Home » , , , , , , , » Biblioteca

Biblioteca

Written By Dragos Gros on joi, 27 februarie 2014 | 08:37



  Pierderea a o mulţime de autori, o datorăm mai întâi lipsei de tipar, apoi timpului şi persecuţiilor prin care scrierile lor au trecut in diferite epoci. După Orosius şi Alexander Polyhistor, Nabonassar, regele Babilonului a distrus în 747 i.Chr. toate scrierile care cuprindeau istoria şi faptele predecesorilor săi. Iată faptul cel mai vechi din câte cunoaştem despre distrugerea cărţilor. Erau şi pe atunci nebuni, care credeau că treburile omenirii trebuie să înceapă şi să sfârşească cu persoanele lor şi numai după ideile lor...

Împăratul Chinei Chi-Hoang-Ti (213 i.Chr.) a ordonat să se ardă toate cărţile din cuprinsul Imperiului său, scutind numai pe acelea care tratau despre istoria familiei sale, despre astronomie şi despre medicină. Ptolemeu Soter (283 i.Chr.) fundase renumită bibliotecă din Alexandria, în despărţirea oraşului, numită Brucchium. După Flavius Josefus, această bibliotecă s-a mărit mult sub Ptolemeu Filadelful, fiu şi moştenitor al lui Soter, care le adună din toată lumea. Ea cuprindea la început 200.000 volume. Apoi, sub Ptolemeu Evergetul II, număra 700.000 volume, toate originale, după cum ne încredinţează Aulus Gellius, din care 400.000 erau la Brucchium, iar 300.000 la sucursala din templul lui Serapis (Serapeum). Când Cezar cuceri Alexandria, biblioteca de la Brucchium pieri în mijlocul focului. Sucursala ei de la Serapeum fu distrusă odată cu distrugerea templulul lui Serapis, sub Teodosiu. Biblioteca de la Cartagina, când Scipio a supus cetatea (146 i.Chr.), a fost dispreţuită şi împrăştiată. Romanii nu erau încă mari amatori de cărţi şi de literatură. Din miile de manuscrise găsite la Cartagina, ei se mărginiră a păstra numai 28 de volume ale lui Magon care tratau despre agricultură. Acestea fură prezentate Senatului şi din ordinul său traduse latineşte. Cassius Dionisius de la Utica le-a tradus apoi greceşte.

Biblioteca din palatul lui Tiberiu şi biblioteca din Capitoliu au pierit amândouă în incendiile din zilele lui Nero şi Comodus. Luptele dintre creştini şi păgâni au fost fatale cărţilor. În zilele Sf. Apostol Pavel, efesenii au ars în piaţă toate bibliotecile lor: „aducând cărţile, le ardeau înaintea tuturor şi au socotit preţurile lor şi au aflat cincizeci de mii de arginţi”. La 390 d. Chr., patriarhul Alexandriei, Teofil, cugetând a desfiinţa cinstirea idolilor în eparhia sa, provocă o luptă sângeroasă între creştini şi păgâni. Între alte nenorociri provenite din această tulburare, templul lui Serapis a ars împreună cu imensa bibliotecă ce conţinea.

Biblioteca Constantinopolitană, care se îmbogăţise din despoierile răsăritului şi ale ale Apusului a fost distrusă, în mare parte, de incendiu. La 476 a ars superba bibliotecă fondată de Teodosiu cel Tânăr. Ea cuprindea 120.000 volume rare. Biblioteca Împăratului Constanţiu, sporită de Iulian şi Valens, cuprindea 300.000 manuscrise. Toate acestea au pierit. Papa Gregorie cel Mare, la 604, arde mii de cărţi ale păgânilor, între altele pe ale lui Titus Livius. Sfântul Gregorie, luminătorul Armeniei, arde la 277 d. Chr. toate cărţile şi bibliotecile din Armenia, toată literatura armeană, care era o comoară pentru istoria asirienilor, mezilor, parţilor, perşilor, grecilor, geţilor şi a tuturor neamurilor cu care armenii au avut de-a face în curs de secole. Năvălirile barbarilor, distrugând Imperiul roman, au distrus nenumărate biblioteci.

