Home » , , , , , , , , , , , » Romanovii şi tragicul lor sfârşit

Romanovii şi tragicul lor sfârşit

Written By Dragos Gros on vineri, 24 octombrie 2014 | 07:35



 Când la Petrograd au izbucnit flăcările mistuitoare ale revoluţiei, Ţarul Nicolae al II-lea, om bun şi blând din fire, dar sărac cu duhul şi stăpânit de ţarina Alexandra Feodorovna care nu ieşea din cuvântul mujicului siberian Grigore Efimovici Rasputin, se afla la Marele Cartier General din Mohilew. De la începutul revoluţiei chiar, Ţarul a declarat adjutantului său generalul Rusky, unul dintre cei mai distinşi militari, comandantul armatelor de Nord şi care a fost printre primii ofiţeri trecuţi de partea revoluţionarilor, că intenţionează să acorde poporului o constituţie liberală, renunţând la o parte din drepturile sale de autocrat. Generalul Rusky i-a răspuns că momentul unei astfel de hotărâri a trecut şi l-a sfătuit, împreună cu alţi generali revoluţionari să abdice. Acelaşi sfat i-a fost dat Ţarului şi de către cadetul Goutschkoff, delegatul Comitetului Executiv al Guvernului provizoriu, care a propus ca abdicarea să se facă în favoarea Ţareviciului. Nevoind să se despartă de copil pe care îl iubea nespus de mult, Ţarul a abdicat la 15 Martie 1917 în favoarea fratelui său, Marele Duce Mihail, iar Marele Duce Nicolaevici, fost generalisim al armatei, era desemnat pentru transmiterea puterilor. Situaţia politică din Rusia fiind nelămurită, Marele Duce Mihail a declarat chiar a doua zi (16 Martie 1917), că nu poate primi sarcina grea şi periculoasă ce i se încredinţase, rugându-i pe „toţi cetăţenii Rusiei să se supună guvernului provizoriu până în momentul cel mai apropiat posibil, când, pe baza votului universal, direct, egal şi secret, Adunarea constituantă va exprima voinţa poporului în privinţa formei de guvernământ”.

În timp ce la Mohilew discuţiile se duceau cu multă înfrigurare, la Petrograd răzvrătiţii pecetluiau definitiv soarta ţarismului. Mândrii cazaci ai escortei, frumoasele regimente ale gărzii, poliţia curţii, servitorii cei mai intimi ai familiei împărăteşti, cu toţii se aruncau fără şovăire în braţele triumfătoarei revoluţii. Semnele imperiale nu se mai zăreau nicaieri, numele Ţarului nu se mai pomenea cu respect şi evlavie, în locul drapelului de odinioară - steagul roşu fâlfâia biruitor, iar gloatele răsculate tot mai ameninţătoare cereau Guvernului provizoriu arestarea şi judecarea Romanovilor. Câteva zile Guvernul a rezistat. În cele din urmă a îngenunchiat în fata voinţei poporului, hotărând la 20 Martie 1917 arestarea fostei familii imperiale. A doua zi (21 Martie 1917), o delegaţie alcătuită din reprezentanţii Dumei, a plecat la Mohilew pentru a aduce la cunoştinţa Ţarului hotărârea Guvernului. În aceeaşi zi a fost arestată şi ţarina în Palatul de Iarnă, unde-i îngrijea singură, zi şi noapte, pe cei cinci copii ai săi, bolnavi de un pojar grozav cu complicaţii ganglionare şi pulmonare.

Supunându-se dispoziţiei Guvernului, Ţarul a plecat însoţit de delegaţii Dumei în frunte cu Rodzianko spre Ţarskoe Selo, unde a ajuns abia a doua zi (22 Martie 1917), deoarece trenul imperial a trebuit să staţioneze în timpul nopţii la Pscov, pentru a nu fi expus atacurilor revoluţionarilor. Plecând de la Mohilew, Ţarul a adresat armatelor sale un mesaj de adio, care vibrează de un cald patriotism şi peste care istoria Rusiei nu va putea păşi cu uşurinţă. La Ţarskoe Selo, familia imperială a stat până la 14 August 1917 (aş depăşi cadrul încercând să expun toate umilinţele şi grelele suferinţe îndurate de membrii familiei imperiale ruse, din momentul arestării până în clipa când moartea le-a închis pleoapele pe vecie. Nu pot trece însă înainte fără a aminti cele mai caracteristice momente ale acestei înfiorătoare tragedii). Supravegherea supremă a arestaţilor o avea generalul Korniloff, comandantul militar al Petrogradului, iar colonelului Eugen Kobylinski îi era încredinţată în mod special paza Palatului.

