Pe fiul lui Ştefan cel Mare al Moldovei, pe Bogdan, cunoscut în istorie cu porecla Chiorul, pentru că avea un ochi scos îl chema şi Vlad. Acest lucru i-a încurcat dintru început pe istorici, căci se credea că Bogdan şi Vlad ar fi două persoane, adică doi fii ai lui Ştefan, după cum se părea din uricele marelui Domn. De când însă s-au descoperit urice de-ale lui Ştefan, în care el pomenea pe fiul său Bogdan numindu-l totodată şi Vlad, s-a stabilit faptul că Vlad şi Bogdan era tot aceeaşi persoană. Astfel tatăl îşi numeşte copilul când Vlad, când Bogdan, când cu amândouă numele. Numele Vlad se vedea că era „cumpărat” şi i-l pusese mamă-sa de frica duhurilor rele. Într-adevăr, Bogdan-Vodă trebuia să se numească Lupu, nu Vlad.
E cunoscută credinţa că mamele ca să-şi
mântuiască fiul de vreo boală grea, îi schimbă numele de obicei în Lupu, ori îl
„vindea” pe fereastră unei cerşetoare, unui străin şi apoi ori îl cumpăra de la
cerşetoare, ori lua de suflet. Se vede că şi Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare a
păţit tot aşa, a fost vândut şi apoi cumpărat de mama sa ca un copil străin pe
care-l cheamă Vlad.
Istoria noastră e plină de „Lupi”, în cronice îi
întâlnim mereu pe Lupu paharnicul, Lupu vistiernicul, Lupu hatmanul, Lupu
parcălabul, ba avem şi un domn în Moldova pe Vasile-Vodă Lupu. Aşa că numele
Lupu e tot aşa de frecuent ca Ion ori ca Alexandru. De unde vine numele Lupu la
noi românii care a fost şi este şi astăzi, aşa de des? E adevărat că în
calendarul ortodox se află un sfânt numit Lupu, martir, al cărui nume se prăznuieşte
la 23 august, dar ce năzuiesc românii aşa de mult tocmai la numele acesta, câtă
vreme peste două sute de nume de sfinţi din calendar nu le întrebuinţează
niciodată ?
Pe lângă forma Lupu, românii întrebuinţează şi
alte forme născute din aceasta, ca Lupaşcu, Lupan, Lupeiu, Lupuşor, ori
înjumătăţite ca Paşcu, Paşcan. Apoi de aici nume de familii. Nume de sfânt Ursu
nu avem în calendar şi cu toate astea în popor numele acesta e în multe locuri.
Prin unele părţi li se dau copiilor nume de Grozavu, Rău, Crâncenu, care ţin
locul altui nume mai obișnuit. E obicei al bisericii, ca omului care se
călugăreşte să i se schimbe numele de botez cu altul călugăresc care se începe
cu aceeaşi literă. Un Ion se face Ioil, un Petru se face Paisie. Explicarea,
după cât ştiu eu, este că acel om a încetat de a mai fi pentru lume cutare Ion
şi cutare Petru, deci a murit şi s-a renăscut pentru altă viaţă cu numele Ioil
ori Paisie.
În fond tot acelaşi lucru este şi cu
schimbarea numelui în popor, numai că forma este alta; la călugări predomneşte
o idee simbolică, în popor una superstiţioasă. Poporul schimbă numele
copilului, crezând că amăgeşte duhurile necurate cu asta. Duhul rău ştie că a
luat în primire să chinuiască ori să ucidă pe un copil numit Niculae, bunăoară.
Părinţii, ca să-l scape, îi schimbă numele în Lupu şi duhurile rele rămân cu
gura căscată şi trase pe sfoară. Pe copilul ştiut de ele, pe Niculae, nu-l mai
află, când îl caută; în locul lui, găsesc pe unul Lupu, străin şi cu Lupu n-au
nimic. E de admirat naivitatea aceasta a poporului, când crede că îl poate
înşela aşa de uşor pe şiretul-şireţilor, pe duhul cel necurat. Dar e frumoasă
credinţa şi e bine s-o păstrăm, căci e nevinovată.