În zilele împăratului bizantin Leon al III-lea, biblioteca arsă sub Vasile se înlocuise în parte cu 360.000 de volume culese de un colegiu de 13 profesori bibliofili. Dar Leon III fiind iconoclast, ca să se răzbune pe aceşti profesori care persistau în a se închina icoanelor, puse într-o noapte de se înconjură biblioteca cu materiale combustibile şi-i dete foc. În sec. IX şi X, normanzii au distrus mii de cărţi. Orderic Vital, un istoric de pe la 1150, ne descrie cu amărăciune această distrugere: „În mijlocul grozavelor vijelii, zice el, care au adus atâtea nenorociri, scrierile autorilor vechi au pierit în incendiile ce înghiţeau mănastiri şi locuinţe. Puţine câte mai scăpase prin dibăcia părinţilor noştri din mâinile barbarilor, au pierit mai în urmă din neîngrijirea urmaşilor lor. Mai târziu au urmat silinţe spre a le redobândi, dar ele dispăreau în cursul secolelor din memoria celor vii, precum grindina şi zăpada care cad prin fluvii şi urmează fără a se mai întoarce cursul repede al undelor”.

Când musulmanii au cucerit provinciile persane, multe biblioteci căzură în mâinile lor. Saad-Abu-Vakkas i-a scris lui Omar, cerând voie a le transporta în Turcia, însă răspunsul lui Omar a fost scurt: „aruncă-le în apă!” şi astfel ele pieriră. Încă din zilele lui Xerxes, perşii adunaseră cărţi din toată lumea pentru fondarea acestor biblioteci. Biblioteca califilor Egiptului de la Cairo cuprindea 1200 exemplare ale Istoriei universale a lui Tabary sau Abu-Djafar-ibn-Djorair, istoric şi jurisconsult arab care a trăit pe la 839-925 d. Chr., ca şi o mulţime de scrieri antice. Ea avea peste 1.600.000 volume! Dar la 1073, turcii revoltându-se în zilele califului Mostanser Billach, au prădat şi distrus această imensă bibliotecă. Califul Al-Mamun (818 d. Chr.) a pus de s-au tradus o mulţime de autori vechi greci în limba arabă; după aceasta, el ordonă a se arde originalele, nemaigăsindu-le trebuitoare arabilor.

Biblioteca de la Tripoli, în Siria, mai vestită decât a califilor, cuprindea
3.000.000 de volume, teologie, ştiinţă, istorie, tradiţii, geografie. Sub cadii din familia Ammar, o sută de copişti plătiţi de stat copiau necontenit şi corespondenţi din toate părţile lumii trimiteau la Tripoli cărţi originale şi copii. Sub guvernul acestei familii, Tripoli devenise o academie unde înfloreau toate ştiinţele şi unde veneau grămadă oameni învăţaţi din toate ţările. Dar la 1105, Tripoli cade sub stăpânirea francilor comandaţi de Raimond IV, comite de Saint-Gilles. Un preot franc intrând în edificiul bibliotecii, veni din întâmplare în sala care era secţiunea Coranurilor. El pune mâna pe o carte şi dă peste un Coran; deschide a doua, a treia şi vede tot Coranuri. Fanaticul preot iese furios şi declară că tot edificiul nu cuprinde decât cărţi diabolice. Francii pun foc şi această lume de miriade de cărţi se preface în cenuşă, spre lauda lui
Dumnezeu!

