Home » , , , , , , , » Dicţionar turc-arab-persan

Dicţionar turc-arab-persan

Written By Dragos Gros on sâmbătă, 24 mai 2014 | 08:35




 Dintre popoarele ce au cutreierat pământul României şi cu care românii s-au luptat totdeauna, cele mai multe erau de ginte turcă. Aşa cumanii, uzii, pecenegii, ba
chiar şi hunii şi avarii, deşi nu de tot turci, dar cel puţin ca neamuri turanice, înrudiţi cu turcii. Asemenea bulgarii şi maghiarii, toţi de ginte ugro-finică. Nimeni nu va contesta că aceste popoare au lăsat urme, fie în limba, fie în nomenclatura locurilor ocupate odinioară de dânşii în decurs de 6-7 secole.

Fără îndoială, de exemplu, al nostru „toiag”, una din acele urme pe care o găsim deja în cele mai vechi cărţi româneşti, de pildă: Noul Testament de Coresi, Marc. 6,8 – „Paliea” sau „Pentateucul de Tordași (Orăştie 1581) Genes. 38, 18. Exod., 21,19: „şi în toiag afară se va răzima” v. 20 – „Psaltirea de Silvestru” (A. Iulia 1651), Ps. 17,19, unde de altminteri vorbe turceşti lipsesc cu totul - nu e îndoială, zic, că al nostru „toiag” e „toiagul” Hanului care s-a putut lesne răspândi prin barbaria năvălirilor turanice; în orice caz, „toiagul” se află mai la toate popoarele turanice: turc = toyaqa, nogai = tayach, kumück = tayak, koibalic = sojotic, karagasic = tayak (dayak), jakutic = tayach, mongolic = tayach, de unde chiar şi în limba slovenă s-a strecurat „toyaga”.

Numai printr-un rar noroc ni s-a păstrat un vocabular cuman, cu ajutorul căruia s-a demonstrat până la evidenţă originea turcească a cumanilor. Sub limba turcească vorbită şi înţeleasă de la Columnele lui Hercule până la strâmtoarea de Behring, cată să distingem pe cea curat turcească, vulgară, de cea literară, care ne oferă un mixtum-compositum de 3 limbi cu totul diferite, o oglindă adevărată a influenţei ce o avusese limba şi literatura persană, precum şi cea arabă, asupra dezvoltării intelectuale a turcilor.

Ceea ce ne lipsea până acum, era un dicţionar complet turc, care pe lângă limba literară să mai ia de aproape în consideraţiune limba curat turcească sau vulgară, atât modernă cât şi cea veche, împreună cu dialectele ei orientale, mai cu seamă cele anatolice. Aceasta lacună o umple într-un mod excelent dicţionarul d-lui Zenker. El nu numai că ne dă toată limba turcă literară într-o astfel de bogăţie, încât ajunge şi la citirea cărţilor uşoare persane şi arabe, dar şi pe cea curat turcească, atât din Rumelia (Europa) cât şi din Anatolia. Autorul distinge fiecare vorbă după etimologia ei, prepunându-i câte un „p” (persan), „t” (turcesc), „a” (arab), „to” (turcesc-oriental) etc. Nu ne putem mira dacă s-a strecurat ici-colea câte o greşeală, mai ales luată de la Meninski, de ex.: „aprendag” (ebrendag pg. 4) în loc de „ebrendah”, „abgur” în loc de „abgüzer”, „türüng” pg. 280, arab = lămâie, în limba turcă însă = portocală, pe când lămâie se zice „nareng” (persan, de unde şi romanul „năranţă”).

De asemenea în privinţa etimologiei: „borsuc” sau „porsuk” pg. 215 nu e de origine slavă, ci curat turcesc, cf. koibalic = borsek, karagas = borsuk.
„C'uma” pg. 375 (al nostru „ciuma”) e de origine slavă, nu turcă.
„C'orba” pg. 371 (rom. ciorba) e persan „c'orba”, „s'orba” = s'or-aba „ius e carne paratum”, cu care Vambery compara iuguric = „c’obra = c'orba.
„Dülger” pg. 442 (rom. dulgher) e persan, ca şi „durudger”;
„Kyral” pg. 696 (prinţ) n-a ajuns la turci prin intermediul slavilor, ci prin maghiari (kiraly).
În fine: „fi’sne” pg. 697 şi „vi’sne” pg. 932 (rom. „vişină”) nu e de origine persană, ci a fost introdus prin slavi la turci.
Numai arareori ne lipseşte vreun cuvânt, dar atunci e în general oriental sau tătăresc. Aceste puţine erori nu pot fi, în faţa unui op atât de vast, decât pure scăpări din vedere, deşi autorul e altminteri foarte prevaztor. Întrebuinţarea cărţii mai este înlesnită atât printr-o transcripţie exactă cu litere latine, cât şi prin două traduceri, una franceză, alta germană. Chiar şi formaţiunea de nomina adonis, possessoris, abstracti et actionis prin terminaţiile „g'i” (rom. „giu”), lik, lyk (rom. „lic”) etc. sunt notate cu mare exactitate la finele fiecărei rădăcini. Ne bucurăm a putea atrage atenţia românilor asupra acestui cap de operă al lexicografiei moderne.

Moses Gaster
Share this article :

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger