Home » , , , , , , , , , » Gramatica în epoca fanariotă

Gramatica în epoca fanariotă

Written By Dragos Gros on miercuri, 8 octombrie 2014 | 07:30



 În ambele Principate, slavona devenise de timpuriu limba oficială a Curţii şi a claselor nobile. Fiii de boieri nu învăţau, după mărturia lui Cantemir, decât această limbă şi într-un mod curat empiric, cu scopul de a putea citi şi înţelege cărţile sfinte, mai ales ale Vechiului Testament. Învăţământul gramatical era neglijat aproape cu desăvârşire din lipsă de gramatici slavone. Un oarecare Maxim Cretanul scrisese o astfel de gramatică, dar, tipărită o singură dată la Moscova, ea devenise foarte rară. Cu introducerea şcolilor greceşti, odată cu domniile lui Şerban Cantacuzen şi Vasile Lupu, învăţământul dascălilor greci iese rareori din făgaşul empirismului grosolan spre a se ridica la o înţelegere raţională a culturii elenice. Odinioară, cărturarii Bizanţului acordau cea mai mare importanţă părţilor elementare ale gramaticii, accentului şi ortografiei, care joacă un rol preponderent în didactica bizantină. Şi precum acei cărturari căutau a imita şi a-şi însuşi mai mult forma decât spiritul clasicismului elen, tot astfel, în şcolile greceşti din ţară, gramatica ajunge treptat să absoarbă întreaga lor activitate, preocupând minţile tinerimii din copilărie până la adolescenţă.

Extrema minuţiozitate a dascălilor locali în materie de bagateluri gramaticale, contribui la o decadenţă din ce în ce mai mare a instrucţiei. Nici vorbă nu poate fi de o aprofundare sistematică, a monumentelor literare ale antichităţii, când mintea dascălilor se pierdea în haosul amănuntelor şi când inteligenţa şcolarilor se tocea sub o povară atât de copleşitoare şi de îndelungată. Ce-i drept, la şcolile domneşti din Bucureşti şi Iaşi au figurat ca profesori, mai ales în cursul secolului al XVII-lea, adică în prima perioadă a înfiinţării lor, câţiva bărbaţi instruiţi, ca filologul Cacavela (1670-1698), profesorul ilustrului Cantemir Voda. Şi mai târziu, în epoca fanariotă, au funcţionat la aceleaşi şcoli erudiţi ca Neofit, Lambru, Duca etc. Dar aceştia erau numai câteva onorabile excepţii în pluralitatea mediocrităţilor şi a ignoranţilor care uzurpau cariera didactică.

Acesta continuă degenerare a învăţământului grecesc explică faptul altminterea extraordinar, cum de n-a ieşit din şcolile sale nici un singur bărbat care să fi contribuit la înaintarea studiilor elenice în Europa, nici un singur poet însemnat, nici un singur orator de vază, nici un singur bărbat de ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului. De la înfiinţarea acestor instituţii ele devin cu totul greceşti, alungându-i din capul locului pe dascălii slavoni şi conservând acest caracter exclusiv, până la sfârşitul domniei Fanarului. Ele au fost poate focare de lumină şi de patriotism pentru greci, dar înrâurirea lor asupra culturii locale a rămas fără vreo însemnătate apreciabilă. Primul rang în aceste şcoli, hiperbolic numite academii, n-a încetat a-l ocupa limba greaca, în al doilea rând venind limba slavonă şi într-un mod subsidiar figura şi câte un dascăl de „rumânie”, limba româna servind numai acelora care se destinau carierei ecleziastice.

În a doua jumetate a secolului trecut aceste şcoli par a fi decăzut cu desăvârşire. Scriitorii străini şi naţionali deplâng starea mizeră a învăţământului şi lipsa de cultură serioasă a dascălilor greci. Ei sunt unanimi întru a recunoaşte modul pedantesc şi superficial, cu care se instruia tinerimea şi cum subtilităţile gramaticale cele mai migăloase făcuseră imposibilă orice aprofundare a geniului elen. Faţă cu o condamnare atât de general împărtăşită, s-a ridicat în timpul nostru o voce care, făcând abstracţie de mărturiile exprese ale contemporanilor, se încearcă a reabilita învăţământul fanariot şi a-i atribui o valoare pedagogică cu totul excepţională. Dacă lucrurile vor fi fost astfel în realitate, s-ar fi cuvenit cele mai fericite urmări asupra dezvoltării instrucţiei greceşti şi succesele ei s-ar fi răsfrânt negreşit şi asupra culturii naţionale. „Limba greacă, ni se spune, se studia la perfecţie prin metoda parafrazării în limba vorbitoare, aşa că se cultivau ambele deodată... Limba latină prin traduceri de ordinar în limba română, dar şi prin traduceri în limba greacă veche, aşa că se studiau în paralel limbile clasice. Limba franceză şi italiana se studiau aparte, pentru care erau profesori speciali”.

Dar unde este opera literară sau ştiinţifică, filologică sau istorică, prin care se vor fi ilustrat celebritaţile erudite ale grecilor, somităţile lor ştiinţifice? Din faptul, că multe dintre familiile noastre boiereşti scriau elegant greceşte, nu putem conchide la o pricepere temeinică a literaturii antice. Şi aceasta cu atât mai puţin, cu cât însăşi neo-greaca literară era şi este un produs cu totul artificial, un compromis cărturăresc de forme antice şi moderne, un fel de limba macaronică, în care lipsea cu desăvârşire spiritul original şi normal al evoluţiei istorice. Acest organ literar, ca şi întreaga cultura grecească locală, purta pe fruntea-i pecetea artificialului, a imitaţiei, a mediocrului. E destul a spune, că Ienachiţă Văcărescu a trebuit să recurgă - cu toată multiplicarea parazitică a gramaticelor din şcolile greceşti - la originale itallene spre a scrie ale sale „Observaţii” şi că dacă în „Băgările de seamă” ale lui Iordache Golescu apare ici-colea formalismul dascălilor greci aceasta e mai mult în paguba grămăticului muntean.

Dacă ne transportam în domeniul poeziei, constatăm ce-i drept, în primele noastre compuneri lirice, o influenţă mitologică ca directă imitaţie după poezia neo-greacă. Dar nimeni nu va putea susţine, că această continuă introducere a zeilor Olimpului, în special a predilectei Afrodita, contribuie a da măcar o scânteie de viaţa acelor lungi şi monotone stihuri erotice. Şi dacă luăm îndeaproape cercetare sistema de educaţie ce înflorea în epoca fanariotă, va trebui să recunoaştem lipsa-i de orice fond serios şi, ca o consecinţă naturală, completa sterilitate a rezultatelor sale. Iată, bunăoară, în ce mod nobilii fanarioţi îi educau pe fiii lor. Mai întâi, ei căpătau o spoială de greacă antică sau elinică; apoi dascălul grec era substituit cu unul francez, pe care îl luau cu preferinţă dintre orleanezi sau lyonezi, „a cause de leur accent”, zice istoricul Fanarului Zallony. Uneori, din vanitate sau ambiţie, se mai învaţa limba turcă, dar pentru acesta era nevoie de o autorizare specială din partea Domnului, care o acorda cu multă greutate, de teamă că nu cumva elevul s-ajungă dragoman împărătesc şi apoi să se urce chiar pe tron. Cu o perspectivă atât de splendidă, hogea sau dascălul turc era primit în sânul familiei cu adevărat entuziasm, retribuit cu o sumă înzecit mai mare ca a celorlalţi profesori şi înconjurat de cele mai mari onoruri. Dar greutăţile limbii turce îi dezgustau adesea pe elevi, cu toată stăruinţa părinţilor şi strălucita perspectivă a viitorului. Instrucţia junelui fanariot din clasa nobilă se rezuma astfel într-o cunoştinţă superficială a limbilor greacă, franceză şi turcă, fără a poseda vreo idee despre istoria şi civilizaţia acestor popoare.


Lazăr Şăineanu
Share this article :

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger