În n[umă]rul nostru de la 20 fevruarie am
răspuns deja unui domn X, care adresase din Bucureşti o scrisoare către
directorul ziarului „Le Nord”, spuind în ea că Rusia cucerise Basarabia de la
nişte cîrduri (peuplades) care locuiau sub corturi şi erau pe jumătate
sălbatice, de la un soi de başibuzuci odioşi şi că din nici un punct de vedere
Basarabia prin Tractatul de Paris n-a putut fi considerată ca fiind restituită
posesorilor ei legitimi. Prin documente publicate în mare parte în arhive slave
chiar am arătat că tătarii d-lui X, care ar fi fost în trecut „les possesseurs
legitimes”, erau cam ciudaţi în felul lor.
În Suceava domneşte Alexandru Vodă cel Bun,
care prescrie la anul 1407 ce vămi au să plătească negustorii poloni la Tighina
(Bender) şi la Cetatea Albă (Akkermann). Tot în vremea lui Alexandru trece la
1420 ierodiaconul rus Zosima prin Cetatea Albă şi ne spune că, voind să treacă
Nistrul a trebuit să plătească pentru trecătoare un bir, pe care moldovenii şi
litvanii şi-l împart la încheierea socotelelor. Ierodiaconul şade la Cetatea
Albă două săptămîni şi apoi pleacă de la fînarul aşezat chiar la gura Nistrului
pe o corabie către Sfintele Locuri. Peste un an (1421) mai vine alt călător,
cavalerul Guillebert de Lannoy, ambasadorul a doi regi apuseni, care asemenea
petrece în Cetatea Albă, ce este sub stăpînirea lui Alexandru Vodă, pe care l-a
văzut şi-l cunoaşte cavalerul. Ba cavalerul are şi ocazia de a afla că
moldovenii din Cetatea Albă sînt minunat de bine administraţi, căci, singur
călărind pe lîngă Nistru, a fost prădat şi poliţia de atunci i-a aflat în
cîteva zile pe hoţi şi i-au adus legaţi înaintea lui. Cavalerul, mirat de
această justiţie expeditivă, se roagă lui Vodă să-i ierte, căci i-au dat banii
toţi înapoi. În fine, la a[nul] 1475, Ştefan Vodă cel Mare trimite la Cetatea
Albă pe un arhitect grec, anume Teodor, ca să facă un turn nou şi un zid nou la
întăriri, iar arhitectul le spune acestea prin inscripţii care stau şi astăzi
pe zidurile cetăţii. Totodată vedem în hrisoavele domneşti de pe acea vreme,
iscăliţi deodată cu Domnul regulat, pîrcălabii Chiliei, ai Cetăţii Albe şi ai
Hotinului, care erau boieri mari, încît se vede cum că tătarii de sub corturi
ai d-lui X aveau trecere pe atunci. Numai numiri ciudate aveau acei boieri
tătari. Pentru că vedem din hrisoave că lîngă boierul Manoil, pîrcălab de Hotin
şi Stanciu, de Cetatea Albă, sînt iscăliţi d-nealor: Albul Spătar, Ioan
Băiceanu, Hodco Creţul, Oanea Pîntece, Tudor Vascanu, Giurgea lui Gaură, tot
nume... tătăreşti de boieri de-a lui Alexandru Vodă.
Dar Cetatea Albă devine şi mai ciudată prin o
altă împrejurare. În aşezămîntul ce-l dă Alexandru cel Bun la 1407 negustorilor
poloni se vede şi ce mărfuri importau acele „peuplades à demi sauvages”.
Negustorii aduc din Lemberg postav, din Brăila peşte, din Podolia cai şi vite
albe; ce or fi aducînd ei oare din Cetatea Albă? Poate corturi tătăreşti? Ei
aduc din Cetatea Albă stofe cusute cu fir de aur, stofe de mătasă şi vinuri din
Grecia, pe care prozaicul aşezămînt le numeşte cvas grecesc. Erau luxoşi
tătarii din Basarabia. Se ştie că după moartea lui Alexandru cel Bun au rămas
doi fii, Ştefan şi Ilie, care şi-au împărţit ţara în două. Matci Strykcowski,
în cronica sa polono-litvană, tipărită întîi şi întîi la Koenigsberg la 1582,
ne spune cum şi-au împărţit-o ei. Ilie a luat regiunea Nistrului, Hotinul,
Suceava, Iaşii, Huşii, Tecuciul etc. Ce-i mai rămăsese bietului Ştefan? Trei
ţinuturi: Cetatea Albă, Tighina şi Chilia, care erau echivalente cu tot restul
Moldovei. Se vede că Ştefan ştia importanţa acestui „lambeau de terre”, căci
n-a cerut nici Iaşii, nici Suceava, ci s-a mulţumit cu aceşti tătari, care
locuiau sub corturi şi purtau stofe lucrate cu fir de aur şi mătăsării, beau
vinuri din Grecia şi stăteau în relaţii directe cu Genova şi cu Veneţia.
Această împărţeală și împăcăciune între fraţi a pus-o la cale regele Poloniei
la anul 1436.
Nu-i vorba de cronici, geografii şi atlasuri.
Nici una din ele nu contestă proprietatea deplină şi neturburată a Moldovei
asupra Basarabiei. Dar, avînd a face cu diplomaţi de soiul celor care scriu în „Le
Nord”, am adus, ca Toma necrediciosul, dovezi scrise de oameni trăitori în
veacul al cincisprezecelea, oameni care au vorbit cu Alexandru cel Bun, cu fiii
săi Ilie şi Ştefan, cu Ştefan cel Mare. Aici nu se poate spune că este o vreme
ca aceea a lui Rurik sau a lui Oleg, în care istoria e mit şi mitul istorie,
ci, din contra, o vreme în care negustorul ce aducea peşte de la Brăila trebuia
să plătească vamă, importînd iepe şi vaci plătea vamă, trecînd Nistrul plătea
vamă; o vreme în care poliţia de Cetatea Albă prindea pe tîlhari, încît, din
contră, vremea de astăzi, cu nesiguranţa ei caracteristică, e o licenţă poetică
pe lîngă epoca sănătoasă a lui Alexandru Vodă cel Bun. N-avem a face cu poveşti
şi drepturi închipuite, ci cu oameni care au fost, cum sîntem noi astăzi de ne
vedem cu ochii, care se îmbrăcau ei cu postav adus din Lemberg, iar cucoanele
cu mătase din Cetatea Albă; şi, de cîte ori voim a spune poveşti de tătari sub
corturi şi oameni jumătate sălbatici, protestează boierul Manoil, părcălab de
Hotin, Stanciu de la Cetatea Albă şi-mpreună cu ei Tudor Vascanu, Ioan
Băiceanu, Oane Pîntece, Albu Spătaru şi ceilalţi.
Din acest triunghi format în documentele
noastre de pîrcălabul de Hotin, cel de Cetate Albă şi cel de Chilia nu te scapă
nici un soi de subtilitate diplomatică, nici un soi de apucătură. Nu-i ieşire
precum nu-i intrare şi, păgîn să fie omul, trebuie să zică: Adevărat, a
Moldovei e Basarabia. De cînd există românii pe pămînt, Basarabia noastră
actuală, acest „lambeau de terre”, a avut şi el onoarea de a forma un stat
deosebit, deşi foarte trecător, sub Ştefan, fiul lui Alexandru cel Bun. Altfel
e pururea parte integrantă, sau a Vlahiei în veacul al paisprezecelea, sau a
Moldovei din veacul al cinsprezecelea şi pînă la luarea ei prin ruşi. Faţă cu
aceste lucruri pozitive, cu aceşti pîrcălabi, stofe cusute cu fir, vămi plătite
de negustori, turnuri şi ziduri făcute de Ştefan Vodă, nu ştim zău dac-ar mai
cuteza cineva să zică cum că „La
Bessarabie à aucun point de vue n'a été considérée par le Traite de Paris comme
restituée à ses possesseurs légitimes!”. Hotinul-nord extrem, Chilia- gura
Dunării, Cetatea Albă - gura Nistrului şi tot teritoriul dintre liniile ce
le-am putea trage între ele a fost al nostru şi este de drept al nostru şi
astăzi, căci nu nouă ni s-a luat, nu cu noi s-au bătut ruşii, nu pămîntul
nostru l-au putut ceda turcii. Ştim prea bine că diplomaţii sînt isteţi întru
prefacerea dreptăţii în terfeloage fără valoare. Dar tăria unui popor mic a
stat totdauna în drept. Oare nu-i era mai uşor la inimă d-lui X sau cititorului
rus al lui „Le Nord”, dacă afacerea se regula între noi şi noi renunţam la
dreptul nostru de bună voie? Nu-i părea mai bine dacă tăceam molcom şi jucam
după cum ni se cînta? Sigur că da. De aceea, oricît de slab ar fi dreptul
lipsit de arme şi de putere, el e tot mai tare decît nedreptatea, tot mai tare
decît neadevărul.
Cu un cuvînt, tătarii d-lui X şi ai lui
Rumianţof (a cărui nume d. X îl citează fără cuvînt, pentru că acest general
n-a susţinut niciodată de a fi eliberat Moldova de sub tătari, ci din contra el
a dat Moldovei, pe lîngă proprietatea şi posesiunea liniştită a Basarabiei şi a
Hotinului, acei tătari n-au trecere, ci sînt pure invenţiuni pentru a arunca
praf în ochi Europei, neştiutoare de lucrurile noastre de la Dunăre. Acest
petec de pămînt pe care „Le Nord” ar voi să-l sacrificăm prieteniei noastre cu
Rusia nu are pentru noi nici un echivalent în lume. El însemnează misiunea
noastră istorică, tăria noastră.
La intrarea sultanului Mohamet în Ţara
Românească contra lui Vlad Ţepeş Voievod se afla între ostaşii lui şi un sîrb,
anume Constantin Milialovicz de Ostroviţa. El ne spune că pe atunci opinia
publică era că oricine s-ar război cu românii, chiar să-i învingă, numai pagubă
are. Aceasta-i foarte natural, pentru că românii nu sînt popor cuceritor, de
aceea şi apără ce-i al lor cu îndărătnicie, pentru că ce au cu drept au şi al
lor este. Oricînd însă turcii sfătuiau pe sultan să nu facă război cu românii,
pentru că n-aduce nici un folos, ci pier numai o mulţime de turci în zadar,
atunci sultanul le răspundea: ,,Pînă cînd românii stăpînesc Chilia şi
Cetatea-Albă, iară ungurii Belgradul sîrbesc, pînă atunci nu vom putea birui pe
creştini!" (Vezi Sbior pisarzow polskich sec. II. tom. V, Warszawa 1828). Prin
urmare sultanul Mahomet ştia bine că acest „lambeau de terre” nu-i de
despreţuit şi dacă el zicea aceasta la 1490, de ce să n-o zicem noi la 1878? Mutatis
mutandis zicem:
Pe cîtă
vreme Basarabia este în mînile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul.
Căci, după cît dăm noi cu socoteala din ciudatele teorii a frontierelor
naturale, a barierelor ostile de învins şi a victoriilor repurtate la Cahul şi
Ismail, cam asta este intenţia puternicului nostru vecin.
M. Eminescu
M. Eminescu
Trimiteți un comentariu