
după uşa casei şi stau acolo până sâmbătă, adică trei zile. Iar sâmbăta care e „ziua
morţilor” îşi primesc darurile şi pleacă de unde au venit. Pe ici, pe colo e
credinţa că ei stau pe lîngă case şase săptămîni, de aceea atâta vreme toate fântânile
sunt sfinte şi e sfânt şi locul de după uşă.
În chip naiv şi poetic explică ţăranul
focurile morţilor. Ca să se încălzească morţii, zice el. Aceste focuri le face
din anumite plante, nu din oricare. Ales e bozul şi alunul. Dar ceremonialul
cere ca şi bozii şi crengile de alun să fie rupte cu mîna şi niciodată tăiate
cu cuţitul ori cu toporul. E o acţiune simbolică, des repetată în cultul
poporului: să rupă cu mâna şi să nu întrebuinţeze fier. Tot aşa face cu colacul
Paştilor, cu colacul cununiei, îl rupe, nu-l taie. Obiceiul e vechi, al multor
popoare şi chiar frângerea pâinii de către Hristos, la Cina cea de taină este
explicată printr-acest obicei. Cuţitul, adică fierul, este întrebuinţat numai
in cultul demonic, al zeilor inferiori, al duhurilor rele. De aceea în descântece
şi vrăji, cuţitul joacă rol aşa de mare; de aceeea i se pune mortului în sicriu
o bucată de fier -vrea să zică cuţit ori sabie- ca să se apere de duhurile
întunericului; de aceea cuţitul sau toporul înfipt în pămînt sperie norii şi
grindina. Apoi cei ce ştiu să-şi amintească de cuţitul înfipt în grindă, ori în
vatra focului, de acul (tot fier) cu
care străpunge baba căţelul de usturoi, toporul înfipt în cheotoarea casei ori
în doi fagi îngemenaţi etc. etc.
Lemnele aduse pentru sfîntul foc al morţilor,
adică alunul, sau bozul, trebuie culese în zori pe rouă, nu trebuie să vină
deloc în atingere cu pământul pentru că pământul este locuinţa duhurilor
inferioare şi necurate şi el profanează lemnele focului sfânt. Din cauza asta
cel ce aduce lemnele le aduce pe cap, nu le lasă niciodată jos, iar acasă, până
la vremea focului, le ţine într-un loc sus, departe de pământ. Acest lucru e
absolut cerut de ceremonial. Un caz analog ar fi apa pe care o aduceau
virginele vestale la altar, de la izvoare depărtate: nu era voie ca apa aceasta
să vină în atingere cu pământul, de aceea vestalele o aduceau pe cap în
ulcioare anumite şi astfel făcute la bază că nu puteau fi puse jos, avînd
fundul ca oul.
Să nu atingă pământul! In cultul morţilor, pământul
e necurat, pe cînd în ceremoniile de la naştere, pămîntul e privit ca prima
zeitate, de aceea românii pun copilul îndată după naştere pe pământul gol şi
toarnă pe lîngă el apă şi-i pun la cap mîncare şi vin. Toate acestea sunt sacrificii
aduse pămîntului, libaţiuni. De obicei, ca să fie copilul mai sigur, îi aleg un
loc scutit, mai ales sub masă, dacă nu e podită casa, iar de e podită, afară
sub pom, căci copilul trebuie negreşit să vină în atingere cu pământul gol.
Focul sfânt se face de obicei în curte. Împrejurul acestui foc se aşează scaune
pe care femeile aştern pături, velinţe albe şi prosoape. Totul alb! Scoarţe sau
pânzături colorate, din târg, nu se pot aşterne. Între scaune aprind tămâie,
iar în jurul lor şi al focului toarnă apă atât pentru morţi, cât şi pământului
ca să-l îmbuneze şi să-i iubească pe cei ce-i are în sânul lui. Pe lîngă foc se
pun cofe pline cu apă şi colaci. Iar morţii vin şi se încălzesc la foc, mănîncă
şi beau apă şi vorbesc acolo în limba lor pe care cei vii nu pot s-o înţeleagă
şi nici n-o aud.
Focul îl face până în ziuă un copil. Mai ales
o fetiţă. Omul mare n-are voie să se atingă de acest foc, nici să-l aprindă,
nici să-l întreţină. Matroana casei, femeia care are morţi, în zori se duce la
cimitir şi plânge între morminte. Unde s-a păstrat obiceiul curat şi deplin, plângerea
aceasta e într-adevăr de o putere izbitoare. In faptul zilei toate femeile din
sat sunt în cimitir şi-şi plâng duiosul lor cântec, cu lumânările aprinse în mână
şi chemând sufletele pe nume. După ce a plâns destul, femeia care are copii ori
rude moarte se ridică, face cu lumânările semne în aer pe deasupra capului,
strigă din nou pe nume sufletele şi le cheamă cu ea acasă: „sculaţi, sculaţi ai
mei şi veniţi cu mine”, apoi ea pleacă şi sufletele vin, un convoi tăcut şi
nevăzut, vin cu ea acasă şi s-aşează pe scaunele de dimprejurul focului.
Frumoasă şi mişcătoare e poezia credinţei acesteia!
Mai de mult, chiar şi azi prin unele părţi pe
la munte, focul sfânt se făcea în curte la tăietorul lemnelor, unde se pune o
doniţă cu apă, o pâine frântă într-atâtea bucăţi câţi morţi erau. Tăietorul-butucul
pe care se taie lemnele a fost şi este considerat ca loc sfânt într-unele
obiceiuri religioase, sfânt ca şi vatra focului, ca şi altarul roman din
mijlocul casei. Se pomeneşte şi azi în glumă de „cununia la tăietor” şi să zice
de doi care trăiesc necununaţi că s-au cununat la tăietor. Gluma are însă
rostul ei, e o reminiscenţă a unui lucru
serios. Da, odată, în vremile vechi, cununia şi alte acţiuni religioase se
făceau la tăietor, la vatră, la altarul casei. Rămăşiţa din această „învârtire”
pe lângă altar -fie tăietor, fie vatră - o avem şi astăzi în „învârtirea” pe lângă un altar improvizat la
cununie: „Isaia dănţuieşte” nu e altceva decât asta. Pe altarul improvizat în
mijlocul bisericii -sau o vatră sfântă în mijlocul casei sau un buştean retezat
în chip de masă în mijlocul curţii între vitele care sunt toată averea unui
popor agricultor - pe acest altar e foc, pâine, miere şi tămâie. Obiceiul e
vechi, patriarhal, de pe când părintele familiei era şi preot al casei sale şi
vatra - sfânta Vatră pe care o pomenim şi noi aşa de des ca simbol al legii
strămoşeşti şi al pământului ţării - era altarul acelei case.
Pe lângă foc, femeile mai aprind şi lumânărele,
adică nişte crenguţe de boz şi de alun, rupte şi acestea cu mâna, nu tăiate şi
culese încă de la Bunavestire de copii. Ele sînt „menite” adică sunt atâtea câţi
morţi sunt în casă şi fiecare e dată pe numele unui mort: asta e a lui Ion,
asta a lui Petru etc. Femeia, niciodată bărbatul, stă între aceste lumânărele,
înconjurată de copiii din sat şi oficiază ca un mare preot, săvârșind acţiunile
simbolice ale cultului. Copii mici şi mai ales săraci, stau în genunchi şi se
fac că se încălzesc la aceste lumânărele, întinzând palmele spre foc. Iar
femeia le dă „sâmbecioarele” şi colacii cei anume făcuţi, le dă ulcele cu apă
curată şi împodobită cu priboi şi brebenei, de a căror toartă e lipită
făclioara de ceară albă.
George Coșbuc
Trimiteți un comentariu