Cumanii şi obiceiurile lor

Elisabeta Cumana, regina Ungariei 

 Născut la 1223 şi mort la 1319 - o viaţă de un secol fără patru ani – baronul de Joinville din Champania, compatriot al familiei de Toucy, fusese cel mai intim amic şi a devenit apoi biograful cel mai veridic al regelui St. Ludovic sau mai bine zis al întregului cavalerism din acea epocă atât de eminamente cavalerească. În 1252, sfântul rege se afla lângă Cesarea în Palestina, iar Joinville era cu dânsul.

Trecuseră abia cincisprezece ani după alianţa de la 1239 dintre franci şi cumani încununată prin măritişul lui Nariot de Toucy cu fiica craiului Ion. Am spus că, dintr-o altă căsătorie, acest senior avusese un fiu numit de asemenea Nariot. În 1239, acel fiu, probabil întâiul născut, trebuie să fi fost mare de ani deoarece la 1252, când l-a cunoscut Joinville în Palestina, el era deja cavaler cu renume şi povestea regelui Ludovic, ca martor ocular, toate amănuntele alianţei dintre francezi şi cumani.

Aşadar, „mergând în cortul regelui pe când acesta asedia Cesarea”, Joinville îl văzuse acolo pe la 1252 pe tânărul Nariot de Toucy şi auzise din gura lui despre „le grand roy des Commains” de pe la 1239 şi despre unele curioase obiceiuri ale cumanilor. Să observăm însă că biograful Sfântului Ludovic scria în adânci bătrâneţi, peste şaizeci de ani în urma evenimentului, astfel că memoria sa, oricât de tenace, a putut să reţină numai o parte din cele povestite lui de către Nariot de Toucy, ba chiar să încurce unele amănunte. Oricum să fie, deja Du Cange constatase că „marele rege al Cumanilor” din Joinville nu este altul decât „Rex Jonas qui videbatur esse major în Regibus Comanorum” al lui Alberic, de vreme ce ambii cronicari au în vedere aceeaşi alianţă între francezi şi cumani din 1239.

Ceremonialul de înmormântare cu spânzurare de cai şi oameni, descris în Joinville în privinţa unui senior cuman, s-a reprodus mai târziu la moartea craiului Ion însuşi, negreşit însă cu cortegiul mai multor victime, potrivit cu demnitatea „marelui rege”. Ne-o spune Alberic în următorul pasaj: „În acelaşi an 1241 a murit menţionatul rege Ion şi fiindcă nu se botezase încă, de aceea a fost îngropat afară din murii Constantinopolii sub o măgură foarte înaltă, iar deasupra-i, la dreapta şi la stânga, au fost spânzuraţi opt ostaşi care s-au sacrificat de bună voie şi douăzeci și șase cai vii”.

În acest mod, ieşit din Cumania propriu zisă, adică Moldova şi porţiunea orientală a Munteniei, de unde a trecut apoi în Oltenia, lăsând aici urmele sale în cele două „vaduri ale cumanilor” şi în legenda despre întemeierea Craiovei, „marele crai Ion” s-a aliat în Bulgaria la 1239 „prin sânge” şi „prin tăierea câinelui” cu o ceată de cruciaţi francezi, s-a încuscrit acolo cu unul din capii lor şi a venit împreună cu ginerele său la Constantinopole, unde murind nebotezat la 1241, a fost îngropat păgâneşte sub o „măgură”, cu oameni şi cai omorâţi pe mormântul său.

Ceea ce-l distingea pe craiul Ion - cronicarii nu ne-o spun, dar aceasta rezultă din totalitatea istoriei sale - cată să fi fost acea înfăţişare plină de demnitate, acel aer de impunere, acel prestigiu exterior à la Agamemnon sau à la Frederic Barbarossa, care-i deosebeşte câteodată chiar pe capii sălbaticilor şi-i impresionează adânc pe toţi acei ce se apropie de un asemenea favorit al naturii, deşi în realitate el poate fi de o capacitate foarte mediocră: numai astfel se explică epitetul său de „mare rege” în Alberic şi-n Joinville, consideraţia ce-i arătau superbii baroni feudali şi conservarea memoriei sale peste Olt.

Vorbind despre craiul Ion, scriitorii contemporani ne comunica următoarele trei obiceiuri naţionale ale cumanilor:

1. Scoaterea unui câine între cele două armate ce se aliază, pe care ambele îl taie în bucăţi, „zicând că tot aşa să fie bucăţiţi aceia ce vor călca alianţa”;

2. „Frăţia de sânge”, amestecându-se într-un pahar cu vin şi cu apă sângele acelora ce se înfrăţesc, care beau apoi această curioasă mixtură;

3. Înmormântarea fiecărui nobil sub o ridicătură artificială, o „măgură” sau movilă foarte înaltă, sacrificându-i-se totodată de vii o seamă de oameni şi cai, într-un număr mai mare sau mai mic după rangul răposatului.

B. P. Hasdeu