Iniţialul „î” este o vocală nazală atât de
scurtă sau atât de slabă, încât la macedo-români se suprimă cu desăvârşire din
grai: ngropu = îngrop, nveţu = învăţ, nchiadicu = împiedic etc., iar la
daco-români se elide după o altă vocală: mă-ngrop, te-nvăţ, vă-mpiedic. Vocală
cea medială „â”, care e şi finală după cum vom vedea îndată, este din contră
mai lungă sau mai tare decât „ă”. Dar să fie ea oare într-adevăr nazală? Iată
chestiunea cea importantă şi mai ales, să fie ea oare într-adevăr nazală acolo
unde „n” nu se aude deloc, ca în „cât” = „quantum” şi „atât” = „tantum”?
Înlăturăm din discuţie „Codicele Voroneţian”
şi „Psaltirea Şcheiană”, două texte de pe la 1550, poate şi mai vechi, scrise
cam în aceeaşi epocă şi-n aceeaşi regiune daco-româna, probabil în partea apuseană
a Transilvaniei. Ambele aceste monumente lingvistice cunosc litera „â” negreşit
din manuscrise romaneşti anterioare, dar o întrebuinţează abia de două-trei ori
prin scăpare din vedere, astfel că se poate zice că ele n-o întrebuinţează
deloc, adică nu cunosc însuşi sonul: se vede că în graiul din acea regiune „â”
ajunsese deja a se contopi cu „ă”.
„Codicele Voroneţian” şi „Psaltirea Şcheiană”
au pentru vocala obscură peste tot, afară de cele două-trei excepţii, numai
litera „ă”. Lipsa lui „â” în aceste două texte este, neapărat, o
particularitate dialectală interesantă, dar nu atinge intru nimic nici
vechimea, nici răspândirea, nici natura acestui son în aproape totalitatea
limbii române. Înlăturând „Codicele Voroneţian” şi „Psaltirea Şcheiană”, noi îl
găsim pe „â” întrebuinţat într-un mod mai mult sau mai puţin sistematic în
toate textele romaneşti - moldovene, muntene, ardelene şi bănăţene - din care
s-au reprodus extracte în „Crestomaţia” lui Cipariu. Dar ceea ce mai cu seamă
ne uimeşte în toate aceste texte, este ca întrebuinţarea cea mai tipică a lui
„â” e tocmai la sfârşitul unui cuvânt, adică acolo unde noi, după rostirea
obişnuită de astăzi, nu ne putem închipui o vocală nazală.
În veacul de mijloc, când românii au primit
alfabetul chirilic, în paleoslavă, „â” se rostea ca o vocală curat nazală,
anume ca „on” în francezul „bon”. Despre acesta nazalitate a lui „â” la vechii
slavi nu poate fi nici o umbră de îndoială. Una din acele numeroase probe este
că înşişi românii în toate cuvintele paleoslave, cele cu „â” pe câte le-au
împrumutat, păstrează sonul nazal, de exemplu: răspântie, tângui, tâmp, luncă,
muncă, poruncă, oblânc, crâng etc. Este învederat că-n textele române din epoca
introducerii alfabetului chirilic, semnul „â” nu putea să reprezinte altceva
decât o vocală nazală.
Se ştie că în dialectele neo-latine forma
nominală singulară derivă aproape totdeauna din acuzativul latin, foarte rar
din nominativ. Astfel al nostru „casâ”, „iarbâ”, „bunâ” se trag din latinul
„linguam”, „casam”, „herbam”, „bonam”, nu din „lingua”. Deja latineşte finalul
„m” al acuzativului încetase în gura poporului de a fi o consoană, devenind o
simplă rezonanţă nazală a vocalei ce-i precede, dar la prima declinare aceasta
rezonanţă trebuia să se menţină mai cu deosebire foarte mult timp, căci în
celelalte declinări acuzativul fără „m” nu putea să se confunde cu nominativul,
pe când între „lingua” şi „linguam”, „casa” şi „casam” etc. diferenţa materială
între cele două cazuri consista numai în nazală. Românii apucaseră de la romani
pe „bunu” = „bonum” sau pe „dinte” - „dentem” fără nici o vocală nazală, însă
pe „limbâ (limbon)” = „linguam” sau pe „bunâ (bunon)=bonam” cu o rezonanţă
nazală destul de simţită încă în grai în epoca primirii de către străbunii
noştri a alfabetului chirilic, adică în sec. X-XI şi care rezonanţă s-a
conservat multe veacuri în urmă până să incepa „â” a se confunda cu „ă”.
Mulţimea formelor nominale cu „â” = „am” şi
deasa circulaţie în grai a formelor verbale cu „–â” = „ant (unt)” a exercitat
apoi o acţiune analogică propaginativă asupra limbii române întregi, nazalizând
şi acolo unde fenomenul n-are nici o raţiune etimologică: „chiamâ” – „clamat”
lângă „chiamâ” = „clamant” etc. Aşadar, sonul nazal este la noi de origine
latină, nu numai în vorbe ca „blând”, „când”, „lăudând”, „câine”, „pâine” etc.,
dar şi acolo unde astăzi el nu se mai aude la români aproape nicăieri, desi-l
constată vechile texte, adică la sfârşitul numelor, a verbelor şi a celorlalte
categorii gramaticale. În cele zise mai sus noi presupunem că finalul a pierit
cu desăvârşire din limba româna. A pierit, da; cu desăvârşire, nu. În graiul
ţărănesc din Moldova, el mai trăieşte într-o mulţime de localităţi.
Trimiteți un comentariu