Themistios, cel
mai influent sofist din sec. al IV-lea, originar din Paflagonia a trăit cam
între anii 317-388. Deşi păgân, a putut deschide o şcoală la Constantinopol şi
s-a bucurat de multă trecere pe lângă diferiţii împăraţi, ajungând chiar
preceptorul viitorului împărat Arcadius, după ce fusese proconsul şi prefect al
Constantinopolului în anii 359 şi 384. De la el ne-au rămas o culegere de
comentarii la unele opere ale lui Aristotel şi o colecţie de discursuri, care
cuprinde atât pe cele oficiale, de aparat, ţinute în faţa împăratului, cât şi
altele cu subiecte morale.
Discursul
VIII
Pronunţat
la cinci ani de domnie a împăratului Valens
110 B,
C. Dar, pe cât îmi pare, tu l-ai întrecut şi pe împărat (Traian), care odată
ajuns la domnie, l-a chemat la el pe omul despre care ştia că-i este cel mai
mare vrăjmaş şi i-a zis: „Nu fi tulburat, prea bunule, începând cu ziua de
astăzi nu vei mai avea un duşman aprig”. Şi pentru cele spuse, acest împărat nu
este mai puţin pe buzele tuturor, decât pentru că i-a pricinuit moartea lui
Decebal, pentru că a biruit neamul parţilor şi pentru faptul că germanii au
ajuns să-i dea ascultare. Într-adevăr, pare că mai mare biruinţă a avut atunci
împăratul romanilor, când a făcut să se plece pornirea sa mânioasă în fata
dreptei judecăţi, decât să se încline barbarii în faţa ostaşilor săi. De bună
seamă, nici incursiunile geţilor n-au adus atâta vătămare imperiului roman cât
sminteala lui Nero, ori faptele cele nebuneşti ale
lui Domitian.
DISCURSUL
X
Despre
pace, adresat lui Valens
132 C,
D. Este o împrejurare cu totul neobişnuită şi aceea că ai trecut Istrul
pregătit pentru război şi ai pustiit de două ori într-un scurt răstimp ţara
duşmană, mergând atâta loc până unde niciodată n-au îndrăznit să ajungă solii
noştri. Dar oricât de măreţe şi de alese sunt aceste fapte, pe care foarte
puţini împăraţi le-au săvârşit vreodată, când îmi vine în minte ziua aceea al
cărei martor ocular mi-a fost dat să fiu, atunci o corabie şi anume aceea în
care împăratul a încheiat tratatul, îmi pare mai vrednică de admiraţie decât
podul lui Xerxes, mulţumită căruia acest stăpânitor a trecut cu armata
Hellespontul; nava care a adus pacea îmi pare mai glorioasă decât podul care a
transportat războiul. Eu n-am văzut oştiri scitice rânduite pentru luptă, însă
am văzut o adunare plină de teamă, un sfat cuprins de groază şi un cârmuitor de
oşti romane poruncind regilor sciţi. Eu n-am auzit strigăte de război de-ale
barbarilor, ci bocete, plânsete, rugăminţi şi un glas care le stătea bine mai degrabă
unor captivi, decât unor oameni care încheiau un tratat. Iată, de bună seamă,
ceea ce ar fi înmuiat inima de piatră a cuiva pe care nimic n-ar fi putut să-l
înduplece. Dar împăratul i-a trimis la ei acasă pe mulţi soli care nu
obţinuseră nimic, în timp ce solia voastră a respectat-o. Şi, pe cât pare,
solia pentru sciţi voi aţi încredinţat-o filozofiei, singura care este divină
şi în stare, pe drept cuvânt, să îmblânzească mânia.
133-140.
Istrul fără voia lui şi-a văzut unite malurile printr-un pod, atunci când
împăratul a trecut pe celălalt mal pentru a se război. Voind să încheie un
tratat de pace, fluviul l-a sprijinit şi a aşternut o apă liniştită înaintea
triremelor care duceau solia păcii. Ele se legănau pe valuri ca şi cum s-ar fi
aflat într-un port. Ai fi zis că navele au prins rădăcini cu ancorele lor.
Chiar de la început a cunoscut, venind el în apropierea lor, că se învoieşte ca ei să se bucure de acele lucruri
de care aveau dreptul să se bucure, dar n-a hotărât ca soldaţii să se îmbarce. Oastea se
revărsa totuşi în cete mari pe mal, ca oameni blânzi şi blajini. Numărul lor era negrăit de mare, atâtea
zeci de mii de sciţi erau priviţi (de romani) întâia oară fără nici o teamă.
„Fericitule
Atride, născut pentru o soartă norocoasă”, ar fi putut zice atunci cine ar fi
privit malurile fluviului: unul strălucind de soldaţi care priveau cu semeţie
şi în linişte cele ce se petreceau, celălalt plin de o mulţime învălmăşită de
oameni care se rugau, aruncându-se la pământ. S-ar fi putut spune că tu eşti mai fericit decât
Agamemnon, deoarece pe acela îl fericeau doar aceia pe care el îi conducea, pe
câtă vreme tu ai fost socotit astfel şi de acei pe care îi aveai în puterea ta
şi de oamenii a căror nedreptate o treceai cu vederea. Acela nu era nici măcar
un privitor cu simţăminte bărbăteşti al unei lupte de corăbii împotriva
elenilor, ci el a stat în cort, la umbra unui acoperiş de aur, ceea ce mai
degrabă era un semn al moliciunii decât al bogăţiei. Împăratul însă, chiar şi
la încheierea tratatului, vădea tăria pe care n-ar fi avut-o cei care se luptă
în război. El a stat în corabie în bătaia soarelui, în culmea arşiţei, din
zorii zilei până seara târziu, fără să-şi schimbe înfăţişarea. Coborând din
corabie şi luptându-se cu barbarii pentru apărarea dreptăţii, a dobândit o mai
strălucită izbândă prin el însuşi, iar la această biruinţă nu mai era nimeni
părtaş, nici conducător de oaste, nici căpitan de ceată, nici oştean. Dar la
împărat admirasem cuminţenia pe care vedeam că o arată în cele întreprinse şi eram
de părere că am de-a face cu o fericită înclinare pe care i-o dăduse Firea,
care-l înzestrase cu însuşiri înnăscute. O mare agerime a minţii, o adâncime a
cugetării şi un fel de a vorbi curgător, el ştia să înspăimânte şi să fie
blând; iar asemenea lucruri n-am putut vedea nici chiar la un orator, care-şi
dă osteneala să fie aşa, fiindcă meseria i-o cere. Astfel Pericle şi cel care
l-a admirat, pentru că, prin felul lui de a cuvânta, băga spaima în atenieni,
când erau prea îndrăzneţi şi îi făcea să aibă din nou îndrăzneală când erau
înfricoşaţi, aceia (în comparaţie cu el) îmi par mici.
Aşadar
putem vedea că barbarii erau mişcaţi de cuvântarea împăratului, tot aşa precum
elenii şi atenienii, ceea ce nu trebuie să ne uimească; erau mişcaţi de cel mai
iscusit orator din vremea lor. Şi totuşi ei aveau un susţinător al lor care nu
putea fi biruit oricum şi a cărui inteligenţă era barbară, cum îi era limba.
Iscusinţa lui în a gândi şi a pătrunde lucrurile era mai mare decât în a
săvârşi fapte de arme. Astfel el nu punea nici un preţ pe titlul de rege şi era
mulţumit cu acela de judecător. Într-adevăr, prima denumire este una care arată
putere, în schimb aceasta din urmă vădeşte înţelepciune. Atunci s-a dovedit
într-adevăr că este mult mai greu să susţii un proces decât să împarţi dreptate
şi acela care credea că este cel mai bun judecător a fost dovedit că este un
orator ridicol. Atât de mult îl întrecea (împăratul) în elocinţă, încât a făcut
ca barbarii să-l privească pe apărătorul lor cu bănuială, deoarece i-a
pricinuit o luptă cu vorbele, mai grea decât una cu armele. Totuşi, după ce l-a
doborât, l-a ridicat, a întins mâna deznădăjduitului şi l-a făcut prieten al
său în faţa aceloraşi martori care fuseseră încredinţaţi că suferiseră o
nedreptate. Aceasta era calitatea celui care ştia să alunge turburarea pe care
o stârnise. Plecă deci foarte mulţumit, stăpânit de simţăminte potrivnice, încrezător
şi totodată plin de teamă. El îşi dispreţuia supuşii şi era bănuitor faţă de
ei, îşi pierduse încrederea în sine, deznădăjduit, pentru că fusese biruit cu
vorba; dar era şi semeţ, pentru că obţinuse tratatul. Putea fi văzută atunci o
privelişte cu totul uimitoare şi multă vreme nemaiîntâlnită: romanii acordau
pacea şi nu o cumpărau. Nimeni n-a văzut cum numărăm duşmanilor aurul, nici
atâţia şi atâţia talanţi de argint, nici corăbii încărcate cu haine, nici
suferinţe îndurate mai înainte, când ne bucuram de o pace care era mai
împovărătoare decât invaziile şi plăteam anual tribut. Deşi ne ruşinam de această împrejurare, nu
spuneam că este vorba de un bir. Măcar că era foarte darnic, împăratul nu s-a
ruşinat atunci să fie socotit foarte econom.
Discursul
XI
P. 146
A. Ar putea oare să numească cineva pe vreunul, în timpul domniei căruia să fi
înflorit şi strălucit mai mult aceste discipline, care acum înfloresc şi îl însoţesc
pe împărat ca nişte tovarăşi de oaste, cinstite datorită lui şi slăvite nu
numai la romani şi la eleni, dar şi la barbari? Cârmuitorul acela scit sau
căpetenia getică pe care tu ai înspăimântat-o, când s-a răzvrătit, iar după ce
l-ai înspăimântat pe omul acela, l-ai chemat la tine şi l-ai îmbărbătat, a
privit cu respect filozofia care trecea dincolo, alături de tine, tratatul
încheiat cu el şi pacea.
P. 148
D. Vedem că împăratul da dovadă de o atare cuminţenie nu numai în judecarea
treburilor unor particulari, dar şi în hotărârile ce le ia pentru binele
obştesc. Într-adevăr, pentru ce oare le acordă sciţilor pacea, pe câtă vreme
perşilor le-o refuză? Căci amândouă neamurile sunt barbare şi n-au gânduri bune
pentru imperiul roman. Dar unul este iute la mânie şi fără judecată, în schimb
celălalt ştie să întindă curse şi să înşele.
P. 210
D. Dar iată numele cel mai urât – sciţii - câtă plăcere ne face acum, cât ne
înveseleşte şi cum ne-am obişnuit cu el! Ei prăznuiesc împreună cu noi serbarea
în cinstea comandantului care i-a învins spre norocul lor şi serbează împreună
cu noi triumful repurtat asupra lor. Iar dacă nu au fost nimiciţi toţi, nu
trebuie să fie nici o supărare, căci biruinţele obţinute prin convingere şi
bunătate nu se cade să-i nimicească, ci ele trebuie să-i facă mai buni pe acei
care au pricinuit necazuri. Admit că ar fi fost uşor pentru noi să-i omorâm şi
să le facem orice, fără ca noi să avem de suferit ceva din partea lor, cu toate
că, din cele ce s-au întâmplat adesea, nu acestea trebuiau să urmeze şi era
potrivit să se întâmple. Dar, aşa cum am spus-o, să presupunem că acesta era în
putinţa noastră. Oare ar fi fost mai bine să umplem Tracia cu morţi decât cu
agricultori? Să o facem să fie plină de gropi, decât de oameni? Să umblăm prin
ea ca printr-un ţinut sălbatic, ori printr-unul cultivat? Să numărăm în ea
leşurile celor ucişi, ori să-i numărăm pe plugari? Şi strămutarea în ea, dacă
avea să se ivească prilejul, frigieni, bitini, ori să lăsăm să locuiască acolo
cei pe care i-au biruit? Aud de la acei care vin de acolo ca aceia prefac în
sape şi coase fierul săbiilor şi al platoşelor, că pe Ares îl salută de
departe, dar se închină zeiţei Demeter şi lui Dionysos.
Trimiteți un comentariu