Anul Nou

 Toate popoarele creştine de pe faţa pămîntului încep anul la 1 ianuarie, adică la o săptămînă după Crăciun. Turcii, ovreii şi popoarele păgâne încep anul lor la felurite alte zile ale anului. Lucrul e limpede: fiecare popor şi-ar putea începe anul la o anumită zi, care-i place lui, păsându-i puţin de ceea ce fac alte popoare. Ziua de la care începem a număra un an nou, poate  să fie volnică, precum volnică ni se pare a noastră, a creştinilor. De ce începem anul la Sf. Vasile şi nu la Sf. Gheorghe, ori la Sf. Dumitru, ori la altă sărbătoare mare? Care e pricina că tocmai la mijlocul iernii să începem anul şi nu la mijlocul verii, la începutul  toamnei, ori altcândva? Ce să ştii răspunde la asta? Iată ce.

Din pricina învîrtirii pământului şi-a felului cum stă el în faţa soarelui, nu toate zilele şi toate nopţile de peste an sunt asemenea de lungi. Toţi ştim că iarna sunt zilele mai scurte, iar nopţile foarte lungi şi, dimpotrivă, vara sunt nopţile scurte şi zilele lungi. Nici zilele, nici nopţile nu stau pe loc, ele scad mereu şi cresc mereu aşa că tocmai cu cât scade ziua, cu atât creşte noaptea şi aşa o duc ele într-una anul întreg. Sunt ca o balanţă. Abia apucă să stea bine cumpănite, noaptea să fie tot aşa de lungă cât ziua şi iarăşi încep să ciupească una din cealaltă. Astfel se întîmplă că în vreme de un an ziua stă bine cumpănită cu noaptea în două răstimpuri: o dată primăvara, tocmai în ziua celor patruzeci de mucenici (9 martie) şi o dată toamna, cu trei zile după Sf. Mărie-mare sau cu trei zile înainte de Ziua Crucii (11 Septembrie). Într-aceste zile, noaptea e deopotrivă de lungă cu ziua. Aceste răstimpuri se zic echinocţii; unul dintre ele e începutul primăverii, celălalt începutul toamnei. Oamenii, chiar cu mii de ani înaintea noastră au băgat de seamă acest lucru. Au mai băgat de seamă în care răstimp e ziua cea mai lungă şi în care ziua cea mai  scurtă. Cea mai lungă zi e la 9 iunie, adică la Sân Toaderul nostru, tocmai cu două săptămîni înainte de Sânziene; iar ziua cea mai scurtă la 9 decembrie, în ziua Sfintei Ana sau trei zile după Sân-Nicoară (Sf. Nicolae). Aceste două răstimpuri se numesc solstiţii, unul de vară, altul de iarnă; cel dintâi e începutul verii, al doilea al iernii. Avem, aşadar, în  cursul unui an, patru anotimpuri vrednice de băgat în seamă - patru popasuri ale soarelui - două echinocţii şi două solstiţii, care răspund la cele patru schimbări de vreme, ale anului: primăvara, vara, toamna şi iarna.

Acum să ne întoarcem la lucrul dintru-nceput. Oamenii, în afacerile lor cu alţi oameni, își numără anii de la o anumită zi, oricare. D.e. o poliţă pe cinci ani îşi începe anul de la ziua iscălirii ei, nu de la 1 ianuarie. Dar statul, în afacerile sale cu particularii, ori popoarele în afacerile lor cu alte popoare trebuie să aibă o zi statornică de la care să înceapă anul. Care să fie ziua aceea? Nu poate fi o zi oricare, cum a lăsat-o Dumnezeu; ea trebuie  să aibă un rost, aşa ca toţi să o ştie care e. Astfel, oamenii s-au învoit să înceapă anul de la echinocţiu ori de la vreun solstiţiu, zic s-au învoit, deşi erau siliţi să facă aşa, căci numai aceste patru zile cad deodată pentru toţi, sunt îndeobşte cunoscute şi uşor de găsit. Grecii cei vechi şi-au început anul de la solstiţiul de vară (9 iunie), adică din ziua în care începe soarele să scapete. La început şi romanii îşi începeau anii de la solstiţiul de vară, dar mai tîrziu au venit la alt gînd şi şi-au început anii de la echinocţiul de primăvară (9 martie). Aşa, la ei martie era întîia lună, aprilie a doua etc. Septembrie a şaptea, octombrie a opta, noiembrie a noua, decembrie a  zecea. De aceea azi nu se  potrivesc, ca în latineşte, numele lunilor cu numărul lor în  an, căci bunăoară septembrie vrea să zică „luna a şaptea”, octombrie „a opta”; la ei, într-adevăr, septembrie era luna a şaptea, la noi însă e a noua, fiindcă începem anul de la ianuarie, nu de la martie ca ei.

Alte popoare, care trăiau pe vremea naşterii lui Christos şi mai ales germanii, îşi începeau anul de la solstiţiul de iarnă, de la ziua în care soarele începe să se ridice pe cer şi sărbătoreau începutul anului cu mare alai, căci ziceau ei „această zi e ziua biruinţei soarelui asupra întunericului şi a frigului”.

După ce a început să prindă aripi  creştinismul, părinţii bisericii au fost siliţi să stabilească o zi de la care să se înceapă anul. Să-l înceapă de la martie, ca romanii? Popoarele păgâne nu voiau în ruptul capului să se lepede de obiceiul lor, iar părinţii bisericii, vrând să-i încreştineze pe păgâni, au trebuit să le lase neatinse obiceiurile, să le mai treacă cu vederea multe de-ale  lor. Deci, ca să-i poată face mai primitori de creştinism, au hotărît ca anul să înceapă în chipul păgînilor, de la 9  decembrie. Dar totuşi le era oarecum silă de acest lucru: să cadă sărbătoarea creştină deodată cu cea păgînă. Au găsit o scăpare. Serbările Anului nou la germani ţineau 9 zile: părinţii bisericii i-au lăsat pe păgâni să-şi serbeze şi după încreştinare aceste 9 zile, dar a zecea zi să o serbeze ca An nou creştinesc. Şi iată de ce Anul nou al creştinilor cade a zecea zi după solstiţiul de iarnă, în loc să cadă chiar la solstiţiu.

George Coșbuc