În
cealaltă parte, în apropierea lăcaşurilor amazoanelor, alanii se învecinează cu
regiunile orientale şi, împărţiţi în populaţii numeroase şi mari, se îndreaptă
spre ţinuturile asiatice şi despre care am aflat că se lăţesc până la Gange, un
fluviu ce separă ţările indienilor şi merge de se varsă în Oceanul austral.
Împărţiţi în două continente ale lumii, aceşti alani ale căror diferite popoare
nu găsim cu cale să le enumerăm aici, deşi sunt separaţi de mari depărtări,
cutreieră ca nomazii regiuni nemărginite. Cu trecerea vremii însa, din cauza
moravurilor lor şi a felului sălbatic de viaţă, precum şi din cauza aceluiaşi
chip de a se înarma, au ajuns la un singur nume şi s-au numit cu toţii cu
numele generic de alani. Ei n-au nici un fel de case şi nici grijă de a trage
brazdă, ci se hrănesc cu carne şi mai cu seamă cu lapte şi şezând în carele lor
cu coviltire acoperite cu scoarţe de arbori, pornesc prin singurătăţi
nesfârşite. Şi când ajung la locuri cu păşune, îşi aşează carele lor în formă
de cerc şi, ca sălbaticii, se apucă să mănânce.
După ce
s-a isprăvit păşunea de pe câmp, îşi duc mai departe cetăţile lor, puse oarecum
în care. În acestea bărbaţii se culcă cu femeile lor, în acestea se nasc şi
cresc copiii, aceste care sunt locuinţa lor obişnuită şi ori încotro s-ar duce,
aici îşi au căminul lor familiar. Mânând înaintea lor turmele, le duc la păşune
şi cea mai mare grijă a lor este grija pentru rasa cailor. Ei caută câmpii
pline de iarbă şi localităţi acoperite cu pomi roditori. Şi astfel, trecând din
loc în loc, nu duc lipsă nici de alimente nici de hrană pentru vite, hrana pe
care le-o procură solul umed şi cursul des al apelor ce ei străbat. Toţi cei
mici de vârstă, precum şi femeile nerăzboinice, se ocupă de treburile uşoare
din preajma carelor. Tineretul însă, deprinzându-se din copilărie cu obiceiul
călăriei, socotesc lucru ruşinos să meargă pe jos şi toţi, învăţând arta
războiului, devin luptători. De aceea şi perşii (de fapt parţii n.m.)
care sunt de origine din Sciţia sunt foarte pricepuţi la lupte.
Aproape
toţi alanii sunt înalţi şi frumoşi, cu părul puţin cam bălai, inspiră groază,
însă n-au ochii înspăimântători; sunt iuţi în mânuirea armelor şi întocmai ca
hunii, dar ceva mai blânzi şi ca
trai şi ca moravuri. În drumurile lor după
jaf şi după vânat ajung până la lacurile Meotide şi până la Bosforul cimerian
şi de asemenea până în Armenia şi în Media. Şi, pe cât oamenii liniştiţi şi
blânzi caută rapausul cel plăcut, pe atâta pe ei îi încântă primejdiile şi
războaiele. La ei acela este socotit ca fericit, care şi-a dat
viaţa în luptă, căci cei ce îmbătrânesc şi pleacă din lume de o moarte
întâmplătoare sunt încărcaţi de tot felul de ocări urâte, ca fiind degeneraţi şi netrebnici. Şi nimic nu se laudă mai
mult la ei decât de a fi omorât un om şi, tăind capetele celor omorâţi şi
jupuindu-le pielea de pe cap ca
pradă glorioasă, împodobesc gâtul cailor lor cu aceste falere de război. La ei
nu se poate vedea nici templu nici altar şi nici măcar un bordei nu se găseşte
care să fie acoperit cu trestie ci, după un obicei barbar, se înfige în pământ
o spadă goală căreia i se închină, ca lui Marte, zeitatea adorată în acele regiuni. Au un mod cu totul
deosebit de divinaţie: leagă la un loc nuiele de lemn cât mai drepte şi,
adăugând nişte descântece secrete, le desfac într-o anumită zi şi află astfel
viitorul. Ei nu cunosc ce este sclavia, toţi sunt născuţi liberi şi-şi aleg de
conducători pe cei mai distinşi în armele de război.
Ammianus
Marcellinus ( 332-395)
Trimiteți un comentariu