Secolul XV s-a însemnat prin lunga şi sângeroasa luptă a husiţilor în Bohemia. Moldova cu Ştefan cel Mare a dat ospitalitate prigoniţilor religios; se zice chiar că oraşul Huşi datează din acea epocă: „Husch, oppidum în tribus collibus positum, ab Hussitis, quos anno 1460 Matthias rex relegarat, appellationem accepisse”. Acest secol s-a mai însemnat prin devastările turcilor, care la 1453 au cucerit Constantinopol şi prin grozava luptă între Franţa şi Anglia, când în decurs de aproape 50 ani Franţa prădă şi încălcă din toate părţile. Descoperirea tiparului sosi, din fericire, la 1446, spre a scăpa de distrugere cărţile câte mai rămăseseră. Regele Ungariei, Mathias Corvin fundase la Buda o mare şi preţioasa bibliotecă, adunând cărţi cu cheltueli enorme din Italia şi din Grecia, după căderea Imperiulul Bizantin. Acest depozit de erudiţie cuprindea o mulţime de scrieri antice cu totul pierdute astzi, după mărturia eruditului I. Al. Kohlburger, supranumit Brassicanus, care a trăit pe la 1500 şi care vizitase cu de-amănuntul această colecţie de comori. Dar la 1526, sultanul Soliman luând Buda după bătălia de la Mohacz, a dat foc şi a devastat această bibliotecă.

La mănăstirea Mega-Spileon, la muntele Cyllene în Arcadia, se adăpostiseră după căderea Imperiului Bizantin toate cărţile vechi câte scăpaseră de furia otomanilor. De la cea dintâi invazie a turcilor în Tracia, călugării greci fugind aici din toate părţile, au adus cu dânşii mii de manuscrise de autori antici. Mega-Spileon a fost şi din vechime depozit de cărţi. Dar la 1600, un incendiu înfricoşător preface în cenuşă mănăstirea şi biblioteca. Şi mai nainte, la 1440, arsese biblioteca atunci în fiinţă la Mega-Spileon.

La 1549 Eduard VI condamna, prin decret şi ardea cărţi în piaţa publică la Oxford. Apoi Cromwell dă încă o dată foc bibliotecii de la Oxford, care era una din cele mai bogate din Europa. În secolul XVII au pierit multe biblioteci importante, de manuscrise antice. Astfel, biblioteca Augustinilor de la Maienta (1649), biblioteca din Escorial (1671), biblioteca de la mănăstirea Gemblou în Belgia şi biblioteca de la mănăstirea San Antonio din Veneţia (1685). Londra pierdu mai multe biblioteci bogate în incendiul de la 1666.

Prescurtările (Excerpta) au fost încă una din cauzele pierderii autorilor vechi. Festus (Sextus Pompeius) îl prescurtează pe Verrius Flaccus şi îl prescurtează şi pe el Paul Diaconul; Justin pe Trogus Pompeius; Iornandes pe Cassiodor; Hermolau pe Ştefan Bizantinul; Xifilin pe Dio Cassius; astfel aceşti abreviatori distrug scrierile citaţilor autori, căci puţini se mai ocupau apoi să copieze imensele volume originale, mulţumindu-se cu prescurtările lor, adesea greşite din ignoranţă şi chiar din reaua credinţă a copiştilor. Astfel, originalele se împuţinau şi se pierdeau. Sub Vasile Bulgaroctonul (976), un abreviator necunoscut l-a sluţit pe Strabon, prescurtând geografia sa sub titlul stupid de Chrestomatia straboniana, parcă Strabon întreg nu mai era trebuitor! Pe la începutul sec. X, împăratul Constantin Porfirogenetul a ordonat să se facă 54 volume de extracte, prescurtări din istoricii antici ce se păstrau în biblioteca Constantinopolitană. De atunci moda a făcut să nu se mai copieze originalele. Spre mai multă nenorocire, chiar extractele acestea dispărură în urmă, afară de Excerpta legationum. Nu mai existau acum împăraţi ca Teodosiu, care instituia copişti prin lege, din persoane erudite, spre a copia necontenit cărţile ce începeau a se uza. Sunase ceasul rău al Bizanţului!

Nu mai erau în acea ţară nici Belisari, ţara îi chiorâse spre recunoştinţă, nici împărat ca Aurelian „mâna pe sabie”, nici Justiniani, nici Teodosiu II, care fonda Academie, catedre de litere, de filosofie, de istorie, de lucrări geografice şi de drept. Bizantinii nu se mai ocupau nici de literatură, nici de întărirea statului - semne vederate de decădere şi de amorţire. Nimic nu e mai îngrozitor decât tabloul administraţiei lor. Mihail III (842) face o pace ruşinoasă cu Califul Abdallah-al-Mamum şi între alte condiţii se leagă a-i da pe toţi autorii greci din bibliotecile constantinopolitane. Trecuseră acele timpuri de adevărată libertate şi de erudiţie, când şi damele se ocupau cu copierea autorilor vechi, spre a-i lăsa intacţi posterităţii. Bizanţul se pregătea a fi rob, căci precum zice Seneca: „când într-o ţară instrucţia şi dragostea literelor au încetat, libertatea a pierit şi robia este aproape”. Pieriseră cu încetul şi timpurile când vechii monahi se ocupau zi şi noapte cu copierea şi cu păstrarea anticelor monumente literare ale doctei antichităţi. Bizantinii se ocupau de politică, de roşii, de verzi, de vineţi, de galbeni, de toate culorile; curcubeul nu mai conţinea destule culori spre a caracteriza partidele, nuanţele, mizeriile lor politice. Ei se ocupau de ceremonialul Palatulul şi al Patriarhiei, de alegeri, de gâlcevi şi de încurcături teologice, îngrămădind mănăstiri peste mănăstiri, călugări peste călugări, iar turcii veneau şi toţi băcanii inundaseră Bizanţul şi totul devenise băcănie şi trafic. „Fericiţii Împăraţi bizantini - zice cu ironie eruditul scriitor grec Daniil – căutau să aibă în imperiul lor călugări mulţi şi nu ostaşi, crezând că-i vor goni cu mătania pe arabii de la miazăzi, pe turcii de la Răsărit, pe sciţii de la Nord şi pe italienii (veneţieni şi genovezi) de la Apus. Când în sec. IX ruşii au năvălit şi au cucerit Constantinopolul, bizantinii nici nu apucaseră măcar să audă că vin ruşii, trecând peste atâtea ţări şi mări, peste fluvii, peste întregi provincii aliate sau bizantine, ci deodată ei se treziră cu ruşii la Constantinopol. Este foarte instructiv a citi cineva discursurile Patriarhului Fotin, pronunţate de la amvonul Patriarhiei cu această ocazie.

De unde se puteau da bani pe cărţi, pe manuscrise, pe copişti, pe biblioteci? Visteria bizantină avea alte nevoi mai serioase. Numai bugetul Palatului se urca la 1185, sub Isaac Angel Comnenul, la valoarea astăzi echivalentă cu o sută milioane de franci pe an! Personalul funcţionarilor Palatului ajungea la 20.000 de trântori, între care îi vedem şi pe „porteurs de la chaise perecée” ai Maiestăţilor lor Imperiale. Împăraţii şi Patriarhii mai aveau încă ocupaţii importante. În timpul domniei lui Comnen şi a lui Andronic Paleologul, activitatea şi preocuparea Patriarhilor Cerularius şi Ion Aprino, abia au ajuns a hotărî o mare chestiune, de care parcă atârna viitorul omenirii, adică Patriarhii să aibă dreptul de a purta cizme cusute cu mărgăritare, întocmai că împăraţii. Trecură abia 100 de ani de la această „luptă naţională despre cizme” şi Patriarhii plini de trufie veneau în genuchi pe pulbere să-şi ia investitura de la biruitorii mahomedani, găsindu-se fericiţi că li se învoia să sărute piciorul şi poala vitejilor padişahi.

De bani era mare nevoie la bizantini. Împăraţi şi supuşi, nu puteau cheltui pe cărţi căci erau şi cheltuieli sufleteşti de regulat: ei păcătuiau. Prin urmare, trebuia să zidească mănăstiri spre iertarea păcatelor. Vasile Macedon îl asasinează pe predecesorul său Mihail şi zideşte biserici şi mănăstiri pe numele Arhanghelului Mihail. Constantin Monomahul se înamorează de Sclerena, care locuia la Cynygesium şi spre a găsi un pretext de a vizita des aceste locuri, zideşte celebra mănăstire Mangani, cu care a sleit visteria în curs de mai mulţi ani. Sunt mai bine de două mii de ani, de când Xenophon scria: „am avut totdeauna convingerea că precum sunt capii statelor, astfel devin şi statele”.


Al. Papadopol-Calimah
Share this article :

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger