Fazel-ullah-Rashid scria pe la anul 1300 după rapoartele oficiale ale autorităţilor mongole, astfel că naraţiunea îi conferă toată puterea unei mărturii oculare: „În primăvara anului 1240, principii mongoli trecură munţii Galiţiei pentru a intra în ţara bulgarilor şi a ungurilor. Orda, care mergea spre dreapta, după ce a trecut Ţara Aluta îi iese înainte Bazaran-bam cu o armată, dar e bătut. Cadan şi Buri au mers asupra saşilor şi i-au învins în trei bătălii. Bugek, din ţara saşilor trecu peste munţi, intrând la kara-ulaghi şi a bătut popoarele ulaghice”.
Din
capul locului o lămurire cronologică. Pasajul de mai sus este dat aici după
D'Ohsson, care transforma în anul creştin 1240 pe cel mahomedan 638. În
principiu, transformarea e corectă, cu singura deosebire că anul Hegirei 633 se
începea în iulie, după primăvara anului nostru 1240, iar prin urmare invazia
mongolilor în Transilvania avusese loc nu în primăvara din 1240, ci în 1241.
Într-adevăr, toate fântânile contemporane sunt unanime în această privinţă. E
mai cu seamă precisă notiţa din jumătatea sec. XIII, cea reprodusă de Pertz,
unde vorbeşte tocmai despre Transilvania şi în special despre Ţara Bârsei: „Anno incarnationis domini 1241. Ipsa die
resurrectionis dominice Tartari per alpes et silvas irrunpentes Rodanam quoddam
opidum Ungarie intraverunt et IIII. mil. hominum vel amplius ibidem
interemerunt. Eodem die alter exhercitus eorundem tartarorum ingrediens
provinciam que Burza dicitur ducem exhercitus transilvane terre cum omnibus suis
interfecit”. După calendarul medieval, „Resurrectio Domini” este 26 martie.
Aceeaşi dată o fixează regele Bela IV în scrisoarea către Papa Gregoriu IX: „circa festum dominice resurrectionis”.
Deci pe la sfârşitul lui martie din 1241 şi pe la începutul lui aprilie s-au
întâmplat cele povestite de Fazel-ullah-Rashid.
În acea
expediţie, capul suprem era vestitul Batu, cel mai în vârstă şi cel mai cu vază
dintre toţi nepoţii lui Ginghis-han; dânsul însă, grăbit a păşi de-a dreptul
asupra centrului Ungariei, încredinţase cucerirea Transilvaniei celor patru
fraţi sau veri ai săi: Cadan, fiul lui Ogotai, Buri, fiul lui Ciagatai, Bugek,
fiul lui Tuluiu şi Orda, fiul lui Djuci. Primii trei năvăliseră asupra saşilor
în Ţara Bârsei, unde i-au şi zdrobit. Doi dintre aceştia, Cadan şi Buri, se
opresc aici, dar al treilea, Bugek şi mai cu deosebire al patrulea, Orda, care
s-au îndrumat mai departe în două direcţii contra românilor, ne preocupă în
special.
Despre
Bugek, cronica persană ne spune că „din ţara saşilor el trecu peste munţi,
intrând la kara-ulaghi”; iar Orda, „mergând spre dreapta”, se înţelege la apus
de Braşov, n-a trecut munţii, ceea ce arată limpede că „Ţara Aluta”, pe unde el
ţinea calea, înseamnă la Fazel-ullah-Rashid nu Oltenia cis-carpatină, ci anume Ţara
Oltului cea făgărășană, la marginea căreia, undeva nu departe de Tălmaciu,
mongolii au fost întâmpinaţi de „Bazaran-bam cu armată”. Nomenclatura din
pasajul de mai sus nu cere aproape nici o explicaţie, fiind foarte lămurită:
1°.
Regiunea Făgăraşului se cheamă până astăzi Ţara Oltului şi nici nu poartă ea la
români vreun alt nume. D. Silvestru Moldovan ne spune că „făgărăşenii nu se
consideră ca ardeleni, ci ca olteni, iar ţinutul lor nu este pentru dânşii
Ardeal, ci numai Ţara Oltului”.
2°.
Numele „Bazaran-bam” la Fazel-ullah-Rashid poate să fie o compoziţie extrasă
din „Basarab-ban”, dar şi mai bine s-ar putea lua fără titlul de ban, ca
simplul Basarabă sub o formă nazalizată.
3°.
Ulaghii, „popoarele ulaghice”, pe care la Fazel-ullah-Rashid munţii îi despart
de saşii din Ardeal, sunt învederat românii sub forma ungurească „olah”; iar
prin „kara-ulaghi”, literalmente „negri-români”, cu „kara=negru” în toate
limbile tătăreşti, cronica persană îi califică pe muntenii izbiţi de Bugek
imediat după trecerea Carpaţilor, adică pe cei din Prahova.
Dintre
cei patru nepoţi ai lui Ginghis-han, năvăliţi în Ardeal după relatarea lui
Fazel-ullah-Rashid, de la Cadan există într-o latinitate ultra barbară un act
din 1242, unde se intituleză „Kalkazultan
seu supremus Dux”, poruncind saşilor, secuilor şi românilor: „Flandry,
Zycly et Blachy”, ca moneda mongolă „nummos
nostros wulgo Keser chunich Tatar Pensa”, s-o primească ei în circulaţie
întocmai ca şi moneda bizantină: „tanquam
nummos Byzantinos”. Acel Cadan îşi organizase în grabă o administraţie
proprie: „committimus vobis Rugas,
Bylany, Korus, Castellani Comites”. Ungurul contemporan, canonicul Rogerius
în „Miserabile Carmen super destructione
regni Hungarie per Tartaros Facta”, ne spune el însuşi că dintre toţi regii
mongolilor de atunci, Cadan se bucura de reputaţia de a fi cel mai drept: „Cadan în probitate melior dicebatur”.
După actul din 1242, care nu se pare a fi fals, Cadan se adresează numai către
autorităţile din regiunea Clujului şi a Turdei, poate şi a Bălgradului,
nicidecum către Braşov şi Sibiu.
Primul
loc în pasajul din Fazel-ullah-Rashid aparţine principelui Orda. El era frate bun al lui Batu. Contemporanul Plano Carpini ne
spune că Orda avea o
prioritate între toţi generalii mongoli. Dânsul năvălise în Transilvania anume
asupra Ţării Făgăraşului, pe care a ocupat-o întreagă fără rezistenţa până la
margine; dar acolo, lângă Olt, undeva nu depărtare de actualul Turnu-Roșu, i-a
ieşit înainte Basarabă în fruntea unei oştiri. Erau românii din Oltenia şi au
fost bătuţi. Cronica persană nu ne arată consecinţele luptei, lăsându-ne totuşi
să vedem că mongolii n-au înaintat mai încolo, de vreme ce ei n-au trecut
Carpaţii în acea direcţie şi deci bătălia fusese foarte cruntă, astfel că Orda,
izbindu-se în acelaşi timp de dificultăţi strategice ale terenului, l-a lăsat
pe Basarabă fără a-l mai urmări. Bătălia, mai repet încă o dată, trebuie să fi
fost mai cruntă decât cele trei ciocniri în Ţara Bârsei şi celelalte în
Prahova, deoarece acelea toate sunt anonime, pe când despre lupta de lângă Olt
se menţioneaza cu precizie adversarul Mongolilor: Basarabă. Dacă Basarabă n-ar
fi stăpânit mai înainte Vâlcea, dacă nu l-ar fi gonit din Lovişte pe contele
Conrad şi n-ar fi apucat de la saşi o fâşie de pământ mai jos de Sibiu, la
hotarul Făgăraşului înainte de anul 1241, întâlnirea cu Orda ar fi imposibilă.
Acest rezultat istoric devine absolut sigur. Nu sigură deocamdată, ci numai probabilă
este posesiunea lui Basarabă în Ţara Făgăraşului în momentul invaziei
mongolilor.
Pentru
Orda era nu numai anevoios de a pătrunde în Oltenia prin munţii Lotrului, dar
nu era tocmai uşor de a înainta până acolo, căci spaţiul dintre Făgăraş şi
Haţeg, mai jos de Sibiu şi mai sus de Carpaţi, era pe atunci un imens codru,
numit în diploma regelui unguresc Andrei II din 1224 „Sylva Blacorum”, „Pădurea
Românilor”, după cum a demonstrat-o Marienburg, un codru pe care nu-l stăpâneau
şi nici nu pretindeau a-l stăpâni saşii, ci se mulţumeau a-l utiliza împreună
cu românii şi cu resturile pecenegilor: „silvam
Blacorum et Bissenorum cum aquis usus communes exercendo cum predictis scilicet
Blacis et Bissenis eisdem contulimus”.
Pasajul
din Fazel-ullah-Rashid scapără multă lumină. Între altele, el confirmă vechea
confuză credinţă oltenească despre o luptă a Basarabilor contra lui Batu în
legenda Sf. Nicodim, cea scrisă de Ştefan Ieromonahul după tradiţiile
mănăstirii Tismana. Într-adevăr, în capul mongolilor din Făgăraş nu era însuşi
Batu, dar totuşi era fratele acestuia, Orda. Cronica persană conservă numai
numele de familie sau de castă: Basarabă, fără nici un nume personal. Întrucât lipseşte vreo altă
lămurire, acel Basarabă din Fazel-ullah-Rashid putea să fi fost un Mircea, un
Vlad, un Dan, un Radu sau oricum altfel. Să presupunem că era Radu; Negru-vodă
era sigur, cu Făgăraşul şi cu Amlașul avusese a face.
Ajunge
a constata că:
1°.
Între 1230-1235, Basarabii pierduseră din totalitatea Olteniei Mehedinţiul, pe
care l-au cucerit ungurii, mai pierzând totodată nordul Vâlcei, cuprins de
saşi;
2°.
Între 1235-1240, Basarabii au reuşit a-i goni pe saşi din Vâlcea şi au apucat
peste Carpaţi hotarele Amlașului şi ale Făgăraşului, fără totuşi a redobândi
Mehedinţiul;
3°. La
1241 Basarabii au rezistat cu vigoare invaziei mongolilor.
Reprezentantul
Basarabilor la 1241 nu se vede a fi fost altul decât acelaşi care se luptase la
1235 şi la 1230: un principe călit prin războaie şi puternic printr-un
îndelungat prestigiu, voievod adică peste toţi kinezii olteni de atunci, căci
dintre mai mulţi kinezi se alegea la olteni un singur voievod.
Este un
fapt pozitiv că românii din Răşinari, un vechi şi mare sat din regiunea
Sibiului, mai corect din sfera fostului ducat al Amlașului, asigurau într-un
proces, la 1833, că peste părţile lor şi ale Cisnădiei un Radu-vodă Negru
domnise la anul 6740 „Principis Radul
voda Negru anno 6740 regnantis”, iar anul de la zidirea lumii 6740
corespunde anului creştin 1232, tocmai Radu, tocmai atunci şi tocmai pe acolo
pe unde trăia Basarabă cel din cronica lui Fazel-ullah-Rashid. Rășinărenii
susţineau cu aceeaşi ocazie că această cronologie a lui Radu-Negru o ştiuseră
deja strămoşii lor în timpul regelui Matei Corvin, la 1488. Neapărat, o
asemenea aserţiune nu poate fi considerată ca o fântână istorică propriu-zisă.
Ea se potriveşte însă de minune cu fântânile istorice cele mai necontestabile
dintre anii 1230-1241, pe care rășinărenii la 1833 nu le puteau bănui de
nicăieri, căci textul lui Fazel-ullah-Rashid abia la 1834 s-a publicat şi a
fost făcut cunoscut în Europa. Şi apoi, anul precis 1232 are o învederată
originalitate, care se deosebeşte de toate datele cronologice anterioare, fie din
cronicele româneşti, fie din cele străine de pe aiurea despre Radu-Negru. Mai
amintesc că rășinărenii n-au în vedere o întemeiere a Statului muntenesc, nu o
descălecare, ci simplu, un memorandum biografic relativ la „Sylva Blacorum”.
B.P.
Haşdeu
Trimiteți un comentariu