Fără îndoială, de exemplu, al nostru „toiag”, una din
acele urme pe care o găsim deja în cele mai vechi cărţi româneşti, de pildă:
Noul Testament de Coresi, Marc. 6,8 – „Paliea” sau „Pentateucul de Tordași (Orăştie
1581) Genes. 38, 18. Exod., 21,19: „şi în toiag afară se va răzima” v. 20 – „Psaltirea
de Silvestru” (A. Iulia 1651), Ps. 17,19, unde de altminteri vorbe turceşti
lipsesc cu totul - nu e îndoială, zic, că al nostru „toiag” e „toiagul” Hanului
care s-a putut lesne răspândi prin barbaria năvălirilor turanice; în orice caz,
„toiagul” se află mai la toate popoarele turanice: turc = toyaqa, nogai =
tayach, kumück = tayak, koibalic = sojotic, karagasic = tayak (dayak), jakutic
= tayach, mongolic = tayach, de unde chiar şi în limba slovenă s-a strecurat „toyaga”.
Numai printr-un rar noroc ni s-a păstrat un vocabular
cuman, cu ajutorul căruia s-a demonstrat până la evidenţă originea turcească a
cumanilor. Sub limba turcească vorbită şi înţeleasă de la Columnele lui Hercule până la strâmtoarea
de Behring, cată să distingem pe cea curat turcească, vulgară, de cea literară, care
ne oferă un mixtum-compositum de 3
limbi cu totul diferite, o oglindă adevărată a influenţei ce o avusese limba şi
literatura persană, precum şi cea arabă, asupra dezvoltării intelectuale a
turcilor.
Ceea ce ne lipsea până acum, era un dicţionar complet
turc, care pe lângă limba literară să mai ia de aproape în consideraţiune limba
curat turcească sau vulgară, atât modernă cât şi cea veche, împreună cu
dialectele ei orientale, mai cu seamă cele anatolice. Aceasta lacună o umple într-un
mod excelent dicţionarul d-lui Zenker. El nu numai că ne dă toată limba turcă
literară într-o astfel de bogăţie, încât ajunge şi la citirea cărţilor uşoare
persane şi arabe, dar şi pe cea curat turcească, atât din Rumelia (Europa) cât şi
din Anatolia. Autorul distinge fiecare vorbă după etimologia ei, prepunându-i
câte un „p” (persan), „t” (turcesc), „a” (arab), „to” (turcesc-oriental) etc.
Nu ne putem mira dacă s-a strecurat ici-colea câte o greşeală, mai ales luată
de la Meninski, de ex.: „aprendag” (ebrendag pg. 4) în loc de „ebrendah”, „abgur”
în loc de „abgüzer”, „türüng” pg. 280, arab = lămâie, în limba turcă însă =
portocală, pe când lămâie se zice „nareng” (persan, de unde şi romanul „năranţă”).
De asemenea în privinţa etimologiei: „borsuc” sau „porsuk”
pg. 215 nu e de origine slavă, ci curat turcesc, cf. koibalic = borsek, karagas
= borsuk.
„C'uma” pg. 375 (al nostru „ciuma”) e de origine slavă,
nu turcă.
„C'orba” pg. 371 (rom. ciorba) e persan „c'orba”, „s'orba”
= s'or-aba „ius e carne paratum”, cu care Vambery compara iuguric = „c’obra =
c'orba.
„Dülger” pg. 442 (rom. dulgher) e persan, ca şi „durudger”;
„Kyral” pg. 696 (prinţ) n-a ajuns la turci prin
intermediul slavilor, ci prin maghiari (kiraly).
În fine: „fi’sne” pg. 697 şi „vi’sne” pg. 932 (rom. „vişină”)
nu e de origine persană, ci a fost introdus prin slavi la
turci.
Numai arareori ne lipseşte vreun cuvânt, dar atunci e
în general oriental sau tătăresc. Aceste puţine erori nu pot fi, în faţa unui op
atât de vast, decât pure scăpări din vedere, deşi autorul e altminteri foarte
prevaztor. Întrebuinţarea cărţii mai este înlesnită atât printr-o transcripţie
exactă cu litere latine, cât şi prin două traduceri, una franceză, alta
germană. Chiar şi formaţiunea de nomina adonis, possessoris, abstracti et
actionis prin terminaţiile „g'i” (rom. „giu”), lik, lyk (rom. „lic”) etc.
sunt notate cu mare exactitate la finele fiecărei rădăcini. Ne bucurăm a putea
atrage atenţia românilor asupra acestui cap de operă al lexicografiei moderne.
Moses Gaster
Trimiteți un comentariu