Literatura populară

 Dacă mitropolitul Dosoftei ar fi versificat, să zicem, un capitol din Biblie, cel mai iudaic dintre ele, imitând versul şi limba doinelor şi schimbând numele biblice în nume româneşti şi dacă acest cântec ar fi pătruns printr-o minune în popor, ce caracter naţional şi individual românesc am găsi noi astăzi într-acel cântec? Ce-ar fi într-însul „care să ne aducă aminte de vitejiile şi suferinţele părinţilor” cum zicea Odobescu vorbind de baladele noastre? Acest lucru, al mitropolitului Dosoftei, n-ar fi cu putinţă. El n-ar prinde. Subiectul cântecului românizat n-ar avea nici o legătură cu cealaltă literatură a românilor, ar fi prea felurită concepţia naturii şi a vieţii, nu s-ar potrivi cu obiceiurile, cu credinţele noastre.

Se înţelege, noi căutăm în poezia noastră populară „tot ce este floarea simţurilor unui popor, al românilor, tot ce are el mai scump, mai nobil, tot ce are mai dumnezeiesc”. Acestea sunt vorbele d-lui Xenopol. Poeziile poporului ar fi deci tot atâtea documente din care am putea studia viaţa istorică a românului, filozofia lui, moralitatea şi cultura, idealele lui şi mai ştiu eu ce. Iar Alecsandri entuziasmat spune despre aceste documente că sunt „pline de originalitate şi fără seamăn în literaturile străine”. Originalitate, da. Sunt originale, că sunt vechi, sunt concepţii primitive, sunt fondul comun al rasei  ariene. Dar cum „fără seamăn în literaturile străine”? Dimpotrivă, toate poeziile poporului român, afară de doină, au seamăn în toate literaturile poporale ale întregii rase indo-germane. Balade, descântece, bocete, basme, colinde, toate aceste „documente” ale noastre se pot urmări şi dovedi pretutindeni la indo-germani. Sunt documente ale concepţiei rasei ariene, dar nu absolut specifice ale poporului român. Fondul baladelor, al basmelor, al colindelor, al bocetelor şi descântecelor, oricât ar părea de felurit celui ce le citeşte aşa ca să aibă idee despre ele cam ce sunt, este unul şi acelaşi pentru cine le cunoaşte. Forme fără număr de multe, imagini şi mai multe, dar fondul lor e puţin, puţin de tot. Şi mai ales, acest fond e acelaşi cu fondul poeziei populare al tuturor indo-germanilor. Toate cântă fenomene ale naturii, toate sunt adaptări ale câtorva mituri vechi de mii de ani. Pe acelaşi Făt-Frumos îl poartă prin lupte cu zmeii tot aşa persanii, ca şi noi, ca şi slavii, ca şi scandinavii şi ca toate popoarele rasei ariene. Numai numele sunt schimbate, numai amănuntele se deosebesc. Iar acele amănunte sunt fără importanţă mitică, nu schimbă fondul.

Dacă lui Indra îi fură vacile Vrtra pe sub Himalaia, lui Costea al nostru îi fură Fulga oile; în Italia, lui Hercule îi fură Caccus boii, iar în Nord lui Thor îi fură uriaşii ciocanul. Şi dacă Indra al inzilor ucide şarpele Vrtra, Apollo al grecilor ucide tot un şarpe numit Pithon, Iorgovan al nostru ucide tot un şarpe pe apele Cernii. Făt-Frumos, când se luptă în basme cu zmeii, e totuna cu Novac care se luptă în baladă cu turcii, cu Costea care se luptă cu Fulga "cel cu barbă  neagră", totuna cu Miu Copilul care se bate cu ceata lui Ianuş - e tot unul şi acelaşi cu Ion-Sînt-Ion care în colindă se războieşte cu dracii care au prădat raiul şi au furat vasul botezului şi paharul mirului; în bocete, e tot unul cu Soarele care se luptă cu „vidra lătrătoare” ceea ce ţine închise drumurile raiului peste Brad-încetinat în descântece, e tot unul cu Sfânta Duminică sau Maica Domnului, care se luptă cu moroii şi strigoii şi cu toate duhurile întunericului.

În toate genurile noastre de literatură, afară de cea lirică şi aneodotică, e tot unul. E tot acelaşi şi tot aceleaşi fapte le face, tot cu aceleaşi arme se luptă, cu aceiaşi duşmani şi dacă moare, tot la fel moare şi la fel învie ca în toate literaturile indo-germane. Acest Făt-Frumos e tipul eroului solar. E Soarele ce se luptă cu întunericul, reprezentat  prin nori (vaci, oi, zmei, draci, turci, poteră), prin fulger (şarpe), prin noapte şi iarnă. E eroul solar, numească-se el cum s-o numi: Apollo, Hercule, Perseu, Baldr, Helghe, Isfendiar, Percunas, Romulus ori Sf. Gheorghe.

Oricărei literaturi populare i se poate dovedi originea cosmogonică. Toate cântecele şi basmele popoarelor sunt mituri contopite. Miturile au rămas tipice, ca fragmente sau mai bine ca elemente şi din combinarea lor neamurile şi-au făcut felurite cântece şi basme. Azi popoarele ariene nu mai produc poezie  epică, fiindcă a secat izvorul, iar dacă mai produc, toate aceste produceri nu sunt decât haine făcute din petice, din fragmentele mitice. Numai popoarele primitive sau la începutul vieţii lor, pot fi creatori de epopee, precum numai copiii pot crede în basme şi în mit.

Indo-germanii au miturile lor felurite de ale altor rase, prin urmare poezia lor, credinţele, obiceiurile, au să fie mai mult ori mai puţin identice la toţi arienii. Nu e mirare că o baladă de-a noastră, un basm, un obicei etc. s-ar găsi şi la persani şi la slavi şi la scandinavi. Mirare ar fi, când nu s-ar găsi. Cu poezia poporului trebuie să fim precauţi, când o studiem. Căutăm în ea idealuri de-ale poporului? Urme istorice? Sentimentele lui? Concepţiile lui despre viaţă şi lume? Da, le găsim. Dar să nu fim evhemerişti cu explicările. Ce imoral o fi fost poporul grecesc care a creat pe un Zeus aşa de aventurier şi iubitor de femei, ce imoralitate să o laşi pe Hera să se certe, ba să se şi bată cu Zeus care o şi spânzură odată! Ce concluzii mai trăgeau învăţaţii, pân-a nu se fi născut ştiinţa mitologiei! Azi nimeni nu caută înţelepciuni înalte şi idei morale în mitologiile poporale, ci numai ceea ce e de căutat: idei cosmogonice. Dacă Hera înseamnă simplu atmosfera, ce era de vină grecul dacă atmosfera e veșnic schimbătoare, certăreaţă, guralivă şi bătăioasă, cu fulgere, cu vânturi etc.? Şi dacă Zeus înseamnă cerul cu căldura, cum era să spuie grecul altfel, decât că el naşte cu norii ploaia şi fulgerul, cu umezeala pământului, plantele? Într-adevăr, toţi copiii ilegitimi ai lui înseamnă ploaie, fulger, grindină, brumă, grâu, fel de fel de copaci. Pe Pallas  Atena, care reprezintă rostul, cumpătul sau ordinea în natură, n-a putut s-o nască nimeni, ea a fost sau a răsărit din capul lui Zeus. Explicările pe câte le-au scos la iveală evhemeriştii, căutând în mitologie concepţii morale şi filozofie adâncă, sunt cam de felul acestora: Jupiter, biruindu-i pe uriaşi cu tunetul, ar fi un rege din Creta suprimând o revoluţie; iar ploaia de aur a Danaei ar fi banii cu care a fost cumpărată garda lui Jupiter. Saturn, care reprezenta amurgul cel ce înghite lumina şi soarele şi cerul, ca să le renască a doua zi iarăşi (ca să le verse, cum spune mitologia), Saturn ar fi fost însuşi Noe din Biblie, iar cei trei fii ai săi Jupiter, Neptun şi Pluto ar fi Sem, Ham şi Iafet. Hercule care nu e decât un erou solar, ar fi un prinţ fenician care colonizează Spania şi Italia. Prometeu care creează oameni ar fi un sculptor grec care făcea statui de pământ, Moise al iudeilor ar fi Hefaistos, Pan, Minos, Osiris, Serapis şi mai ştiu eu cine.

Pe  aceeaşi cale cu evhemeriştii noştri într-ale limbii, dacă se pot numi aşa, cu acei filologi care dovedeau că numele Romanaţi e latinescul „Roma nati” că Slatina e  „Stella latina”, pe aceeaşi cale au mers adevăraţii evhemerişti într-ale mitologiei româneşti şi într-ale literaturii populare. Arghir era Traian, Elena era „Dachia”. Bietul basm al lui Arghir era o închipuire a cuceririi Daciei de către Traian. Au dovedit-o alţii că basmul acesta există la toţi neolatinii. Desigur, există la toţi indo-germanii. Eu l-am găsit la laplandeji şi la ruşii de prin Siberia. Ce-o fi căutat Traian prin friguroasele aceste de ţări! Acelaşi lucru cu legenda soarelui de primăvară, cu baba Dochia de la echinocţiu: şi ea era dacă nu ţara, dar fata lui Decebal. Iar Ler din colinde era Aurelian, ori Valerian, împăratul Romei! Însuşi Alecsandri, deşi poet şi cunoscător al poeziei poporale, devine evhemerist când spune că balada lui Iorgovan ar fi un imn care glorifică găsirea apelor din Mehadia. Iorgovan e eroul mitic, e Indra, Apolo, Hercule, care se bate cu şarpele vărsător de foc, eroul unui basm repetat de mii de ori în toate literaturile ariene. Parcă neamul românesc întreg, n-avu alta de lucru decât să s-apuce într-o zi să compuie imnuri unui biet izvor de apă minerală !

Afară de războaie, nici un fel de fapt omenesc nu poate impresiona un popor întreg. Faptele lui Ştefan cel Mare? Unirea ţărilor sub Mihai? Robia turcilor? Moartea lui Tudor? Nimic. E falsă părerea că un fapt neînsemnat ca moartea unui haiduc, ca pieirea unui păstor în Mioriţa, ca furarea oilor lui Costea de către un tâlhar oarecare, ca biruirea unui Ianus de către Miu, ca arderea Chirei la Brăila de către fraţii ei, ca povestea românului care îşi vinde nevasta şi câte altele care sunt subiecte de baladă - că aceste fapte dau naştere la balade. Oricât ai suci-o nu poţi argumenta în cazul acesta că o baladă se poate generaliza la toţi românii. Ce au cei din Pind cu Chira de la Brăila; ce au cei din Banat cu Costea de la Galaţi?

Lucrul stă altfel. Ca să se poată generaliza, trebuie o descriere a unui fapt perfect asemuitor cu un mit care ca motiv e fond comun şi de mii de veacuri cunoscut. Dacă faptul istoric (d.e. o întâmplare a unui Costea căruia i s-au furat oile, a unui Tudor care moare trădat) nu e identic cu mitul, va fi schimbat ca să fie aşa. Atunci balada va fi primită. În realitate se întâmplă aşa: motivul mitic există în popor, e oarecum în aer, aşteaptă numai un fapt ca să primească nume de oameni şi de localităţi; e o haină din moşi strămoşi cu care îmbrăcăm pe câte un erou, până când vine altul ca să i-o dăm lui.

Aşa se explică variantele, atât ale noastre între ele, cât şi ale noastre cu ale altor literaturi. Dl. Haşdeu în Olteneştele caută să dovedească, cu fel de fel de colinde străine, că poezia noastră „Visul lui Tudor Vladimirescu” e imitată după Visul Maicii Domnului şi arată câtă vreme a trecut de la apariţia în româneşte a Visului Maicii D.[omnului] până la naşterea poeziei noastre, ba câtă vreme i-a trebuit cântecului nostru ca să ajungă din Oltenia până în Moldova. Dar moldovenii cunoşteau această poezie -căci e dintr-un mit solar- înainte de-a fi fost pe lume Tudor; nu oltenii, ci toţi românii au cunoscut acest mit şi desigur aveau poezia tocmai pe tocmai -afară de numele Tudor în ea- înainte de-a-şi visa Maica Domnului visul, iar indo-germanii aveau poezia aceasta înaintea chiar a naşterii lui Hristos. E un vis visat de toţi indo-germanii, din toate timpurile; şi nu încape îndoială că Maica Domnului a învăţat de la indo-germani să-şi viseze visul. L-a visat la indieni Crishna, la greci Ceres, la persani mama lui Rustem din Şah-nameh. La noi, l-or fi visat mulţi eroi înainte de Tudor, căci cântecul o fi existat de când suntem -binenţeles, poate ca basm; ca poezie, poate, mai tîrziu- dar e cu putinţă ca pe vremea morţii lui Mihai Viteazul, or fi spus oamenii că şi el l-a visat. Şi l-or visa şi de-acum înainte mulţi eroi: poporul va uita pe Tudor, cîntecul va trăi însă şi când va mai veni un erou cu aceeaşi soartă, poporul va înlocui numele lui Tudor cu al acelui erou. Atât şi nimic mai mult. Maica Domnului visează pe Christos răstignit, cu piroanele prin mâini, cu o cunună de spini pe cap. Va să zică, visează pe la 1500 lucrurile care într-adevăr s-au petrecut cu Christos înainte cu o mie cinci sute de ani. Tudor în poezia noastră visează altceva: pala cea nouă şi-o visează ruptă-n două, visează că are să se lupte cu un şarpe „cu creastă roşie-n cap şi cu coarne de ţap”. Pala sau spada, sau buzduganul, asemenea inelul, sunt substituiri ale soarelui în toate mitologiile indo-germane, de aceea eroii solari plecând în lume lasă ca semn acasă fraţilor săi un paloş sau un inel; şi zic: „Când se va rupe paloşul ori când va rugini inelul, să ştiţi că sunt mort”. Şi e natural: soarele când e scăpătat, spre iarnă şi moare, e închipuit ori ca o spadă ruptă care n-are puteri să mai taie, ori ca un inel ruginit, lipsit de strălucire. În balada noastră „Inelul şi năframa”, crăişorul dă fetei inelul: „Când inelul o rugini/ Să ştii dragă c-oi muri” şi iată numaidecât şi celălalt simbol al soarelui, paloşul; în  baladă, flăcăul vede  năframa -un simbol al cerului- ruptă şi destrămată şi se întoarce, iar ca pretext ce zice? „Eu acasă mi-am uitat paloşul cel rotilat pe-o masă verde aruncat”. Asta o zice soarele iernii: n-are paloş, şi l-a uitat acasă pe masa cea albastră, pe cerul din lunile verii. Fie paloşul uitat acasă, fie rupt în două, e acelaşi lucru, aceeaşi concepţie a naturii, soarele fără căldură, al iernii, e erou fără arme. Analogie, în ciocanul furat al lui Thor, în inelul Draupner al lui Odin, în suliţa lui Crişan etc. Această pală e visată de Tudor.

Iar şarpele din visul lui e reprezentantul puterii întunericului, a nopţii, a furtunii, a iernii. Puterea iernii ucide soarele, temporar, îl ucide şi Amurgul şi Furtuna - deci şarpele îl ucide, vremelnic, pe erou, însă soarele sfarmă capul şarpelui în zori de zi, după furtună şi primăvară, de aceea eroul solar ucide şarpele. E o dublă concepţie şi pe ea se bazează nenumăratele repetări ale învierii feţi-frumoşilor şi a eroilor solari. Moare eroul, dar învie „mai frumos de cum a fost”. De aceea grecii pe toţi eroii solari i-au făcut semizei; nu-i învie ca oameni, ci ca locuitori ai Olimpului, de aceea germanii pe toţi eroii solari după moarte îi învie ca zei de al doilea rang - Baldr, Otr, Vali - şi acelaşi lucru se întâmpla cu Christos.

Ce  legătură ar avea toate acestea cu visul Maicii Domnului? Poate numai fiindcă sunt visuri amândouă. Dacă am vorbit de armele soarelui, să vorbim puţin şi de calul său şi de soră-sa. Omul primitiv crede că lumina şi căldura nu sunt puteri inerente, ale soarelui: ele pot să lipsească soarelui, precum într-adevăr îi lipsesc iarna. Vara le are. Lumina şi căldura sunt închipuite ca o soră a soarelui - în dublă concepţie: soră blândă şi bună ca lumina şi căldura blândă, ori soră răutăcioasă, ca arşiţa. Grecii spuneau că sora lui Apollo, Diana, care reprezenta lumina şi căldura soarelui, peste iarnă umbla rătăcind prin nord departe prin Ţara tracilor. Asta însemna, spus mai poetic, că peste iarnă căldura soarelui lipseşte. Diana, care în mitologia poeţilor mai târziu s-a confundat cu Luna, era răutăcioasă uneori cum e arşiţa verii, alerga pe crestele munţilor (în înţeles mitologic, a norilor) cu câini muşcători. Iar efectul căldurii excesive de a zvânta şi usca pământul, de a-l face tare ca piatra, ori de-a ucide plantele şi vietăţile e aşa de frumos alegorizat în mitul cu împietrirea Niobei şi uciderea copiilor ei, din partea lui  Apollo şi a Dianei. Şi la noi se găsesc împietriri ale eroilor, şi se vede gradată împietrirea  pământului şi faptul că eroii se împietresc pe rând, până la genunchi, până la brâu, la piept, până în creştet. Ei învie iarăşi, dacă îi stropeşti cu apă vie - şi cum am arătat, apa vie e ploaia care moaie  pământul. E de observat însă că avem şi altfel de împietriri în basme, reprezentări ale îngheţării apelor.

La  noi, sora cea bună a soarelui, e de obicei Ileana Sâmziana, pe care el vrea s-o ia de soţie, ca Zeus pe soră-sa Hera, Brahma pe soră-sa, ca Odin pe soră-sa Frigg. Ea dă viaţă plantelor şi florilor, de aceea se zice că „din cosiţă floarea-i cânta”. Alături de frate-său, cu soarele cel fără lumină şi căldură, cu soarele iernii, ea e cu mult mai frumoasă, căci e soare al verii, de aceea „la  soare (al iernii) te poţi uita, dar la Ileana (soarele verii) ba”! În înţeles rău, sora soarelui  n-are nume în poveşti, dar e un tip. Când ajunge Făt-Frumos cu ea într-un palat din pustie, el pleacă la vânătoare cu câinii (cu vânturile), iar ea găseşte într-o odaie un zmeu închis într-un butoi. El cere apă, ea-i dă, atunci crapă un cerc al butoiului; el mai cere apă şi în urmă iese din butoi. De-acum sora soarelui se dă în dragoste cu zmeul, pe ascuns de frate-său şi se înţeleg să ucidă pe voinic, dar nu îndrăznesc de câini. Îl trimit deci după apă vie de unde se bat munţii în capete şi după alte lucruri, care toate simbolizează ploaia, tunetul, fulgerul etc. Văzând că nu piere, ei se hotărăsc să-i vrăjească câinii şi voinicul lipsit de câini, e ucis. Se înţelege, el iarăşi învie, tocmai prin apa vie pe care a adus-o. Această soră a soarelui e căldura verii, zmeul e norul. Norul cere apă, apă, ca să devină zmeu; apa, prin evaporaţie, i-o dă căldura. Norul cu căldura complotează contra soarelui „să-l ucidă” (să întunece cerul) dar nu pot câtă vreme vânturile bat, împrăştiind norii. Când tac vânturile, vrăjite de sora soarelui, zmeul ucide pe voinic. Dar începe să plouă; prin ploaie (apa vie dă viaţă naturii) se risipesc norii şi soarele învie. Muşcătura câinilor Dianei o avem şi noi în expresia „soare cu  dinţi”, întrebuinţată mai ales pentru soarele iernii.

În treacăt amintesc că arşiţa verii e reprezentată în basme şi prin omul cu barbă roşie, om răutăcios din fire. Printr-o confuzie, ca în toate miturile, şi toamna, când frunzişul codrilor e galben-roşu şi câmpiile pustii, e tot omul cu barbă roşie. Iarna e reprezentată prin omul spân în basme, care caută să ţie în robie soarele, precum e aşa de frumos descris în Harap-Alb al lui Creangă. Credinţa că oamenii spâni şi cei cu barbă roşie sunt răutăcioşi şi cu fire demonică e pornită din concepţia mitică a arşiţei şi a iernii. În legende şi tradiţii, soarele are cai şi car; în basme are numai cal şi umblă numai călare. Iar acest cal e însuşi soarele. Ceea ce nouă ni se pare absurd -soarele să fie deodată cal, călăreţ şi armă a călăreţului e absurd, numai că suntem obişnuiţi a gândi cărturăreşte, cu rânduielile logicii şi că ne-am tocit fantazia. Omul fără carte gândeşte altfel şi e cu imaginaţia mai vie. Pentru un copil, acelaşi lucru poate să fie, în jocul lui, şi păpuşă şi pat în care o culcă, şi plapumă şi pernă, şi mama păpuşii care vine să o bată. El îşi substituie lucrurile.

Calul soarelui, fiind soarele însuşi, fuge ca gândul şi ca vântul şi întrucât soarele parcă pleacă de pe un vârf de deal, se urcă pe boltă sus şi se coboară la apus iarăşi pe un vârf de deal, calul soarelui „se urcă cu stăpânul său până în slava cerului şi iarăşi se lăsa-n jos, încet-încet”. Soarele iernii e slab, palid, fără putere: îndată ce dă în primăvară, el se aprinde, ia în sine foc şi devine frumos şi puternic. Ce e aceasta în imaginaţia poporului? Acel tipic şi veșnic cal, pipernicit  şi slab, din fundul grajdului, pe care-l alege Făt-Frumos ca să plece cu el în vitejie. Calul cere să mănânce foc şi după ce-l mănâncă, se scutură şi se face Cal-galben. Identic acelaşi lucru cu armele voinicului: el alege spada cea mai ruginită, din fundul podului. Soarele primăverii caută tot aceeaşi căldură şi lumină pe care a avut-o în primăvara anului trecut şi pe care a pierdut-o peste toamnă şi iarnă. Iar Făt-Frumos cere de la tată-său „calul şi armele pe care le-ai avut tu în tinereţe, când ai vitejit”, tată-său fiind închipuit ca soarele primăverii trecute, iar fiul său ca o renaştere a eroului îmbătrânit.

Făt-Frumos are puteri uriaşe, dar nicăieri în mitologia noastră şi în literatură nu se vorbeşte că ar fi uriaş cu trupul. Dimpotrivă, în baladele noastre te întâlneşti aşa de des „c-un voinic cu calul mic” încât te miri de ce acest veșnic voinic are calul mic. Nu e rima de vină, căci poporul nu-şi face capul călindar pentru o rimă -vechile cântece ale noastre au ca lege asonanţa, nu rima- ci e de vină reminiscenţa mitică şi observaţia că soarele e aşa de mic alături cu elementele cu care se luptă. Negura care se înalţă de pe pământ până la cer, înghiţind munţi şi văi şi stânci şi totul, e reprezentată în basme prin zmeoaica aceea care alergând „cu o falcă în cer şi cu alta în pământ” înghite stâncile şi codrii: pe Făt-Frumos ori nu-l poate înghiţi, ori dacă îl înghite, ea crapă. Cât de mic e soarele faţă cu negura! Cât e de mic faţă cu zmeul (norul de furtună), care aleargă să-l ucidă, ori cu care se luptă „în trântă că-i mai dreaptă”. Poetic şi  plastic e descrisă ceaţa din largul mării în basme: „deteră de un uriaş, culcat cu capul pe-o margine a  mării şi cu picioarele pe cealaltă margine şi de mult ce dormise, i se lipise  genele şi nu putea să-şi deschidă ochii; atunci băieţii scoaseră foarfecele şi-i tăiară genele. Băieţii reprezintă vânturile care risipesc ceaţa aşezată statornic: ceea ce aici e arătat ca enorm de lung (uriaşul) e identic cu zmeoaica a cărei gură e enorm de largă. Iar soarele cel mic biruieşte zmeii şi uriaşii, reprezentanţii întunerecului, ai ceţii, ai negurii, ai norilor, ai iernii şi toate cu ajutorul unui cal mic. Zmeii şi uriaşii sunt proşti, sunt putere brută; în balade reprezentanţii norilor sunt ca tipicul „Fulga cel cu barbă neagră şi cu mintea neîntreagă”. Luând ca tip soarele, românul a generalizat cazul, de aici e vorba: „cel mai mare minte n-are, cel mai mic e mai voinic” care a ajuns să fie o credinţă, deşi n-are nici o bază reală, decât mitul că dintre fraţi totdeauna cel mai mic e mai voinic şi că numai acesta e „năzdrăvan”, fiindcă năzdrăvan e soarele în luptă cu elementele cele puternice.

Soarele însuşi e acel cal pe care-l cânta baladele, calul care în colindul Pluguşorul e ca „Graur cu şeaua de aur, cu potcoavele de-argint, cum n-am văzut de când sunt”. Sau „când copita scăpăra, toate bălţile seca”. Asta numai soarele o face. Sau în balade: „când pe fugă s-aşternea, văile se limpezea”, de neguri şi de ceaţă. E calul fără splină, născut din spumele  mării (soarele iese din mare, din noapte); calul cu trei inimi, care aleargă mereu şi nu oboseşte. Acelaşi lucru cu baladele haiduceşti şi cu toate baladele. Nu e bine să căutăm fapte  istorice sau adevăruri, în balade. Să nu ne înşele numele. Acel nume dovedeşte numai atâta că eroul cântat e cel mai din urmă căruia i s-a adaptat cântecul mitic. Că se pomeneşte în vreun cântec despre curse de cai, despre corăbii veneţiene şi alte altele şi acestea le iei ca documente istorice, culturale ale epocii etc. asta e o prăpastie. Dacă în cântecul mitic există încurări de cai, poporul le lasă unde le  află, chiar când eroul căruia i s-a potrivit cântecul n-a văzut încurări în viaţa lui. În toate literaturile popoarelor nordice şi a celor slave se reprezintă fulgerul cel strâmb în umblet ca o scrisoare şi de obicei scrisoare străină, adică neînţeleasă. Poporul nostru zice fulgerului „slove ovreieşti”, în Edda „runele”, beţişoare rupte (zig-zagurile fulgerului).

Poporul pe atunci nu ştia carte deloc şi totuşi ştia că inscripţiile sunt scrise latineşte! Într-un imn vedic, am citit că duşmanul soarelui, Vrtra, are gură enormă, dar nu poate înghiţi mult, e mai mult trufaş decât aducător de primejdie şi acelaşi lucru îi zice în Edda eroul Helghe despre uriaşul Fafnir. Şi cu asta mi-a pierit o iluzie. Credeam şi eu că într-adevăr românul în balada Miului a caracterizat bine pe ungur, când zice: „Unguru-i fălos, nu-i primejdios, are gură mare dar nu muşcă tare” şi când colo aceste versuri sunt fragmente dintr-un cântec mitic, pe care le-avea românul în comoara sa înainte de-a exista unguri. Numele  duşmanului variază în baladele solare, e ungur, e turc mai ales, în colinde e jidov.

Ai putea dovedi existenţa duelului la noi în veacurile trecute? Ai balada Miului, a Vidrei, a lui Ghiţă Cătănuţă. E adevărat, dar aceste balade au fond mitic, cântă duelul soarelui cu norul sau cu noaptea şi nu poţi dovedi nimic pe sfânta lume cu duelul lui Miu. Tot acelaşi duel e între Gruia lui Novac (soarele) când se luptă cu turcii care voiesc să-l lege cu funii de mătase împletite-n cinci şi-n şase (fulgerul) şi să-l închidă; acelaşi duel între Novac bătrânul şi turci, acelaşi duel între Toma Alimoş şi Manea, acelaşi între Făt-Frumos şi zmeu ori „Omul cât şchiopul cu barba cât cotul” (Negură). Şi dacă Hera la  greci e imorală, ce  moralitate o să găsim în tipicele vorbe ale nevestei din baladă, care pe când se lupta bărbatu-său cu hoţul, zice bărbatului când o roagă să-i lege brâul că-i piere puterea: „Ba eu nu! că oricare o birui, eu cu dânsul m-oi iubi”!  Da, au lăudat unii de-ai noştri pe această nevastă, preamărindu-i „cavalerismul” că ea iubeşte pe cel mai tare; alţii au hulit-o. Vorba e, scoatem vreun document pentru cultura şi moralitatea neamului român, din purtarea acestei neveste? Românul a creat tipul acesta? Nu. Nevasta reprezintă cerul, care se bucură deopotrivă şi de nor şi de soare; vorbele ei au fost repetate de toate literaturile ariene.

Fragmentele epice -adică mitice- stau de obicei ascunse până ce se încheagă, când li se dă ocazia. Sunt ascunse prin poeziile lirice, care veșnic sunt în circulaţie, de aceea întâlnim în doine versuri care ni se par interpolate şi mai ales cunoscute din poezii epice. Da. Pe Tudor nu l-au cunoscut ardelenii, ei n-au cântecul Visul lui Tudor. Dar versurile acelui cântec le au risipite prin doine; şi când vor avea şi ei vreun erou, le vor scoate la iveală, le vor închega într-o baladă. Astfel un fapt istoric însemnat ori neînsemnat dă ocazie răzleţelor fragmente epice să se închege pe un anumit timp. De creat nu mai creează poporul nimic epic. Fără îndoială, variind după localitate şi timpuri, el caută ciment nou pentru fragmente, dar acesta e trecător şi n-are de a face nimic cu fondul baladelor. Şi amănuntele de „ajustare” pot să varieze.

Fragmentele mitice ale bocetelor, descântecelor, colindelor şi ale basmelor au altă soartă. Nici un fapt istoric nu poate veni, ca să le dea ocazia de a se închega. De aceea sunt veșnice fragmente, de aceea sunt formule sacramentale, neschimbate, stereotipe. Dar în fond, cum am zis, nu sunt decât variante ale baladelor. Aceeaşi concepţie, alte imagini; acelaşi subiect, altă formă. Un singur fond mitic, indo-germanic. Bineînţeles, eu nu vreau să zic că toată poezia noastră epică e de origină cosmică, ori că toată e indo-germanică. Avem poezie a cărei origină e de altă natură, dar aceasta e foarte puţină şi poezie cu fond străin indo-germanilor în general, dar aceasta e şi mai puţină. Apoi, în baladele noastre se găsesc multe reminiscenţe istorice şi culturale, precum un râu duce cu el pământ de prin toate locurile pe unde a trecut. Însă precum râul nu porneşte de la obârşia sa, numai ca să ducă cu el pământ şi nămol în mare, ci cu alt scop, tot aşa poezia noastră epică nici nu visează să fie istorică şi să culeagă reminiscenţe. Dacă se leagă de ea, bine, dacă nu, iarăşi bine. Acest lucru e de sine înţeles.

Teoria emigrării cântecelor s-a compromis rău prin furia apărătorilor ei şi prin ştiinţa mitologiei comparate şi a folclorului. Într-o vreme, îndată ce se găsea acelaşi cântec în Italia şi Englitera d.e., s-apucau cărturarii să dovedească drumurile pe care a emigrat acel cântec, fie din nord spre sud, fie dimpotrivă, făceau chiar harta geografică şi-i arătau trecerea din loc în loc cum s-arată drumul lui Alexandru cel Mare prin Asia. Arătau şi suta în care s-a născut cântecul, după Hristos. Trebuia cu orice chip o emigrare. După ce însă cu vremea s-a găsit că acelaşi cântec există şi la ruşi, au trebuit schimbate hărţile şi probele emigrării; dar iată, cântecul s-a găsit şi prin Asia, pe tot de-a lungul drumului pe unde sunt popoare ariene. Atunci data naşterii cântecului în cutare sută sau pe timpul cutărui rege, a rămas de ruşine. Atunci data emigrării cântecului a trebuit împinsă până în timpurile preistorice; iar drumurile cele cu atâta savantlâc dovedite că ar fi fost în toate direcţiile cerului, au fost reduse la un singur drum cu o singură direcţie: de la est spre vest. Acum, ca să explici masa de cântece şi basme, identică la toate popoarele indo-germane, printr-o perpetuă şi înceată emigrare de la un popor la altul, în toate direcţiile, e lucru cu mult mai neverosimil decât să ţi-o explici ca fond comun al tuturor acestor neamuri, fond adus cu ei de pe malurile Gangelui.

Odobescu a încercat să probeze că balada noastră Mioriţa e emigrată tocmai din Egipt. Ea ar fi fost un bocet şi cânta moartea lui Adonis-Thimmuz. Ciobanii greci au adus-o din Egipt, împreună cu cultul lui Adonis, în Tesalia. De la greci au luat-o românii din Pind şi ne-au adus-o peste Dunăre, prin suta cutare şi cutare. Mioriţa într-adevăr e un bocet solar, ciobanul ucis e Soarele, maica bătrână e pământul, dar de ce să fie acest cântec egiptean? Toţi indo-germanii au acelaşi cântec, aceeaşi concepţie despre moartea soarelui peste iarnă. O să aduc cu altă ocazie un „drappa” (bocet) din mitologia nordică şi-l voi pune alături cu Mioriţa ca să se vadă că au acelaşi fond. Poate o fi „emigrat” cântecul lui  Adonis până la scandinavi? Când Făt-Frumos al nostru e omorât de o babă, care i-a vrăjit mai înainte cânii (N-aude, Na-vede, Na-greul pământului, Na-uşorul vântului, reprezentanţi ai celor patru vânturi) şi când frate-său sau fratele-de-cruce plânge şi pleacă să-l caute prin lume, căci i-a spus semnul (inel  ruginit, simbol al soarelui scăpătat) că Făt-Frumos ori va fi ucis ori e ucis gata - nu e  acelaşi subiect cu cel din Mioriţa?

În baladă e mioara, în basm e inelul, care prevesteşte moartea eroului; în basm e un frate de cruce (dar de multe ori soră-sa), în baladă mama care-l caută pe fiul său. În baladă eroul nu se apără cu câinii de duşman, deşi ar putea; în basm nu se apără, că-i sunt câinii vrăjiţi de-o babă. Şi e natural să nu se vorbească de apărarea lui - de aceea basmul face cu neputinţă apărarea, iar balada tace -e natural- căci natura îşi merge drumul ei; oricât s-ar apăra Făt-Frumos, el trebuie să moară. Soarele trebuie să scapete şi iarna trebuie să vie. În baladă eroul e cioban; o concepţie indo-germană. Indra, zeul soarelui în Veda, e păzitor de vaci (în  sanscrită go însemnează şi nor şi vacă). Hercule, eroul solar e păzitor de turme şi toţi zeii care dintru început au reprezentat Soarele sunt stăpâni ai norilor (Zeus, adunătorul de nori, Odin etc.), iar norii sunt „turme de vite ale Soarelui” pe care le adună, prin căldură şi le risipeşte prin vânturile sale, căci vânturile de vară sunt totdeauna tovarăşi ai Soarelui (la noi Sfarmă-piatră şi Strâmbă-lemne, în anumite cazuri şi N-aude, Na-vede etc. într-altele). Că sunt trei ciobani, e lucru limpede: toţi indo-germanii au în mitologiile lor pornirea spre triadă, unde e nevoie de un singur zeu îşi fac trei, de aceea numărul trei şi mai ales triada triadei -nouă- e număr sacramental în cultul şi în obiceiurile arienilor, pe când la semiţi e numărul şapte. Iar că sunt tovarăşi, e tot o concepţie comună indo-germană. Soarele e ucis de înşişi tovarăşii săi, de vânturi care iarna adună norii peste soare -omul  primitiv crede că din pricina vânturilor şi a negurilor e soarele iernii fără putere- şi învie tot  prin tovarăşi, prin vânturile care primăvara împrăştie norii.

Nu vreau s-aduc exemple de prin mitologii şi literaturi ariene ca să nu mă întind cu vorba; mă mărginesc la analogiile mitologiei noastre. După ce Făt-Frumos scoate pe cele trei fete de împărat de la zmei, pleacă cu ai săi tovarăşi -Strîmbă-lemne şi Sfarmă-piatră- pe alt tărâm. Aceşti doi tovarăşi se înţeleg să omoare pe Făt-Frumos. Motivul? Acelaşi ca în Mioriţa. Ciobanul vrâncean şi cel ungurean sunt geloşi de oile mai frumoase ale moldoveanului, iar Sfărîmă-piatră şi Strâmbă-lemne sunt geloşi pe fata cea mai mică a împăratului, pe care şi-o ţine Făt-Frumos pentru el, că era mai frumoasă decât celelalte două ale lor. E de notat că Făt-Frumos ştia că tovarăşii voiesc să-l omoare, cum ştia şi ciobanul moldovean, dar nici ciobanul nu se luptă cu duşmanii, nici Făt-Frumos nu-şi ucide tovarăşii, cu toate că putea. În basm a intervenit apoi alt mit. FătFrumos pune în leagăn o piatră, tovarăşii o ridică pe sorbul pământului până la un loc, apoi îi dau drumul şi piatra se sfărâmă. În treacăt atrag atenţia că piatra aceasta joacă un mare rol în mitologiile indo-germanice; cea din basmul nostru e una cu piatra pe care a dat-o Rhea lui Cronos să o înghită în locul lui Zeus. Şi dacă Cronos varsă, după aceea, pe înghiţiţi, în basmul nostru ca la poruncă urmează vărsătura: Făt-Frumos ucide un balaur care mânca puii unei pajure, iar pajura, vulturul lui Zeus, lupul lui Odin îl înghite (de bucurie) şi iarăşi îl varsă „mai frumos de cum a  fost”, cum e într-adevăr soarele când iese din negură şi nor.

Dar, la urmă, nu e nevoie să fie doi ciobani care omoară pe al treilea în Mioriţa. Varianta publicată de dl Densușianu (Revista critică, anul IV) are numai un cioban, în loc de doi. În varianta aceasta, ciobanul se luptă într-adevăr cu duşmanul - dar sfârşitul e tot acelaşi; el moare, trebuie să moară, de-ar avea oricâţi câini şi oricât de viteaz ar fi. Nu se poate altfel. Îmi rezervez alt loc, unde voi aduce ca mărturii şi obiceiuri şi credinţe solare, ca să dovedesc că Mioriţa e a noastră, românească, e a indo-germanilor şi n-am importat-o de nicăieri, ci am avut-o noi totdeauna. Şi sunt convins că şi slavii şi germanii şi francezii şi toţi arienii o au. Prea multe rudenii are în basmele noastre, în credinţele, în obiceiurile româneşti şi prea e concordant cu toate ale noastre acest cântec, ca să fie un vagabond adus de vânturi acum două-trei sute de ani în ţară. Şi de ce? Pentru că cultul lui Adonis -probabil de origine semitică şi în special iudaică, al lui Adonai- e şi el un cult solar? La greci se pare a fi solar, căci multe lucruri nu ştim despre el, dar solar a fost în Egipt? Nu l-au răstălmăcit grecii? De ce însă Mioriţa ar fi egipteană şi nu mai bine o legendă creştină, căci şi aşa Hristos e întru multe şi întru toate asemănător cu un erou solar. El a ştiut că are să moară şi nu s-a apărat; a fost trădat de tovarăşi (de un apostol); maica bătrână de ce n-ar fi Maică Precistă? Moartea ciobanului e descrierea morţii lui Hristos...

Dacă dintre eroii mai bine cunoscuţi ai baladelor noastre, Doicim şi Novac bătrânul ori Manole din Mănăstirea Argeşului se regăsesc şi la sârbi şi la greci şi în colecţia de balade vechi engleze a lui Percy şi în Şahnameh la Firduzi, ce vrea să zică asta? Să ne certăm, care de la care? Sunt mituri comune, născute pe platourile Gangelui. Dacă dl Haşdeu a aflat la Zenzi  mitul „Cucul şi turturica”, e numaidecât nevoie să „imigrăm” balada din Golful Persic la Delta Dunării? A emigrat mai departe la sicilieni şi la provensali şi întrucât ea e simplu mitul iubirii soarelui cu norul, e una cu mitul lui Apollo cu Dafne. Arienii încă nu-şi cunosc literaturile poporale (abia de câţiva ani se ocupă lumea cu ele) dar odată şi-odată lumea va rămâne mirată văzând că totul în mitologie, literatură şi credinţele popoarelor ariene e identic.

Să ne oprim puţin la altă teorie, a influenţelor străine. Cine Dumnezeu s-o nege? Dar precum evhemeriştii au căutat în mitologie idei înalte filozofice şi morale, uitând că toate miturile (şi de aici basmele etc.) sunt creaţiuni ale poporului de rând, ale celor mai primitivi oameni care nu pot să aibă idei înalte filozofice, tot aşa cei cu teoria influenţelor străine în literatură şi mitologia populară uită că poporul e una şi clasele culte de deasupra, alta. Dacă ţii ochii tot la cei „zece mii de deasupra”, e lesne să vezi pretutindeni influenţe străine, schimbări de modă, maimuţării şi câte altele; dar la cei de jos, fără carte, fără corupţie intelectuală şi morală, fără contact nemijlocit cu toate neamurile, e alta. Ca la râuri: suprafaţa zbuciumată, adâncul liniştit. Eu am căutat să-mi dau seama de influenţele străine în literatura poporului nostru (să fiu înţeles, nu vorbesc de obiceiuri, credinţe, porturi, jocuri, muzică, limbă, ci numai de poezie) după cărţile citite de popor. Iată un exemplu: nu e carte mai citită decât Alexandria. Şi o citesc românii demult. Sunt atâtea lucruri într-această carte, care s-ar putea lipi de sufletul românilor, dar s-au lipit? Povestea lui Netinav care făcea oştiri de ceară, a lui Hamon Dumnezeu, bătaia lui Alexandru cu furnicile, clopotul care sperie pe piticii ascunşi în peşteră etc., toate aceste n-au intrat în popor. Nu e nici un vers românesc, nici un basm care să le repete ori să facă aluzie la ele. Nu l-au influenţat pe român; unde l-au găsit acolo l-au lăsat. Iar dacă se găsesc în Alexandria lucruri pe care le cântă românul, nu el le-a luat din Alexandria, ci Alexandria le-a luat din ciclul de mituri indo-germanice. Aşa e coborârea lui Alexandru în iad. Lasă că asta o ştia românul de la Hristos, dar şi fără Hristos ar fi ştiut-o, căci Orfeu coboară în Tartar, Apollo tot aşa, Odin al Eddei merge să vorbească cu Hell, Odiseu coboară în iad, Eneas în Tartar - lucru simplu, e apunerea soarelui, coborârea lui în noapte. Făt-Frumos coboară pe „alt tărâm” ca să caute pe fata împăratului.

Sunt lucruri în poezia poporului nostru care nu s-ar putea explica, poate, fără de emigrări şi influenţe străine. Poate, cu timpul, se vor explica şi fără de aceste două teorii. Cu vreo teorie nouă a unui fond comun de poezie a neamului omenesc. Ca exemplu, povestea potopului. Nu înţeleg potopul în sine, ci amănunte legate de el, corabia, muntele, Noe, porumbelul etc. În ceea ce priveşte împrumuturile străine, ele pătrund în popor dar nu se-amestecă cu adevăratul fond mitic. Trebuie să deosebim două lumi în literaturile poporale, una veche, limpede, cea mitică; alta întunecată şi zăpăcită a influenţelor creştine şi străine. La noi poveştile străine şi legendele creştine şi toate bogomilismele şi cum le mai cheamă trăiesc ca nişte parazite, nu sunt cunoscute de toţi românii, sunt zăpăcite şi variază din sat în sat. Cele mai multe nici nu merită să le cunoaştem. Revista Şezătoarea a publicat multe lucruri de acestea şi vezi cât de încurcate sunt şi cât de fără rădăcini în mintea şi-n inima românului. În descântece, bocete şi colinde au intrat numai numele creştine, altceva nimic. Hristos -sau Sf. Ion- l-a înlocuit pe eroul solar, Maica Domnului - cerul şi lumina şi aşa mai încolo; în fond mitul a rămas neatins.

Acum, dând la o parte puţinele împrumuturi şi neînsemnatele influenţe străine, mai ales ale creştinismului, poezia noastră epică în întregimea ei este continuarea ciclului de mituri ale indo-germanilor. Ea constă din fragmente „flotante” care se combină în cele mai variate chipuri şi se încheagă când li se dă ocazia printr-un fapt istoric oarecare, întocmai cum se încheagă negurile plutitoare ale văilor, ca să se răsfire iarăşi. Toate sunt înrudite şi se sprijină reciproc; fondul lor e neschimbător, de multe ori e stereotipă şi forma, dar aceasta trebuie să sufere din pricina evoluţiei limbii. Multe fragmente sunt în perpetuă circulaţie; altele sunt în stare latentă într-anumite timpuri, ori ascunse în poezia lirică, ori trăind izolate undeva în vreun colţ al provinciilor româneşti ca să iasă la iveală pretutindeni cu aparenţa unei creaţii de curînd şi într-acest caz au caracter provincial.

de George Coşbuc