Pierderea a o mulţime de autori, o datorăm mai întâi lipsei de tipar, apoi timpului şi persecuţiilor prin care scrierile lor au trecut in diferite epoci. După Orosius şi Alexander Polyhistor, Nabonassar, regele Babilonului a distrus în 747 i.Chr. toate scrierile care cuprindeau istoria şi faptele predecesorilor săi. Iată faptul cel mai vechi din câte cunoaştem despre distrugerea cărţilor. Erau şi pe atunci nebuni, care credeau că treburile omenirii trebuie să înceapă şi să sfârşească cu persoanele lor şi numai după ideile lor...
Împăratul Chinei
Chi-Hoang-Ti (213 i.Chr.) a ordonat să se ardă toate cărţile din cuprinsul
Imperiului său, scutind numai pe acelea care tratau despre istoria familiei sale,
despre astronomie şi despre medicină. Ptolemeu Soter (283 i.Chr.) fundase
renumită bibliotecă din Alexandria, în despărţirea oraşului, numită Brucchium.
După Flavius Josefus, această bibliotecă s-a mărit mult sub Ptolemeu
Filadelful, fiu şi moştenitor al lui Soter, care le adună din toată lumea. Ea cuprindea la
început 200.000 volume. Apoi, sub Ptolemeu Evergetul II, număra
700.000 volume, toate originale, după cum ne încredinţează Aulus Gellius, din
care 400.000 erau la Brucchium, iar 300.000 la sucursala din templul lui
Serapis (Serapeum). Când Cezar cuceri Alexandria, biblioteca de la Brucchium
pieri în mijlocul focului. Sucursala ei de la Serapeum fu distrusă odată cu
distrugerea templulul lui Serapis, sub Teodosiu. Biblioteca de la Cartagina,
când Scipio a supus cetatea (146 i.Chr.), a fost dispreţuită şi împrăştiată.
Romanii nu erau încă mari amatori de cărţi şi de literatură. Din miile de
manuscrise găsite la Cartagina, ei se mărginiră a păstra numai 28 de volume ale
lui Magon care tratau despre agricultură. Acestea fură prezentate Senatului şi
din ordinul său traduse latineşte. Cassius Dionisius de la Utica le-a tradus
apoi greceşte.
Biblioteca din
palatul lui Tiberiu şi biblioteca din Capitoliu au pierit amândouă în
incendiile din zilele lui Nero şi Comodus. Luptele dintre creştini şi păgâni au
fost fatale cărţilor. În zilele Sf. Apostol Pavel, efesenii au ars în piaţă
toate bibliotecile lor: „aducând cărţile, le ardeau înaintea tuturor şi au
socotit preţurile lor şi au aflat cincizeci de mii de arginţi”. La 390 d. Chr.,
patriarhul Alexandriei, Teofil, cugetând a desfiinţa cinstirea idolilor în
eparhia sa, provocă o luptă sângeroasă între creştini şi păgâni. Între alte
nenorociri provenite din această tulburare, templul lui Serapis a ars împreună
cu imensa bibliotecă ce conţinea.
Biblioteca Constantinopolitană, care se
îmbogăţise din despoierile răsăritului şi ale ale Apusului a fost distrusă, în
mare parte, de incendiu. La 476 a ars superba bibliotecă fondată de Teodosiu cel Tânăr. Ea
cuprindea 120.000 volume rare. Biblioteca Împăratului Constanţiu, sporită de
Iulian şi Valens, cuprindea 300.000 manuscrise. Toate acestea au pierit. Papa
Gregorie cel Mare, la 604, arde mii de cărţi ale păgânilor, între altele pe ale
lui Titus Livius. Sfântul Gregorie, luminătorul Armeniei, arde la 277 d.
Chr. toate cărţile şi bibliotecile din Armenia, toată literatura armeană, care
era o comoară pentru istoria asirienilor, mezilor, parţilor,
perşilor, grecilor, geţilor şi a tuturor neamurilor cu care armenii au avut
de-a face în curs de secole. Năvălirile barbarilor, distrugând Imperiul roman,
au distrus nenumărate biblioteci.
În zilele
împăratului bizantin Leon al III-lea, biblioteca arsă sub Vasile se înlocuise
în parte cu 360.000 de volume culese de un colegiu de 13 profesori bibliofili.
Dar Leon III fiind iconoclast, ca să se răzbune pe aceşti profesori care
persistau în a se închina icoanelor, puse într-o noapte de se înconjură
biblioteca cu materiale combustibile şi-i dete foc. În sec. IX şi X, normanzii au
distrus mii de cărţi. Orderic Vital, un istoric de pe la 1150, ne descrie cu
amărăciune această distrugere: „În mijlocul grozavelor vijelii, zice el, care
au adus atâtea nenorociri, scrierile autorilor vechi au pierit în incendiile ce
înghiţeau mănastiri şi locuinţe. Puţine câte mai scăpase prin dibăcia
părinţilor noştri din mâinile barbarilor, au pierit mai în urmă din
neîngrijirea urmaşilor lor. Mai târziu au urmat silinţe spre a le redobândi,
dar ele dispăreau în cursul secolelor din memoria celor vii, precum grindina şi
zăpada care
cad prin fluvii şi urmează fără a se mai întoarce cursul repede al undelor”.
Când musulmanii
au cucerit provinciile persane, multe biblioteci căzură în mâinile lor.
Saad-Abu-Vakkas i-a scris lui Omar, cerând voie a le transporta în Turcia, însă
răspunsul lui Omar a fost scurt: „aruncă-le în apă!” şi astfel ele pieriră.
Încă din zilele lui Xerxes, perşii adunaseră cărţi din toată lumea pentru
fondarea acestor biblioteci. Biblioteca califilor Egiptului de la Cairo
cuprindea 1200 exemplare ale Istoriei universale a lui Tabary sau
Abu-Djafar-ibn-Djorair, istoric şi jurisconsult arab care a trăit pe la 839-925
d. Chr., ca şi o mulţime de scrieri antice. Ea avea peste 1.600.000 volume! Dar
la 1073, turcii revoltându-se în zilele califului Mostanser Billach,
au prădat şi distrus această imensă bibliotecă. Califul Al-Mamun (818 d. Chr.)
a pus de s-au tradus o mulţime de autori vechi greci în limba arabă; după
aceasta, el ordonă a se arde originalele, nemaigăsindu-le trebuitoare arabilor.
Biblioteca de la
Tripoli, în Siria, mai vestită decât a califilor, cuprindea
3.000.000 de
volume, teologie, ştiinţă, istorie, tradiţii, geografie. Sub cadii din familia Ammar, o
sută de copişti plătiţi de stat copiau necontenit şi corespondenţi din toate
părţile lumii trimiteau la Tripoli cărţi originale şi copii. Sub guvernul acestei
familii, Tripoli devenise o academie unde înfloreau toate ştiinţele şi unde
veneau grămadă oameni învăţaţi din toate ţările. Dar la 1105, Tripoli cade sub
stăpânirea francilor comandaţi de Raimond IV, comite de Saint-Gilles. Un preot
franc intrând în edificiul bibliotecii, veni din întâmplare în sala care
era secţiunea Coranurilor. El pune mâna pe o carte şi dă peste un Coran; deschide a
doua, a treia şi vede tot Coranuri. Fanaticul preot iese furios şi declară că
tot edificiul nu cuprinde decât cărţi diabolice. Francii pun foc şi această
lume de miriade de cărţi se preface în cenuşă, spre lauda lui
Dumnezeu!
Secolul XV s-a însemnat prin lunga şi
sângeroasa luptă a husiţilor în Bohemia. Moldova cu
Ştefan cel Mare a dat ospitalitate prigoniţilor religios; se zice chiar că
oraşul Huşi datează din acea epocă: „Husch,
oppidum în tribus collibus positum, ab Hussitis, quos anno 1460 Matthias rex
relegarat, appellationem accepisse”. Acest secol s-a mai însemnat prin
devastările turcilor, care la 1453 au cucerit Constantinopol şi prin grozava luptă
între Franţa şi Anglia, când în decurs de aproape 50 ani Franţa prădă şi încălcă
din toate părţile. Descoperirea tiparului sosi, din fericire, la 1446, spre a
scăpa de distrugere cărţile câte mai rămăseseră. Regele Ungariei, Mathias Corvin fundase
la Buda o
mare şi preţioasa bibliotecă, adunând cărţi cu cheltueli enorme din Italia şi
din Grecia, după căderea Imperiulul Bizantin. Acest depozit de erudiţie
cuprindea o mulţime de scrieri antice cu totul pierdute astzi, după mărturia
eruditului I. Al. Kohlburger, supranumit Brassicanus, care a trăit pe la 1500
şi care vizitase cu de-amănuntul această colecţie de comori. Dar la 1526,
sultanul Soliman luând Buda după bătălia de la Mohacz, a dat foc şi a devastat
această bibliotecă.
La mănăstirea
Mega-Spileon, la muntele Cyllene în Arcadia, se adăpostiseră după căderea
Imperiului Bizantin toate cărţile vechi câte scăpaseră de furia otomanilor. De
la cea dintâi invazie a turcilor în Tracia, călugării greci fugind aici din
toate părţile, au adus cu dânşii mii de manuscrise de autori antici.
Mega-Spileon a fost şi din vechime depozit de cărţi. Dar la 1600, un incendiu
înfricoşător preface în cenuşă mănăstirea şi biblioteca. Şi mai nainte, la
1440, arsese biblioteca atunci în fiinţă la Mega-Spileon.
La 1549 Eduard VI
condamna, prin decret şi ardea cărţi în piaţa publică la Oxford. Apoi Cromwell
dă încă o dată foc bibliotecii de la Oxford, care era una din cele mai
bogate din Europa. În secolul XVII au pierit multe biblioteci importante, de
manuscrise antice. Astfel, biblioteca Augustinilor de la Maienta (1649),
biblioteca din Escorial (1671), biblioteca de la mănăstirea Gemblou în Belgia şi
biblioteca de la mănăstirea San Antonio din Veneţia (1685). Londra pierdu mai
multe biblioteci bogate în incendiul de la 1666.
Prescurtările (Excerpta)
au fost încă una din cauzele pierderii autorilor vechi. Festus (Sextus
Pompeius) îl prescurtează pe Verrius Flaccus şi îl prescurtează şi pe el Paul
Diaconul; Justin pe Trogus Pompeius; Iornandes pe Cassiodor; Hermolau pe Ştefan
Bizantinul; Xifilin pe Dio Cassius; astfel aceşti abreviatori distrug scrierile
citaţilor autori, căci puţini se mai ocupau apoi să copieze imensele volume
originale, mulţumindu-se cu prescurtările lor, adesea greşite din ignoranţă şi
chiar din reaua credinţă a copiştilor. Astfel, originalele se împuţinau şi se
pierdeau. Sub Vasile Bulgaroctonul (976), un abreviator necunoscut l-a sluţit
pe Strabon, prescurtând geografia sa sub titlul stupid de Chrestomatia
straboniana, parcă Strabon întreg nu mai era trebuitor! Pe la începutul
sec. X, împăratul Constantin Porfirogenetul a ordonat să se facă 54 volume de
extracte, prescurtări din istoricii antici ce se păstrau în biblioteca Constantinopolitană.
De atunci moda a făcut să nu se mai copieze originalele. Spre mai multă nenorocire,
chiar extractele acestea dispărură în urmă, afară de Excerpta legationum.
Nu mai existau acum împăraţi ca Teodosiu, care instituia copişti prin lege, din
persoane erudite, spre a copia necontenit cărţile ce începeau a se uza. Sunase ceasul
rău al Bizanţului!
Nu mai erau în
acea ţară nici Belisari, ţara îi chiorâse spre recunoştinţă, nici împărat
ca Aurelian „mâna pe sabie”, nici Justiniani, nici Teodosiu II, care fonda
Academie, catedre de litere, de filosofie, de istorie, de lucrări geografice şi
de drept. Bizantinii nu se mai ocupau nici de literatură, nici de întărirea
statului - semne vederate de decădere şi de amorţire. Nimic nu e mai îngrozitor
decât tabloul administraţiei lor. Mihail III (842) face o pace ruşinoasă cu
Califul Abdallah-al-Mamum şi între alte condiţii se leagă a-i da pe toţi
autorii greci din bibliotecile constantinopolitane. Trecuseră acele timpuri de
adevărată libertate şi de erudiţie, când şi damele se ocupau cu copierea
autorilor vechi, spre a-i lăsa intacţi posterităţii. Bizanţul se pregătea a fi
rob, căci precum zice Seneca: „când într-o ţară instrucţia şi dragostea
literelor au încetat, libertatea a pierit şi robia este aproape”. Pieriseră cu
încetul şi timpurile când vechii monahi se ocupau zi şi noapte cu copierea şi
cu păstrarea anticelor monumente literare ale doctei antichităţi. Bizantinii se
ocupau de politică, de roşii, de verzi, de vineţi, de galbeni, de toate
culorile; curcubeul nu mai conţinea destule culori spre a caracteriza
partidele, nuanţele, mizeriile lor politice. Ei se ocupau de ceremonialul
Palatulul şi al Patriarhiei, de alegeri, de gâlcevi şi de încurcături
teologice, îngrămădind mănăstiri peste mănăstiri, călugări peste călugări, iar
turcii veneau şi toţi băcanii inundaseră Bizanţul şi totul devenise băcănie şi
trafic. „Fericiţii Împăraţi bizantini - zice cu ironie eruditul scriitor grec
Daniil – căutau să aibă în imperiul lor călugări mulţi şi nu ostaşi, crezând
că-i vor goni cu mătania pe arabii de la miazăzi, pe turcii de la Răsărit, pe
sciţii de la Nord şi pe italienii (veneţieni şi genovezi) de la Apus. Când în
sec. IX ruşii au năvălit şi au cucerit Constantinopolul, bizantinii nici nu
apucaseră măcar să audă că vin ruşii, trecând peste atâtea ţări şi mări, peste
fluvii, peste întregi provincii aliate sau bizantine, ci deodată ei se treziră
cu ruşii la Constantinopol. Este foarte instructiv a citi cineva discursurile
Patriarhului Fotin, pronunţate de la amvonul Patriarhiei cu această ocazie.
De unde se puteau
da bani pe cărţi, pe manuscrise, pe copişti, pe biblioteci? Visteria bizantină
avea alte nevoi mai serioase. Numai bugetul Palatului se urca la
1185, sub Isaac Angel Comnenul, la valoarea astăzi echivalentă cu o sută
milioane de franci pe an! Personalul funcţionarilor Palatului ajungea la 20.000
de trântori, între care îi vedem şi pe „porteurs
de la chaise perecée” ai Maiestăţilor lor Imperiale. Împăraţii şi
Patriarhii mai aveau încă ocupaţii importante. În timpul domniei lui Comnen şi
a lui Andronic Paleologul, activitatea şi preocuparea Patriarhilor Cerularius
şi Ion Aprino, abia au ajuns a hotărî o mare chestiune, de care parcă atârna
viitorul omenirii, adică Patriarhii să aibă dreptul de a purta cizme cusute cu
mărgăritare, întocmai că împăraţii. Trecură abia 100 de ani de la această
„luptă naţională despre cizme” şi Patriarhii plini
de trufie veneau în genuchi pe pulbere să-şi ia investitura de la biruitorii
mahomedani, găsindu-se fericiţi că li se învoia să sărute piciorul şi poala
vitejilor padişahi.
De bani era mare
nevoie la bizantini. Împăraţi şi supuşi, nu puteau cheltui pe cărţi căci erau
şi cheltuieli sufleteşti de regulat: ei păcătuiau. Prin urmare, trebuia să zidească
mănăstiri spre iertarea păcatelor. Vasile Macedon îl asasinează pe predecesorul
său Mihail şi zideşte biserici şi mănăstiri pe numele Arhanghelului
Mihail. Constantin Monomahul se înamorează de Sclerena, care locuia la
Cynygesium şi spre a găsi un pretext de a vizita des aceste locuri, zideşte
celebra mănăstire Mangani, cu care a sleit visteria în curs de mai mulţi ani.
Sunt mai bine de două mii de ani, de când Xenophon scria: „am avut totdeauna
convingerea că precum sunt capii statelor, astfel devin şi statele”.
Al. Papadopol-Calimah
Trimiteți un comentariu