Din pricina învîrtirii pământului şi-a felului
cum stă el în faţa soarelui, nu toate zilele şi toate nopţile de peste an sunt
asemenea de lungi. Toţi ştim că iarna sunt zilele mai scurte, iar nopţile
foarte lungi şi, dimpotrivă, vara sunt nopţile scurte şi zilele lungi. Nici
zilele, nici nopţile nu stau pe loc, ele scad mereu şi cresc mereu aşa că
tocmai cu cât scade ziua, cu atât creşte noaptea şi aşa o duc ele într-una anul
întreg. Sunt ca o balanţă. Abia apucă să stea bine cumpănite, noaptea să fie
tot aşa de lungă cât ziua şi iarăşi încep să ciupească una din cealaltă. Astfel
se întîmplă că în vreme de un an ziua stă bine cumpănită cu noaptea în două răstimpuri:
o dată primăvara, tocmai în ziua celor patruzeci de mucenici (9 martie) şi o
dată toamna, cu trei zile după Sf. Mărie-mare sau cu trei zile înainte de Ziua
Crucii (11 Septembrie). Într-aceste zile, noaptea e deopotrivă de lungă cu
ziua. Aceste răstimpuri se zic echinocţii; unul dintre ele e începutul
primăverii, celălalt începutul toamnei. Oamenii, chiar cu mii de ani înaintea noastră
au băgat de seamă acest lucru. Au mai băgat de seamă în care răstimp e ziua cea
mai lungă şi în care ziua cea mai
scurtă. Cea mai lungă zi e la 9 iunie, adică la Sân Toaderul nostru,
tocmai cu două săptămîni înainte de Sânziene; iar ziua cea mai scurtă la 9
decembrie, în ziua Sfintei Ana sau trei zile după Sân-Nicoară (Sf. Nicolae).
Aceste două răstimpuri se numesc solstiţii, unul de vară, altul de iarnă; cel
dintâi e începutul verii, al doilea al iernii. Avem, aşadar, în cursul unui an, patru anotimpuri vrednice de
băgat în seamă - patru popasuri ale soarelui - două echinocţii şi două
solstiţii, care răspund la cele patru schimbări de vreme, ale anului:
primăvara, vara, toamna şi iarna.
Acum să ne întoarcem la lucrul dintru-nceput.
Oamenii, în afacerile lor cu alţi oameni, își numără anii de la o anumită zi, oricare.
D.e. o poliţă pe cinci ani îşi începe anul de la ziua iscălirii ei, nu de la 1
ianuarie. Dar statul, în afacerile sale cu particularii, ori popoarele în
afacerile lor cu alte popoare trebuie să aibă o zi statornică de la care să
înceapă anul. Care să fie ziua aceea? Nu poate fi o zi oricare, cum a lăsat-o
Dumnezeu; ea trebuie să aibă un rost,
aşa ca toţi să o ştie care e. Astfel, oamenii s-au învoit să înceapă anul de la
echinocţiu ori de la vreun solstiţiu, zic s-au învoit, deşi erau siliţi să facă
aşa, căci numai aceste patru zile cad deodată pentru toţi, sunt îndeobşte
cunoscute şi uşor de găsit. Grecii cei vechi şi-au început anul de la
solstiţiul de vară (9 iunie), adică din ziua în care începe soarele să scapete.
La început şi romanii îşi începeau anii de la solstiţiul de vară, dar mai
tîrziu au venit la alt gînd şi şi-au început anii de la echinocţiul de
primăvară (9 martie). Aşa, la ei martie era întîia lună, aprilie a doua etc.
Septembrie a şaptea, octombrie a opta, noiembrie a noua, decembrie a zecea. De aceea azi nu se potrivesc, ca în latineşte, numele lunilor cu
numărul lor în an, căci bunăoară
septembrie vrea să zică „luna a şaptea”, octombrie „a opta”; la ei,
într-adevăr, septembrie era luna a şaptea, la noi însă e a noua, fiindcă începem
anul de la ianuarie, nu de la martie ca ei.
Alte popoare, care trăiau pe vremea naşterii
lui Christos şi mai ales germanii, îşi începeau anul de la solstiţiul de iarnă,
de la ziua în care soarele începe să se ridice pe cer şi sărbătoreau începutul
anului cu mare alai, căci ziceau ei „această zi e ziua biruinţei soarelui
asupra întunericului şi a frigului”.
După ce a început să prindă aripi creştinismul, părinţii bisericii au fost
siliţi să stabilească o zi de la care să se înceapă anul. Să-l înceapă de la
martie, ca romanii? Popoarele păgâne nu voiau în ruptul capului să se lepede de
obiceiul lor, iar părinţii bisericii, vrând să-i încreştineze pe păgâni, au
trebuit să le lase neatinse obiceiurile, să le mai treacă cu vederea multe
de-ale lor. Deci, ca să-i poată face mai
primitori de creştinism, au hotărît ca anul să înceapă în chipul păgînilor, de
la 9 decembrie. Dar totuşi le era
oarecum silă de acest lucru: să cadă sărbătoarea creştină deodată cu cea
păgînă. Au găsit o scăpare. Serbările Anului nou la germani ţineau 9 zile:
părinţii bisericii i-au lăsat pe păgâni să-şi serbeze şi după încreştinare
aceste 9 zile, dar a zecea zi să o serbeze ca An nou creştinesc. Şi iată de ce
Anul nou al creştinilor cade a zecea zi după solstiţiul de iarnă, în loc să
cadă chiar la solstiţiu.
George Coșbuc
Trimiteți un comentariu