Un episod frumos, poate cel mai frumos din
întreagă istoria românilor de peste munţi, a fost fără îndoială adunarea „celor
patruzeci de mii” pe Câmpia Blajului, numită de atunci Câmpia Libertăţii. E
frumos numele acesta! O câmpie unde aveau să se adune românii ca robi clăcaşi,
ca neam suferit numai de milă pe pământul strămoşilor săi şi de unde aveau să
se întoarcă liberi şi stăpâni în ţara cea largă a Ardealului.
Ei s-au adunat în sfântul nume al libertăţii,
cu dorinţe drepte, cu aspiraţii mari şi cu speranţe vrednice să fi fost
împlinite de Dumnezeul celor asupriţi. Cât entuziasm şi câtă iubire de limba şi
de legea românească umplea amărâtele inimi ale ţăranilor care venind pe jos cu
traista cu merinde în spate, au coborât de prin munţi şi au călătorit câte o
săptămână şi mai bine, de prin îndepărtatele ţinuturi, până în mijlocul ţării,
pe câmpia destinată să-i vadă pe toţi bărbaţii neamului român din Ardeal.
Aproape pe toţi, căci deşi adunarea se numeşte „a celor patruzeci de mii”, pe Câmpia
Blajului se adunaseră peste o sută de mii de bărbaţi, toţi cei în puterea
vârstei, dar amânându-se adunarea din porunca guvernului unguresc, mai mult de
jumătate din cei adunaţi, neputând să aştepte mai mult de douăzeci de zile -
cât era până la ziua hotărâtă pentru adunare - au plecat îndărăt. Dar a fost
minunea aceasta! A fost! La un semn dat, la o singură chemare, vorba a mers din
sat în sat, din munte în munte, şi într-aceeaşi zi, într-acelaşi loc, au curs
de pretutindeni bărbaţii neamului: peste o sută de mii de bărbaţi ! Şi erau mai
toţi ţărani, care şi-au lăsat sapa şi plugul în brazdă - era primăvară - şi au
alergat sute de kilometri, ca să se înţeleagă asupra stării lor politice şi cu
toţii într-un gând să-şi ceară dreptul.
Oricare au fost urmările acestei adunări,
lucru de căpetenie pentru noi este faptul că românii s-au adunat aşa de mulţi
şi aşa de iute. S-au concentrat, ca trupele la o comandă. Au rămas, într-adevăr,
satele aproape goale de bărbaţi, în tot cuprinsul ţării; numai femeile, numai
copiii şi bătrânii, numai cei bolnavi şi cei neputincioşi au rămas prin sate.
Şi aşa, în cele dintâi zile, pe Câmpia Blajului erau într-adevăr toţi bărbaţii
români ai Ardealului, câţi erau în stare să poarte arme, toţi cei ce puteau să
formeze batalioane ca naţiune înarmată şi să înalţe steagul mântuirii. Iată,
îmi vine în minte numărătoarea de bărbaţi pe care o face cartea lui Moise. Îmi
vine să zic ca Biblia: „Şi i-au numărat pe ei, toţi purtătorii de arme ai
neamului şi au găsit că numărul lor era de douăsprezece ori câte zece mii”.
Era în anul 1848. Ungurii se revoltaseră,
constituindu-se într-un stat declarat independent de Austria şi voiau să
alipească de Ungaria Ardealul, care pe atunci era principat cu Domnul său, cu
dieta sa, cu drepturile sale. Ungurii se sprijineau pe cetăţi puternice, aveau
oştiri multe, bani de-ajuns, arme destule, apoi aveau oameni politici mari,
oratori buni, poeţi care înflăcărau poporul. Românii simţeau pericolul, că ei
pierd Ardealul, că ungurii vor să-i puie într-un jug nou. Ei ţineau cu
împăratul Austriei, împotriva căruia se răzvrătiră maghiarii. Românii ar fi
stat pe loc, dacă nu i-ar fi silit ungurii să se dea pe partea lor. Asta n-au
voit s-o facă şi au trebuit să apuce armele contra ungurilor. Dar românii n-aveau
nici cetăţi, nici oşti, nici arme, nici bani, nici oameni politici şi nici
poeţi; singura poezie războinică, „Deșteaptă-te române” a fost scrisă mai
târziu, după ce au început vărsările de sânge.
Ce era să facă românii? De unde s-o înceapă?
Ce voiau să ceară? Să se împace cu ungurii, ori să li se opună? Şi cum şi cu ce
să li se opună? Conducătorii românilor, de groaza unui război civil, începură
să înveţe poporul român să se împace cu ungurii. Poporul însă nu voia să ştie
nimic de o împăcare. Aveau dreptate şi conducătorii: nu se încredeau în
bărbăţia poporului, nici în puterea zdruncinată a împărăţiei austriace, nici nu
nădăjduiau să le ajute măcar norocul. Şi era o zăpăceală în suflete. Atunci un
tânăr avocat, fost mai târziu profesor şi la Universitatea din Iaşi, Simion
Bărnuţ, a avut curajul să spună pe faţă într-o proclamaţie către popor, ce
vreau românii, de unde să înceapă şi cum. Proclamaţia lui, tipărită în mii de
exemplare, s-a împrăştiat pretutindeni deodată tuturor românilor care, zăpăciţi
până acum de atâtea încurcături, li s'a luat vălul de pe ochi. Acum ştiau ce să
ceară şi ce să facă; ideile lui Bărnuţ deveniră idei fixe pentru toţi ardelenii
şi nimeni şi nimic nu i-a mai putut abate.
Cel dintâi lucru cerut de Bărnuţ era ca
guvernul să le dea voie românilor să se adune cu toţii într-un congres în care
să ia hotărâri. Dar dintru începutul începutului, conducătorii români nu
credeau că guvernul unguresc le va da voie românilor să se adune. Dar,
aduna-se-vor românii? Veni-vor ei cu drag şi cu curaj la adunare? Gândul era
frumos, dar greu de îndeplinit. Bărnuţ cu ai săi însă, nici n-a aşteptat
permisiunea guvernului, ci singur a fixat o zi – duminica Tomei - în care să se
adune românii. N-au tipărit chemarea la adunare, ca să nu o vadă ungurii;
chemarea s-a făcut numai prin scrisori şi vorbă.
Şi stai acum şi te miri de lucru ce s-a
întâmplat. Ca să pui o ţară întreagă în cunoştinţa unui lucru, îţi trebuie
vreme multă. Lozinca „duminica Tomei” trebuia să străbată prin toate cătunele,
prin cele mai înfundate văi ale Ardealului, prin munţi, pe la stâni,
pretutindeni pe unde trăia vreo suflare românească. Atunci a început un fel de
poştă vrednică de admirare. Omenii lui Bărnuţ au trimis scrisori în câteva
puncte ale ţării, vestindu-i pe preoţi de „duminica Tomei” şi rugându-i ca
numaidecât să scrie altor preoţi, iar aceştia altora şi aşa mai departe. Îndată
ce sosea scrisoarea în sat, adusă de un ţăran în fuga calului, preotul o citea
şi numaidecât zece ţărani, care pe jos, care călare, plecau spre zece sate din
apropiere ducând vestea. Iar dintr-aceste sate plecau alţii spre alte puncte.
Înşişi preoţii vestiţi odată, dacă n-aveau oameni la îndemână, se aruncau pe
cal şi în goana calului duceau vestea în satele vecine. Şi era o mişcare de
furnici. Se întâmpla ca un preot să fie vestit din cinci – şase părţi deodată,
cum se încrucişau veştile, dar tot mai bine să vesteşti pe om de şase ori decât
să rămână din întâmplare nevestit.
Şi aşa s-a făcut că vestea despre duminica Tomei
a fost a treia zi cunoscută de întreaga suflare românească. Atât de repede a
cutreierat aceasta lozincă toate satele din largul cuprins al ţării şi a
străbătut până în creierii munţilor. Loc de adunare s-a ales Blajul, pentru că
acolo aveau românii un episcop, seminar teologic şi singurul liceu românesc pe
atunci în Ardeal. Şi s-a adunat poporul. Ungurii ne-au pus piedici; peste
râurile cele mari, peste Olt, Mureş şi Someş, ei au stricat toate podurile, dar
românii au trecut cum au putut, mai prin apă până la piept, mai cu luntrea. Mai
de departe porniră numai bărbaţii, dar mai din apropiere se ridicară sate
întregi. Era un fel de călătorie a neamului întreg spre un centru.
Episcopii amândoi şi cel din Blaj şi cel din
Sibiu, erau în fruntea preoţilor, în mijlocul ţăranilor. Guvernul însă a trimis
poruncă episcopilor că va da voie să se ţină adunarea, nu însă acum în duminica
Tomei, ci mai târziu într-o zi pe care pot s-o fixeze episcopii. Era o
apucătură a guvernului să-i împrăştie acum pe români, bine ştiind că a doua
oară n-au să mai vină. Românii cereau să se ţină adunarea acum, dar armata
ungurească trimisă la Blaj, se opunea. Episcopii au fixat deci ziua de 15 mai.
Duminica Tomei căzuse la 30 Aprilie. Într-adevăr mulţi ţărani s-au întors
îndărăt, dar tot n-au biruit ungurii, pentru că vreo patruzeci de mii de ţărani
s-au împrăştiat prin satele vecine şi au aşteptat în linişte ziua de 15 mai.
Eu n-am de gând să vă povestesc cum a fost
adunarea alcătuită şi ce s-a întâmplat atunci la Blaj, nici ce hotărâri au luat
românii, că n-am loc pentru aceasta. Urmările ei n-au fost fericite: ungurii n-au
voit să stea de vorbă cu românii şi au trimis oşti asupra lor. În urmă, românii
s-au organizat şi ei ca oaste şi au început sângeroasa tragedie pe care a
condus-o în sudul şi în mijlocul Ardealului iubitul erou popular al Munţilor
Apuseni, Avram Iancu, numit până astăzi Regele Munţilor. Sfârşitul, şi al lui
Iancu şi al aspiraţiilor româneşti a fost tragic. Adunarea din Blaj rămâne
totuşi un mare eveniment în istoria neamului românesc, căci negreşit a fost cea
mai puternică manifestare de viaţă naţională a românilor de peste munţi. Pentru
întreagă istoria noastră rămâne ca un exemplu de entuziasm naţional şi de
conştiinţă naţională şi o dovadă că şi românii când e vorba de dreptul lor,
sunt iuţi şi tenaci şi că la o vreme de mare pericol şi noi ne putem scula ca o
naţiune înarmată, aşa ca-n câteva zile poporul întreg să fie sub steaguri.
George Coșbuc
Trimiteți un comentariu