Nu ştiu dacă toţi cititorii mei cunosc
obiceiurile schimbării numelui, de aceea voiesc să le descriu pe scurt. Când
unei mame îi mor copiii pe rând, ori când unul i se îmbolnăveşte de boală
lungă, mama poate să-l înşele pe duhul necurat care îi omoară copiii ori care
aduce boală, prin schimbarea numelui copilului. Îndată ce i-a schimbat numele,
duhul necurat a pierdut urma copilului, s-a încurcat cu catastihul ce-l poartă
şi astfel îl pierde din vedere pe acel copil, nu-l mai poate recunoaşte şi nu-l
mai poate regăsi să-l ucidă ori să-l chinuiască cu boala. Schimbarea numelui se
face cu anumite ceremonialuri, toate astfel chibzuite ca să-l „deruteze” pe
duhul necurat. Mama, de exemplu, îşi duce copilul în stradă şi-l lasă acolo, ca
şi când l-ar lepăda.
În casă mama plânge, c-a murit copilul. Duhul
necurat, care e în casă, aude plânsetul, vede şi crede, că într-adevăr copilul
a murit. Ce să mai stea el în casă? Dar iată, când vrea să plece, o femeie cu
care s-a înţeles mama vine cu copilul la fereastră şi vrea să-l vândă. Mama din
casă, căreia şi aşa i-a murit copilul, vrea să-l cumpere. „Ce să-ţi dau pe el?”
„Atât şi atât”. „Nu aşa de mult că e urât şi al meu era frumos”. În urmă se înţeleg
la preţ. „Şi cum îl cheamă?” „Lupu”. „Aoleo, grozav nume. Dă-mi-l încoace!” Şi
femeia i-l dă pe fereastră. Duhul necurat a ascultat, a văzut târgul, e convins
că acest copil e altul şi pleacă speriat de numele Lupu şi neavând ce mai cauta
în casa asta.
Se poate face însă şi altfel „cumpărarea” unui
copil străin, după cum poate inventa mama. Principalul lucru este ca fiul
vândut ori cumpărat să fie scos şi băgat în casă pe fereastră (sau şi pe o spărtură
în zid), nu pe drumul firesc, pe uşă, ca să-l zăpăcescă şi mai rău pe duhul
necurat. Bune toate, dar de ce numele cel mai obișnuit ce se dă acestor copii e
Lupu? Ca să se sperie duhurile rele, crezând că într-adevăr au în faţa lor un
lup care le poate mânca. De aceea se mai dă şi numele Ursu, de aceea se dă nume
ca Crâncenu, Grozavu, ca să ştie duhurile că au de-a face cu un om mai tare
decât ele, cu unul grozav şi crâncen, cu care nu e bine să-şi facă de lucru.
Aceste nume însă, ca şi Ursu, sunt numai analogii. Adevăratul nume ar fi să fie
numai Lupu. Nu însă fiindcă lupul e cea mai cumplită fiară pe care o cunoaşte românul
şi deci cea mai de spaimă chiar şi pentru duhurile rele, ci pentru alt cuvânt
mitologic. Lupul, ca şi câinele, în mitologia popoarelor ariene este
personificarea vântului care urlă cutreierând văzduhul şi risipeşte norii
aducători de întuneric şi de spaimă, aşa cum risipeşte el şi oile când intră între
ele. Vântul e spaima norilor, iar lupul e spaima duhurilor rele, ale
întunericului, care umblă prin lume ca nori întunecoşi cu forme fantastice de
stafii şi zmei şi câte arătări de spaimă.
Obiceiul vechi de tot la toate popoarele, de a
linişti copiii cu „lupul, lupul” când plâng e întemeiat tot pe acest motiv
mitologic. Nu copilului i se pomeneşte lupul, după cum cred mulţi dintre cei ce
aud această ameninţare la ţărani, nu copilului, căci el habar n-are ce e lupul.
Vorbele „vine lupul” le pomeneşte mama, pentru duhurile rele care neliniştesc
copilul. Aceste duhuri ale nopţii şi ale norilor n-au duşman mai rău decât
lupul (adică vântul) şi când, stând lângă leagăn ori lângă copilul care plânge
la vatră, aud că vine lupul, se sperie şi o rup la fugă, lăsând copilul în
pace. Asta a fost credinţa dintru început şi asta e într-adevăr temeiul
credinţei de astăzi în venirea lupului, dar în conştiinţa noastră s-au
întunecat lucrurile, încât explicarea o căutam într-altă parte. Numele Lupu se
întâlneşte des chiar şi printre oameni de condiţie socială mai bună şi tot pe
calea pe care am spus-o a ajuns să fie dat copiilor. Mamele sunt tot mame, tot
mai cred în superstiţii, când e vorba de sănătatea şi de fericirea copiilor
lor.
George Coșbuc
Trimiteți un comentariu