În a doua jumătate a lunii iulie 1917, revoluţia bolşevică devenind ameninţătoare pentru viaţa Romanovilor, Guvernul s-a gândit să-i pună în siguranţă în Anglia sau Danemarca. Ministrul afacerilor străine Miliukoff, întrebându-l pe Buchanan, plenipotenţiarul Angliei de la Petrograd, dacă Guvernul său ar fi dispus să acorde ospitalitate Ţarului şi familiei sale, acesta a răspuns afirmativ la început, dar mai târziu a revenit, comunicând succesorului lui Miliukoff că familia imperială nu poate fi primită în Anglia decât după încetarea războiului. În urma acestui răspuns şi în virtutea hotărârii luată de Guvern în luna iulie, Ţarul împreună cu ţarina şi cei cinci copii, Ţareviciul Alexei şi marile ducese Olga, Tatiana, Maria şi Anastasia, au fost îndreptaţi la 14 August 1917 către Tobolsk. Odată cu familia imperială au plecat un număr de servitori şi câţiva devotaţi dintre care amintim pe mareşalul curţii, prinţul Vasilie Dolgoruki, generalul adjutant Tatiseff, medicul de naţionalitate elveţiană Eugen Botkin, domnişoara de onoare contesa Anastasia Hendrikov, etc. Călătoria până la Tiumen s-a făcut cu trenul, iar de acolo până în orăşelul destinat exilului, cu vaporul „Rus”.

La Tobolsk, primul popas în lungul drum spre Siberia, exilaţii au fost instalaţi în ziua de 26 August 1917. În acest orăşel mic şi liniştit, depărtat de drumul de fier, deţinuţii şi-au depănat firul vieţii îndurând cele mai crude mizerii până la 26 Aprilie 1918, când Vasili Jakovliev sosit de la Moscova şi dispunând de puteri extraordinare, îi transportă pe Ţar, ţarină şi fiica lor cea mai mică, Maria Nicolaevna în marele oraş Ecaterinenburg din central Uralilor, instalându-i la 30 aprilie în casa lui Nicolai Ipatiev. La 23 mai acelaşi an, au fost aduşi de la Tobolsk şi ceilalţi deţinuţi sub conducerea marinarului Kokriakov, preşedintele Sovietului din Ecaterinenburg şi succesorul lui Jakovliev. Toţi captivii au fost daţi în paza Sovietului Regional din Urali, care a pus în libertate o parte dintre ei.

În acest timp a izbucnit conflictul dintre Soviete şi legionarii cehoslovaci. Armatele populare antibolșevice unite cu acelea ale legionarilor cehi, atacau şi cucereau rând pe rând oraşele de pe Volga, din Siberia şi Urali. Ecaterinenburgul era ameninţat. Către el se îndreptau mulţi ochi şi mii de inimi băteau pline de nădejde. Acolo mai vieţuia încă Nicolae al II-lea, strănepotul lui Mihail Romanov, care în 1613 salvase Rusia din întunecimile păgânismului. Şi mulţi aveau nestrămutata credinţă că el, Nicolae al II-lea, întocmai ca şi străbunicul său, ar fi putut abate din cale blestemul lui Iehova împotriva Babiloniei, care se revărsase asupra Rusiei: „Voi face din această ţară o pustietate întinsă, o grămadă de ruine pentru veşnicie”. Acest lucru îi neliniştea pe noii conducători ai Rusiei. Membrii Sovietului din Urali se aflau într-o continuă frământare. Ce era de făcut? Albii se apropiau de cetatea zidită de Ecaterina a II-a. Orice clipă pierdută putea fi fatală pentru dictatorii roşii. Şi soluţia a fost găsită. Idolul trebuia sfărâmat. Hotărârea s-a luat de către Sovietul din Urali cu aprobarea Comitetului Central Executiv din Kremlin, compus din Lenin, Trotzki, Sverdion, Zinowiew şi Djerzinsky şi cu executarea ei a fost însărcinat evreul ceasornicar Iacob Jurovsky. În noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, Jurovsky întovărăşit de 12 soldaţi nemţi şi unguri şi-a îndeplinit misiunea. Ţarul, ţarina, Ţareviciul, cele patru mari ducese, doctorul Botkin, A. Demidova, cei doi lachei şi bucătarul, au fost executaţi fără nici o judecată în subsolul casei Ipatiev, numită în timpul din urmă „casa cu destinaţie specială”. Apoi corpurile lor au fost dizolvate cu acid sulfuric şi resturile arse cu benzină în pădurea Koptiaky. Astfel urmele Romanovilor s-au şters pentru totdeauna de pe pământ, dar umbrele lor mai stăruie încă în amintirea poporului rus.

Au fost oare răzbunate suferinţele îndurate de-a lungul veacurilor de un popor de 150 milioane de locuitori prin suprimarea nevinovatei familii imperiale? Acei care doreau cât mai mult bine pentru cât mai mulţi, erau oare credincioşi convingerilor lor atunci când împlântau rădăcinile viitorului într-un pământ îngrăşat cu cadavrele miilor de nevinovaţi? Sau poate că altul era scopul revoluţiei pregătită şi înfăptuită de oameni care nu aveau nimic comun cu tradiţia, obiceiurile, sângele, religia, limba şi aspiraţiile poporului rus?

Mihail Gr. Romașcanu
Share this article :

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger