În
ambele Principate, slavona devenise de timpuriu limba oficială a Curţii şi a
claselor nobile. Fiii de boieri nu învăţau, după mărturia lui Cantemir, decât
această limbă şi într-un mod curat empiric, cu scopul de a putea citi şi
înţelege cărţile sfinte, mai ales ale Vechiului Testament. Învăţământul
gramatical era neglijat aproape cu desăvârşire din lipsă de gramatici slavone.
Un oarecare Maxim Cretanul scrisese o astfel de gramatică, dar, tipărită o
singură dată la Moscova, ea devenise foarte rară. Cu introducerea şcolilor
greceşti, odată cu domniile lui Şerban Cantacuzen şi Vasile Lupu, învăţământul
dascălilor greci iese rareori din făgaşul empirismului grosolan spre a se
ridica la o înţelegere raţională a culturii elenice. Odinioară, cărturarii
Bizanţului acordau cea mai mare importanţă părţilor elementare ale gramaticii,
accentului şi ortografiei, care joacă un rol preponderent în didactica
bizantină. Şi precum acei cărturari căutau a imita şi a-şi însuşi mai mult
forma decât spiritul clasicismului elen, tot astfel, în şcolile greceşti din
ţară, gramatica ajunge treptat să absoarbă întreaga lor activitate, preocupând
minţile tinerimii din copilărie până la adolescenţă.
Extrema
minuţiozitate a dascălilor locali în materie de bagateluri gramaticale,
contribui la o decadenţă din ce în ce mai mare a
instrucţiei. Nici vorbă nu poate fi de o aprofundare sistematică, a
monumentelor literare ale antichităţii, când mintea dascălilor se pierdea în
haosul amănuntelor şi când inteligenţa
şcolarilor se tocea sub o povară atât de copleşitoare şi de îndelungată. Ce-i
drept, la şcolile domneşti din Bucureşti şi Iaşi au figurat ca profesori, mai
ales în cursul secolului al XVII-lea, adică în prima perioadă a înfiinţării
lor, câţiva bărbaţi instruiţi, ca filologul Cacavela (1670-1698), profesorul
ilustrului Cantemir Voda. Şi mai târziu, în epoca
fanariotă, au funcţionat la aceleaşi şcoli erudiţi ca Neofit, Lambru, Duca etc.
Dar aceştia erau numai câteva onorabile excepţii în pluralitatea
mediocrităţilor şi a ignoranţilor care uzurpau cariera didactică.
Acesta
continuă degenerare a învăţământului grecesc explică faptul altminterea
extraordinar, cum de n-a ieşit din şcolile sale nici un singur bărbat care să
fi contribuit la înaintarea studiilor elenice în Europa, nici un singur poet
însemnat, nici un singur orator de vază, nici un singur bărbat de ştiinţă în
adevăratul sens al cuvântului. De la înfiinţarea acestor instituţii ele devin
cu totul greceşti, alungându-i din capul locului pe dascălii slavoni şi
conservând acest caracter exclusiv, până la sfârşitul domniei Fanarului. Ele au
fost poate focare de lumină şi de patriotism pentru greci, dar înrâurirea lor
asupra culturii locale a rămas fără vreo însemnătate apreciabilă. Primul rang
în aceste şcoli, hiperbolic numite academii, n-a încetat a-l ocupa limba greaca,
în al doilea rând venind limba slavonă şi într-un mod subsidiar figura şi câte
un dascăl de „rumânie”, limba româna servind numai acelora care se destinau
carierei ecleziastice.
În a
doua jumetate a secolului trecut aceste şcoli par a fi decăzut cu desăvârşire.
Scriitorii străini şi naţionali deplâng starea mizeră a învăţământului şi lipsa
de cultură serioasă a dascălilor greci. Ei sunt unanimi întru a recunoaşte
modul pedantesc şi superficial, cu care se instruia tinerimea şi cum
subtilităţile gramaticale cele mai migăloase
făcuseră imposibilă orice aprofundare a geniului elen. Faţă cu o condamnare atât de general împărtăşită, s-a ridicat
în timpul nostru o voce care, făcând abstracţie de mărturiile exprese ale
contemporanilor, se încearcă a reabilita învăţământul fanariot şi a-i atribui o
valoare pedagogică cu totul excepţională. Dacă lucrurile vor fi fost astfel în
realitate, s-ar fi cuvenit cele mai fericite urmări asupra dezvoltării
instrucţiei greceşti şi succesele ei s-ar fi răsfrânt negreşit şi asupra
culturii naţionale. „Limba greacă, ni se spune, se studia la perfecţie prin
metoda parafrazării în limba vorbitoare, aşa că se cultivau ambele deodată...
Limba latină prin traduceri de ordinar în limba română, dar şi prin traduceri în limba greacă veche, aşa că se
studiau în paralel limbile clasice. Limba franceză şi italiana se studiau
aparte, pentru care erau profesori speciali”.
Dar
unde este opera literară sau ştiinţifică, filologică sau istorică, prin care se vor fi ilustrat celebritaţile erudite ale grecilor, somităţile
lor ştiinţifice? Din faptul, că multe dintre familiile noastre boiereşti scriau
elegant greceşte, nu putem conchide la o pricepere temeinică a literaturii
antice. Şi aceasta cu atât mai puţin, cu cât însăşi neo-greaca literară era şi
este un produs cu totul artificial, un compromis cărturăresc de forme antice şi
moderne, un fel de limba macaronică, în care lipsea cu desăvârşire spiritul
original şi normal al evoluţiei istorice. Acest organ literar, ca şi întreaga
cultura grecească locală, purta pe fruntea-i pecetea artificialului, a
imitaţiei, a mediocrului. E destul a spune, că Ienachiţă Văcărescu a trebuit să recurgă - cu toată multiplicarea
parazitică a gramaticelor din şcolile greceşti - la originale itallene spre a
scrie ale sale „Observaţii” şi că dacă în „Băgările de seamă” ale lui Iordache
Golescu apare ici-colea formalismul dascălilor greci aceasta e mai mult în
paguba grămăticului muntean.
Dacă
ne transportam în domeniul poeziei, constatăm ce-i drept, în primele noastre
compuneri lirice, o influenţă mitologică ca
directă imitaţie după poezia neo-greacă. Dar
nimeni nu va putea susţine, că această continuă introducere a zeilor Olimpului, în
special a predilectei Afrodita, contribuie a da măcar o scânteie de viaţa acelor
lungi şi monotone stihuri erotice. Şi dacă luăm îndeaproape cercetare sistema
de educaţie ce înflorea în epoca fanariotă, va trebui să recunoaştem lipsa-i de
orice fond serios şi, ca o consecinţă naturală, completa sterilitate a
rezultatelor sale. Iată, bunăoară, în ce mod nobilii fanarioţi îi educau pe
fiii lor. Mai întâi, ei căpătau o spoială de greacă antică sau elinică; apoi
dascălul grec era substituit cu unul francez, pe care îl luau cu preferinţă dintre orleanezi sau lyonezi, „a cause
de leur accent”, zice istoricul Fanarului Zallony. Uneori, din vanitate sau
ambiţie, se mai învaţa limba turcă, dar pentru acesta era nevoie de o
autorizare specială din partea Domnului, care o acorda cu multă greutate, de
teamă că nu cumva elevul s-ajungă dragoman împărătesc şi apoi să se urce chiar
pe tron. Cu o perspectivă atât de splendidă, hogea sau dascălul turc era primit
în sânul familiei cu adevărat entuziasm, retribuit cu o sumă înzecit mai mare ca
a celorlalţi profesori şi înconjurat de cele mai mari onoruri. Dar greutăţile
limbii turce îi dezgustau adesea pe elevi, cu toată stăruinţa părinţilor şi
strălucita perspectivă a viitorului. Instrucţia junelui fanariot din clasa
nobilă se rezuma astfel într-o cunoştinţă superficială a limbilor greacă,
franceză şi turcă, fără a poseda vreo idee despre istoria şi civilizaţia
acestor popoare.
Lazăr
Şăineanu
Trimiteți un comentariu