Home » , , , , , , , , , , , » Cimiliturile cărţii

Cimiliturile cărţii

Written By Dragos Gros on joi, 17 aprilie 2014 | 08:42




 „Gâsca ară, omul mână” zice ghicitoarea. Unui neam de plugari ca al nostru nu putea să-i cadă mai la îndemână alt tablou decât unul luat din propriile sale îndeletniciri, ca să facă ghicitoarea „scrisorii”. Cel ce scrie ară, trage brazde negre pe hârtie. Pana de gâscă e plugul care lasă brazdele. Comparaţia e frumoasă şi simplă. Am  zis că românul şi-a luat tabloul din viaţa sa de plugar. Dar românul e totodată şi cioban. Şi iată, într-adevăr cealaltă ghicitoare a scrisorii este alcătuită cu elemente din viaţa de păstor: „Câmpul alb, oile negre; cine le paşte le cunoaşte”. Într-amândouă ghicitorile, hârtia e comparată cu un câmp, iar şesurile negre ale scrisorii sunt ori brazde ori oi. Într-una s-a copiat pe sineşi plugarul, într-alta ciobanul şi amândouă sunt caracteristice pur şi neaoş româneşti.

Eu nu ştiu alte ghicitori în limba noastră, care să aibă ca subiect, acţiunea scrierii. Da, sunt  altele care au ca subiect bunăoară condeiul: „taie-mi capul, scoate-mi limba, dă-mi să beau şi apoi vorbesc” - una dintre cele mai frumoase ghicitori dintre câte le-or fi având popoarele - altele au ca subiect cartea ori epistola: „am o găină pestriţă, duce veste lui Gheorghiţă” sau „o găină pestriţă la popa pe poliţă”. Aceste două din urmă arată un subiect dat de-a gata, nu unul în acţiune; cealaltă, a condeiului, arată o acţiune, însă subiectele ei sunt într-adevăr pana de gâscă şi cerneala pe care o bea pana ca să poată vorbi. Acestea toate arată mai mult ceea ce-ţi trebuie ca să poţi scrie, nu arată acţiunea scrisorii însăşi.

Dar mi se pare că totuşi mai avem o ghicitoare care are ca subiect acţiunea scrierii: „Rădăcină-mpleticină, rar voinic care-o dezghină”. Aici acţiunea scrierii e comparată cu acţiunea împletirii. Coadele literelor ale lui „d”, „t”, „f”, în sus, ale lui „g”, „p”, în jos, i-au dat românului putinţa de-a asemăna literele cu rădăcini care ies de-a valma, când în sus, când în jos, iar meşterul le împleteşte. Se înţelege că tot numai împletitorul rădăcinilor acestora le poate şi despleti, sau „dezghina” - cine nu le poate dezbina nu le poate nici îmbina, şi dimpotrivă. E o observaţie a ţăranului asta, dar nu adevărată întru totul, căci, dacă e adevărat că nimeni nu ştie scrie dacă nu ştie a citi, nu e adevărat lucrul întors. Mulţi ţărani ştiu să citească – mă gîndesc mai ales la slovele vechi - dar nu ştiu să scrie nimic. Asta e însă socoteala cea mai mică. Socoteala cea mare e alta, e cuprinsă în versul: „Rar voinic care-o dezghină”. Adevărul acesta e trist. El vrea să zică: „rar om care ştie carte”. După cum au fost vremile ce-au trecut  peste noi, lucrul se explică lesne de ce în neamul nostru erau mai înainte rari „voinicii” care puteau să „dezghine rădăcinile” de pe hârtie. Aşa de rari, încît poporul le dă atributul de „voinic”, cu puteri uriaşe, năzdrăvane poate. Mare minune i se părea românului cartea! În casa lui nici pomeneală de carte: o vedea numai la biserică. De aceea zicea: „Găină pestriţă la popa pe poliţă”, şi de aceea zice şi astăzi: „cartea e meşteşug popesc” şi cel dintâi gând şi cuvânt ce-l are când îi ceri băiatul la şcoală, este: „Doar n-am să-l fac popă”.

Pentru ţăran, popa a fost întruparea ştiinţei de carte. Dar acum, de ce i-o fi zicând poporul cărţii „găină”? Că e pestriţă, înţelegi. De ce însă scrisoarea care duce vestea lui Gheorghiţă e tot găină ca şi psaltirea de pe poliţa popii? Cine dintre d-voastră s-ar găsi voinic s-o ştie, să ne spuie şi nouă. Eu cam bănuiesc de ce, dar n-aş vrea să vă înşir lucruri pe care nu le ştiu anumit. Poate că altul le ştie mai bine. Dar să vorbim acum de alte lucruri care stau în legătură cu scrisul şi cu cititul şi din care putem vedea ce idei are românul despre carte şi despre cărturari.

Vedeţi, românul are o vorbă: „minte ca din carte”. Minciuna poate să fie mare „cât toate zilele”, ba poate să fie şi cu coarne - curioasă expresia asta, minciună cu coarne! - dar minciuna cea mai cu şart e tot cea din carte. Astăzi, mai ales de când avem atâtea gazete, nu e lucru mare să vezi născându-se zicătoarea: „minte ca din gazetă”. Dar ea e de mult născută, veche, de pe vremea când nu erau gazete, de pe vremea când românul nu cunoştea alte cărţi decât cele bisericeşti. Atunci cum a ajuns românul să zică despre carte că minte „de îngheaţă apele”? Că doar n-o fi zicînd că minte evanghelia şi psaltirea? Care carte i-a dat lui prilej să cunoască minciunile? Calendarul, bată-l norocul. Calendarul a fost înainte de gazete; le cumpără şi astăzi ţăranii, mai ales pentru arătarea vremii, căci asta îi interesează mai mult. Dar tocmai aici calendarul e mai mincinos.

Cu cât ţăranii cer calendare cu mai multe „prorocii de cum va fi vremea”, cu atât negustorii pun mai multe prorocii. Şi apoi, de obicei, ele se potrivesc ca nuca în perete. Pe cutare zi, prorocul spune: „ger de vor îngheţa apele” şi când colo, în ziua aceea e cald şi bine. Apoi să nu zici că minte ca din carte, de-ţi îngheaţă apele?

Asta e cu cartea. Acum, pentru scriere, românul are vorba: „scrie cai verzi pe pereţi”. Cine? El nu, că nu ştie scrisoare. Să băgaţi mai întâi de seamă că ţăranul nu poate face deosebire între a scrie, a desena, a zugrăvi, pentru el toate sunt a scrie. De-o fată frumoasă, el zice că e scrisă ca în icoană; în cîntece, descriind hainele brodate, zice: „colo sus pe umerei scrişi sunt doi luceferei”, iar pe poale soarele, luna şi cu stelele. Astfel, a scrie pe pereţi înseamnă, poate, a zugrăvi. Dar unde vede el cai zugrăviţi pe perete? Şi i-a văzut vreodată verzi, cum poate a văzut - mai încoace la o biserică renovată - calul Sfântului Gheorghe roşu-roib şi nu alb cum trebuie să fie totdeauna după tradiţia bisericii?

Nostime sunt expresiunile noastre: „e tobă de carte” şi „ştie carte până la glezne”. Spiritul şi umorul românului se văd aşa de lămurit într-aceste expresii. Toba e umflată şi sună tare; şi burduful e umflat. Deci, poţi fi şi burduf de carte. Dar amândouă au înăuntru vânt! Şi - cel puţin în majoritatea cazurilor - omul cu multă carte e cu puţină practică a vieţii, adevărat burduf şi tobă care, la cea mai mică înţepătură, se răsuflă şi rămîne ca vai de lume. Româneşti şi de netradus sunt expresiile „a învăţa carte” şi „a şti carte”. Dacă bagi seamă, românul numai de două lucruri zice că le învaţă: „învaţă carte” şi „învaţă minte”. Multe le poate el învăţa, dar  nu prea vrea să le înveţe, căci nu se mai învaţă minte. Dar dă Dumnezeu, cu încetul, să înveţe ai noştri şi minte şi carte şi tot ce e spre folosul neamului. Ştie românul că „cine are  carte are patru ochi”.

de George Coşbuc
Share this article :

+ comentarii + 2 comentarii

17 aprilie 2014, 09:12

Foarte interesant !...Dacă îmi permiteți un sfat domnule Gros : scrieți articolele în episosde mai scurte și mai dese, citibile de omul obișnuit, mereu presat de lipsa de timp !...Mulțumiri pentru publicare !...

17 aprilie 2014, 15:17

As vrea si eu, dle Preda, dar n-am voie sa intervin in textul original, fara teama de-a elimina ceva poate important. La Hasdeu o fac pentru ca lucrarile lui se pot publica in mai multe episoade, fiecare lucrare tratand mai multe subiecte, dar la restul n-am ce sa fac.

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger