Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o
superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere
de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet. Cu cea mai nobilă şi mai înaltă
fantazie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară
formă „noua limbă veche şi înţeleaptă” pe care o cunoştea atât de mult.
De felul lui mândru, el fugea de onoruri
ştiindu-le câte concesiuni costă. Melancolic şi pasionat, deşi în acelaşi timp
iubitor de veselie şi de petreceri uşoare, ura din convingere aşa numitele
convenienţe şi poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude nici chiar de
la puţinii prieteni, foarte puţini, pe care-i avea şi-n judecata şi
sinceritatea cărora credea, dar-mi-te pe ale acelei mulţimi de seci fără
talent, judecată, nici sinceritate, care se tot vâră în biata noastră
literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos şi care nu se
sfiesc a se fuduli a tout propos cu
un prieteşug ce nu le-a fost nicicând acordat şi laudele acelora îi inspirau
de-a dreptul dezgust.
Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot
şi de laude, asta nu era decât din pricina deşertăciunii lor, iar nu din vreo
falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină şi manifestă încredere, faţă
cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent şi o ştia mai bine decât oricine:
nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi
putut spune decât mai puţin de ce credea el însuşi. De aceea opera ce ne-a
lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau de neîncredere în sine.
Sărmane omule! Dac-ai învia, ai vedea că de ce
te temi, nici moartea nu te poate scăpa. Omul acesta a trăit, mai des mâhnit,
mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prieteni. Dar era şi un om
ciudat! El îşi făcea o plăcere din necaz şi din durere o voluptate. Dacă n-avea
vreo supărare, şi-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine durerea din afară, el
ştia să şi-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era
şi de tot sărac. Îmi vine destul de greu să contrazic nişte autorităţi în
materie literară, ştiind bine cât le iritează contrazicerea şi cât de
primejdioasă e iritaţia lor pentru soarta şi reputaţia unor simpli muritori ca
noi; dar trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău;
sărăcia lui nu este o legendă: a fost o nenorocită realitate şi ea îl afecta
foarte. Ce Dumnezeu! doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne
permitem cu atâta uşurinţă a băsni despre trista lui viaţă! A trăit până mai
ieri, aici, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi... Pe cine vrem noi să
amăgim?
Talentul lui de poet nu-i producea nimica;
două-trei funcţii care le-a avut - bibliotecar, apoi revizor şcolar - destul de
slab plătite, a trebuit să le părăsească silit şi într-un târziu să găsească
mijloace de trai în presa militantă. Cum stoarce puterile unui om de talent
acest fel de muncă, unde este silit să-şi
avorteze zilnic prin provocare voită gândirile şi concepţiile şi cât de
rău e preţuită la noi, se ştie. Poetul a trăit cum a murit - foarte nenorocit
şi ca viaţă materială: copil ursit să sufere şi cu sufletul şi cu trupul. De
foame nu pierea, ce-i drept, dar suferea amar de sărăcie.
S-a susţinut că dispreţuia averea... E un
neadevăr pe care nu-l poate spune decât sau cine n-a cunoscut pe poet, sau
cine... vrea să spună un neadevăr – o afirm eu aici cu siguranţă că, afară de
teorii fanteziste, psihologice, etnice, etice, estetice ş.c.l. nu voi căpăta
nici o dezminţire serioasă. L-am cunoscut, am trăit lângă el foarte aproape
vreme îndelungată şi ştiu cât de mult preţ punea pe plăcerile materiale ale
vieţii. L-am văzut destul de adesea scrâşnind de lipsă. Contrarietatea
patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ţinta cu cât îi
pare lui că se apropie de dânsa, îl aruncau ce-i drept în cea mai întunecată
melancolie, dar nu-l zdrobeau niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl
demoraliza, îl sfărâma cu desăvârşire... da, dar era prea mândru ca să se
plângă de asta şi mai ales acelora ce trebuiau s-o înţeleagă nespusă.
S-a zis că era risipitor şi că, orice sume ar
fi trecut prin mâna lui, el tot nefericit ar fi fost, de vreme ce nefericirea
lui era de un fel curat moral. Minunată judecată, dar ieftină scuză pentru acei
ce l-au lăsat totdeauna în lipsă, deși-l puteau ajuta cu toată dignitatea, deşi
apropierea lui le-a făcut cinste şi... profit şi încă le face. Da, era
risipitor, pentru că iubea şi el plăcerile brutale ale vieţii, doar are şi un
om de valoare dreptul să dorească aceste plăceri; da, nenorocirea lui era de un
fel moral şi tot nenorocit ar fi fost dispunând de oricâte mijloace, însă
fiindu-i sufletul atât de iritabil, mai trebuia şi trupul chinuit şi
nemângâiat? Şi obţinerea bunurilor lumeşti i-ar fi sporit, ori alinat chinul
sufletesc?
Astăzi nu mai încape îndoială că el era
osândit de la naştere să moară cum a murit, însă neajunsurile practice ale
traiului, hrana ordinară, interiorul mizer, nevoia continuă de muncă grosolană
obligată şi ridicol plătită, cu acelaşi fin şi nobil instrument cu care trebuia
să cânte plutirea lunii pe mişcătoarea mărilor singurătate - şi pofte
arzătoare, atât de ieftine pentru alţii, atât de scumpe, mai adesea imposibile
de mulţumit pentru el, i-au trebuit scurta calea către tristu-i sfârşit.
Când era în culmea funcţionării, maşina cea
admirabilă s-a stricat deodată: regulatorul, care avea de la început în aliajul
sau un punct ţicnit, s-a frânt în toiul mişcării: „organele erau acum sfărmate
şi maestrul nebun”. Până aici trăise destul de rău... Cine ar fi, nu plătit, ci
barem citit versurile lui? Aproape nimeni. Câţi îl ştiau că există? Foarte
puţini. De-acu încolo, ţin-te, popularitate! Mulţi cuminţi trec pe drum şi,
dacă nu sunt şi puternici, din câţi cunosc d-abia unii le scot căciula; dar
după un nebun, fără să-l cunoască nimeni se strânge şi se ia toată lumea. Şi
astfel succesul primei ediţii a întrecut toate aşteptările editorilor. A trecut
apoi câtva timp şi l-am revăzut. Întâia criză trecuse; nu mai era acelaşi om,
dar era un om ca toţi oamenii, cu mintea normală întreagă şi tocmai de aceea nu
mai era acelaşi om. Era liniştit, trist, sfios şi, o probă mai mult că devenise
iar cuminte, era cam ruşinos, având conştiinţa deplină de tot ce i se
întâmplase. Acum încalte nu mai poate încăpea vorba, era în completă mizerie.
Iată ce scria el către un amic, scriptura este
excesiv de îngrijită, pare că s-ar fi temut ca nu cumva, din vreo aruncătură
mai liberă a condeiului să iasă bănuiala că mintea i-ar mai fi câtuşi de puţin
neliniştită:
„Boala îndelungată de care am suferit m-a
împiedicat de la ţinerea unei corespondenţe regulate. Acum fiind întru câtva
mai restabilit, ţin a vă ruga să v-aduceţi aminte de mine, de lipsa aproape
absolută în care mă aflu. Dacă vă este cu putinţă a-mi veni în ajutor, vă rog a
o face cât de curând, căci cea mai mare mizerie mă ameninţă”. Trist document !
După destulă vreme de mizerie, a venit
recidiva, apoi, din fericire, moartea. Moartea, ea a desăvârşit opera nebuniei.
Creierul care a gândit despre soarta omulul de geniu -
„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de
'nmormântare
Splendid ca o ironie, cu priviri nepăsătoare ;
Iar deasupra tuturora va vorbi un mititel
Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră”.
- n-a apucat încă să putrezească bine şi ce de
asociaţii şi comite care să-i garanteze trecerea la posteritate! ce zgomot! ce
popularitate! ce de „mititei”!
- Dar nu e meritata popularitatea aceasta?, se
va zice.
- Ba da.
- Dar nu era în adevăr un om de geniu?
- Nu mai încape vorbă.
- Dar nu se cade să ridicăm statuie la asemenea
oameni?
- Negreșit... Însă...
Ieri d-abia îl cunoşteau şi apreciau câţiva
prieteni de aproape şi astăzi e un nume la modă, universal cunoscut; ieri
d-abia avea ce mânca „în lipsa aproape absolută de subzistenţă, ameninţat de
cea mai mare mizerie” şi astăzi se mănâncă mulţi bani, direct cu opera lui, indirect sub pretextul numelui
lui; ieri d-abia haine şi hrană, astăzi statuie şi monumente de bronz, de
marmură, de... hârtie velină, mai ştiu eu de ce! Atât de desăvârşită
necunoaştere şi părăsire în viaţă şi-apoi într-o clipă atâta zgomot, atâta
solicitudine şi închinăciune după moarte! Apoi nu-i aceasta o crudă ironie?
I.L. Caragiale
Trimiteți un comentariu