Home » , , , , , , , , , » Istoria fonemului „â”

Istoria fonemului „â”

Written By Dragos Gros on marți, 14 octombrie 2014 | 08:25


  Iniţialul „î” este o vocală nazală atât de scurtă sau atât de slabă, încât la macedo-români se suprimă cu desăvârşire din grai: ngropu = îngrop, nveţu = învăţ, nchiadicu = împiedic etc., iar la daco-români se elide după o altă vocală: mă-ngrop, te-nvăţ, vă-mpiedic. Vocală cea medială „â”, care e şi finală după cum vom vedea îndată, este din contră mai lungă sau mai tare decât „ă”. Dar să fie ea oare într-adevăr nazală? Iată chestiunea cea importantă şi mai ales, să fie ea oare într-adevăr nazală acolo unde „n” nu se aude deloc, ca în „cât” = „quantum” şi „atât” = „tantum”?

Înlăturăm din discuţie „Codicele Voroneţian” şi „Psaltirea Şcheiană”, două texte de pe la 1550, poate şi mai vechi, scrise cam în aceeaşi epocă şi-n aceeaşi regiune daco-româna, probabil în partea apuseană a Transilvaniei. Ambele aceste monumente lingvistice cunosc litera „â” negreşit din manuscrise romaneşti anterioare, dar o întrebuinţează abia de două-trei ori prin scăpare din vedere, astfel că se poate zice că ele n-o întrebuinţează deloc, adică nu cunosc însuşi sonul: se vede că în graiul din acea regiune „â” ajunsese deja a se contopi cu „ă”.

 „Codicele Voroneţian” şi „Psaltirea Şcheiană” au pentru vocala obscură peste tot, afară de cele două-trei excepţii, numai litera „ă”. Lipsa lui „â” în aceste două texte este, neapărat, o particularitate dialectală interesantă, dar nu atinge intru nimic nici vechimea, nici răspândirea, nici natura acestui son în aproape totalitatea limbii române. Înlăturând „Codicele Voroneţian” şi „Psaltirea Şcheiană”, noi îl găsim pe „â” întrebuinţat într-un mod mai mult sau mai puţin sistematic în toate textele romaneşti - moldovene, muntene, ardelene şi bănăţene - din care s-au reprodus extracte în „Crestomaţia” lui Cipariu. Dar ceea ce mai cu seamă ne uimeşte în toate aceste texte, este ca întrebuinţarea cea mai tipică a lui „â” e tocmai la sfârşitul unui cuvânt, adică acolo unde noi, după rostirea obişnuită de astăzi, nu ne putem închipui o vocală nazală.

În veacul de mijloc, când românii au primit alfabetul chirilic, în paleoslavă, „â” se rostea ca o vocală curat nazală, anume ca „on” în francezul „bon”. Despre acesta nazalitate a lui „â” la vechii slavi nu poate fi nici o umbră de îndoială. Una din acele numeroase probe este că înşişi românii în toate cuvintele paleoslave, cele cu „â” pe câte le-au împrumutat, păstrează sonul nazal, de exemplu: răspântie, tângui, tâmp, luncă, muncă, poruncă, oblânc, crâng etc. Este învederat că-n textele române din epoca introducerii alfabetului chirilic, semnul „â” nu putea să reprezinte altceva decât o vocală nazală.

Se ştie că în dialectele neo-latine forma nominală singulară derivă aproape totdeauna din acuzativul latin, foarte rar din nominativ. Astfel al nostru „casâ”, „iarbâ”, „bunâ” se trag din latinul „linguam”, „casam”, „herbam”, „bonam”, nu din „lingua”. Deja latineşte finalul „m” al acuzativului încetase în gura poporului de a fi o consoană, devenind o simplă rezonanţă nazală a vocalei ce-i precede, dar la prima declinare aceasta rezonanţă trebuia să se menţină mai cu deosebire foarte mult timp, căci în celelalte declinări acuzativul fără „m” nu putea să se confunde cu nominativul, pe când între „lingua” şi „linguam”, „casa” şi „casam” etc. diferenţa materială între cele două cazuri consista numai în nazală. Românii apucaseră de la romani pe „bunu” = „bonum” sau pe „dinte” - „dentem” fără nici o vocală nazală, însă pe „limbâ (limbon)” = „linguam” sau pe „bunâ (bunon)=bonam” cu o rezonanţă nazală destul de simţită încă în grai în epoca primirii de către străbunii noştri a alfabetului chirilic, adică în sec. X-XI şi care rezonanţă s-a conservat multe veacuri în urmă până să incepa „â” a se confunda cu „ă”.

Mulţimea formelor nominale cu „â” = „am” şi deasa circulaţie în grai a formelor verbale cu „–â” = „ant (unt)” a exercitat apoi o acţiune analogică propaginativă asupra limbii române întregi, nazalizând şi acolo unde fenomenul n-are nici o raţiune etimologică: „chiamâ” – „clamat” lângă „chiamâ” = „clamant” etc. Aşadar, sonul nazal este la noi de origine latină, nu numai în vorbe ca „blând”, „când”, „lăudând”, „câine”, „pâine” etc., dar şi acolo unde astăzi el nu se mai aude la români aproape nicăieri, desi-l constată vechile texte, adică la sfârşitul numelor, a verbelor şi a celorlalte categorii gramaticale. În cele zise mai sus noi presupunem că finalul a pierit cu desăvârşire din limba româna. A pierit, da; cu desăvârşire, nu. În graiul ţărănesc din Moldova, el mai trăieşte într-o mulţime de localităţi.

B.P. Haşdeu
Share this article :

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger